Domnul mi-a fost alături şi m-a întărit, ca predica mea s-o audă toate popoarele (cf. 2Tim 4,17)
Astăzi când celebrăm cea de-a 90-a Zi Mondială a Misiunilor, zi ce are tema "Biserica misionară, martoră a milostivirii", ne amintim că noi, botezaţii, suntem chemaţi să vestim tuturor oamenilor milostivirea divină faţă de păcătoşi şi menţionăm iarăşi că, din milă şi dragoste faţă de toţi păcătoşi, Isus urcă la Ierusalim pentru a pătimi, pentru a muri şi pentru a învia spre mântuirea lor.
Amintim de mai multe duminici de urcarea lui Isus la Ierusalim şi Golgota şi de milostivirea divină arătată nouă, oamenilor păcătoşi, la crucea lui Isus, pentru că mai sunt încă mulţi oameni care cred că se pot mântui singuri prin faptele lor, fără Cristos, aşa cum credea şi fariseul din evanghelia de astăzi. Dar mântuirea este numai: prin harul Domnului nostru Isus Cristos, prin dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi prin împărtăşirea Duhului Sfânt, aşa cum amintim la începutul fiecărei sfinte Liturghii (cf. 2Cor 13,14). Deci, nu faptele noastre ne mântuiesc, ci harul divin de la cruce (cf. Ef 2,8). Faptele sunt necesare, pentru că ele arată, menţin şi sporesc credinţa; aprind dragostea şi luminează spre edificare; întăresc şi măresc speranţa celor mântuiţi prin har (cf. Iac 2,16-17).
Din cauza păcatului strămoşesc, păcat care s-a transmis la toţi oamenii încă de la zămislirea lor (cf. Ps 51,5; Rom 3,10 ), fiinţa omului a devenit asemenea cu "un vas întinat", asemenea cu o "haină murdară", asemenea cu o "frunză ofilită" purtată de vânt" (cf. Is 64,6). De aceea, orice bun s-ar pune într-un vas întinat devine spurcat şi orice trup spălat acoperit cu o haină murdară devine întinat. Aşa că omul păcătos, până ce nu primeşte neprihănirea prin lucrarea lui Isus de la cruce, până nu primeşte "harul gratuit" al mântuirii, nu este salvat, indiferent câte fapte bune ar face. De aceea, trebuie venit la Isus nu numai cu păcatele, dar şi cu "faptele noastre bune" pentru ca şi ele să fie curăţate, altfel rămân refuzate fără valoare.
Biblia spune că Legea veche cu jertfele şi cerinţele ei nu spală păcatele şi nu mântuieşte (cf. Evr 10,4). Legea a fost dată poporului ales ca un "pedagog" şi ca o "călăuză" până la Cristos (cf. Gal 3,24). Ceea ce făceau Ioan Botezătorul şi ucenicii care pregăteau calea oamenilor spre Cristos (Lc 1,17; 10,1), tot aceea a făcut şi Legea veche, i-a pregătit şi i-a condus pe oameni până la Cristos dătătorul mântuirii. Şi aşa cum Ioan Botezătorul şi ucenicii Domnului nu puteau ei să mântuiască, tot astfel nici Legea veche nu putea să mântuiască. Şi aşa cum Ioan Botezătorul a spus clar că nu este el acela care mântuieşte (cf. In 3,28), ci numai Isus, căruia el nici nu-i vrednic să-i dezlege cureaua încălţămintei (cf. Lc 3,16; In 1,27), tot astfel şi Legea veche cu toate jertfele şi faptele ei, spune clar că ea nu poate să mântuiască pe nimeni şi nici să stea alături de Isus.
De aceea, ceea ce face Isus pentru noi la cruce este mult mai important decât ceea ce facem noi pentru el. De aceea, a primi mântuirea lui Isus de la cruce, este mult mai important decât orice alt lucru de pe acest pământ. Din păcate însă au fost şi mai sunt încă oameni care amăgiţi de diavol, cum este şi fariseul din evanghelia de astăzi, care mai cred încă că se pot mântui numai prin faptele lor şi fără Cristos, de aceea atâtea locuri goale prin bisericile noastre. Fariseii erau atât de convinşi de superioritatea lucrărilor lor faţă de lucrarea lui Isus, încât l-au refuzat pe el şi mântuirea lui, încât s-au şi blestemat singuri ca sângele lui Isus să cadă asupra lor şi asupra copiilor lor (cf. Mt 27,25).
A-l refuza pe Isus, care este mila şi mântuirea lui Dumnezeu faţă de noi, şi apoi a-i spune lui Dumnezeu ce "sfinţi" suntem noi şi ceea ce am făcut noi pentru el, este ca şi cum firul de praf s-ar lăuda muntelui de aur cu "strălucirea" lui şi cu ceea ce a făcut el pentru muntele de aur. A-i spune lui Dumnezeu ceea ce am făcut noi pentru el, mai înseamnă şi că ne cerem drepturile noastre de la el. Dar a ne dori drepturile rezultate din faptele noastre, înseamnă a ne dori să fim pierduţi. Nu drepturile noastre trebuie să le cerem de la Dumnezeu, ci ceva mult mai mult şi mult mai bun, "mila şi iertarea sa", ca vameşul din evanghelia de astăzi, care a ştiut să "socotească" mult mai bine decât fariseul.
Am auzit poate de istorioara celor "1000 de puncte". Un creştin care se tot lăuda cu faptele sale bune, ca fariseul din evanghelia de astăzi, a visat într-o noapte că a murit şi a ajuns la poarta cerului, pe care scria: "Cei ce vor să intre aici au nevoie de 1000 de puncte". Imediat un înger l-a întrebat: "Ce ai făcut în viaţă? "Am fost credincios Domnului şi i-am păzit Cuvântul". "Foarte bine, ai un punct. Altceva?" "Am dat bani pentru misiuni, am ajutat pe săraci, pe văduve, pe orfani". "Ai încă un punct. Altceva?" "Am avut o familie numeroasă, pe care am educat-o creştineşte". "Foarte bine, ai încă un punct. Altceva?" Bietul om s-a pierdut cu totul. Dacă pentru tot ce spusese până acum avea abia 3 puncte, ce să mai adauge? A ridicat ochii spre uriaşa inscripţie, a oftat adânc şi a exclamat: "În cazul acesta aici nu se poate intra decât prin harul lui Dumnezeu!" "Exact, a spus îngerul, ai încă 997 de puncte!"
În psalmul responsorial de astăzi (cf. Ps 34,2-23), îl avem pe David care a ştiut şi el să "socotească" bine lucrurile. Regele David fugea de invidia şi de furia lui Saul care voia să-l omoare. În acel moment David nu avea altă soluţie de salvare decât să se refugieze în Gat, la regele Achiş al filistenilor, un duşman al său şi al evreilor, căci îl omorâse pe Goliat. După îndepărtarea pericolului cu Saul a venit un pericol şi mai mare, pericolul ca Achiş să-l ucidă. Pentru a scăpa şi din acest pericol David se smereşte până la a lăsa impresia că este nebun. Achiş, văzându-l nebun, l-a lăsat să plece (cf. 1Sam 21,10-15).
David a văzut scăparea din cele două pericole de moarte ca pe "un har" al lui Dumnezeu, har pe care el îl cântă în acest Psalm 34. David s-a smerit "fugind de Saul" şi s-a smerit, "făcându-se nebun" în faţa lui Achiş, şi s-a încredinţat milei Domnului, iar mila lui Domnului l-a salvat. Tot în acest psalm responsorial de astăzi, David ne spune că, aşa cum Dumnezeu s-a milostivit de el şi l-a scăpat pe el "smeritul" din aceste pericole, tot astfel Dumnezeu ne scapă pe noi "smeriţii", din toate pericolele, din toate lipsurile, din toate bolile, din toate pericolele de moarte, dar mai ales ne scapă din păcat şi osânda veşnică.
Revenim la fariseu şi la vameş. Cuvântul "fariseu" vine de la cuvântul aramaic "faras" şi înseamnă "ales, curat, sfânt". Grupul fariseilor a luat fiinţă atunci când urmaşii lui Alexandru Macedon (356-323 îC) cuceriseră Iudeea şi căutau să-i stăpânească pe evrei prin introducerea cultului zeilor în popor. Atunci un grup de credincioşi iudei s-a ridicat şi s-a împotrivit eleniştilor şi au reuşit să păstreze credinţa în popor. Acest grup de credincioşi iudei care s-au luptat pentru menţinerea credinţei în popor s-a numit: "fares", şi de aici numele de farisei, adică oameni aleşi, oameni curaţi moral şi oameni sfinţi, aşa cum cerea şi Dumnezeu de la toţi oamenii (cf. Lev 19,2). De aceea acest grup avea trecere în popor şi lumea alerga la ei ca la preoţii Domnului.
Dar, deşi au început-o foarte bine, fariseii au sfârşit-o foarte rău, căci între timp, amăgiţi de diavol, au uitat de menirea şi de zelul lor originar, au început să se mândrească, iar mândria merge totdeauna înaintea căderii şi a pieirii (cf. Prov 16,18). Fără să se întrebe de unde au puterea, au început să se laude cu faptele lor bune înaintea oamenilor şi chiar înaintea lui Dumnezeu şi aşteptau ca oamenii şi chiar Dumnezeu să-i aplaude pentru faptele lor. Ba mai mult, au început să-i dispreţuiască pe ceilalţi oameni. Iar cine începe prin a-i dispreţui pe ceilalţi oameni sfârşeşte prin a se depărta de Dumnezeu, creatorul lor. La acest punct grav au ajuns fariseii, căci prin mândrie s-au îndepărtat de Dumnezeu şi de mântuire lui, prin Cristos, adeverind astfel vechiul adagiu latin: "Corruptio optimi pessima" (Coruperea celor buni este cea mai rea).
Iată câteva exemple din care se vede căderea fariseilor: Fariseii care l-a început au luptat cu păgânii pentru a păstra legea lui Dumnezeu, au ajuns atât de răi, că din ură faţă de Isus, s-au aliat cu romanii păgâni şi cotropitori. Farisei care la început erau credincioşi dintr-o bucată au sfârşit prin a uita dragoste şi dreptatea şi a lucra numai de ochii oamenilor, fiind ca nişte morminte văruite, curaţi pe dinafară şi putrezi pe interior (cf. Mt 23,27). Fariseii care aşteptau venirea lui Mesia şi a împărăţiei sale, când împărăţia a ajuns la ei prin Isus, nu numai că au refuzat să intre, dar i-au împiedicat şi pe alţii să intre (cf. Mt 23,13). Fariseii, în dorinţa lor de a fi lăudaţi de oameni, vorbeau numai despre acele fapte care îl avantajau (cf. Lc 18,12), dar trecea sub tăcere nedreptăţile faţă de săraci, orfanii, văduve şi chiar faţă părinţii (cf. Lc 11,42; Mc 7,11). Însă n-au reuşit să-i înşele nici pe oameni, nici pe Dumnezeu, pentru că Isus i-a demascat, spre mântuirea lor (cf. Mt 23,13-15.23-29).
Vameşii, asociaţi de farisei cu desfrânatele şi derbedeii, deşi strângeau dări de la poporul lor pentru romanii păgâni şi cotropitori şi uneori percepeau mai mult ca să le rămână şi lor (cf. Lc 3,13), când a venit Isus, conştienţi de păcătoşenia lor încă din sânul matern, au pus pe primul loc lucrarea lui Dumnezeu pentru ei şi au recunoscut că fără "harul" lui Dumnezeu, păcatele lor nu pot fi iertate (cf. Lc 15,1). De aceea, au cerut ca mila şi îndurarea divină să coboare asupra lor, ca vameşul de astăzi: "Dumnezeule, îndură-te de mine, păcătosul" (Lc 18,13). Iată aici o adevărată cinstire a lui Dumnezeu.
A-l refuza pe Isus unicul mântuitor trimis de Dumnezeu ca să ne salveze cu preţul sângelui său şi a crede că faptele noastre sunt suficiente şi chiar mai bune pentru mântuire decât jertfa lui Cristos, este în primul rând o gravă răzvrătire împotriva lui Dumnezeu împreună cu satan; apoi este o cruntă orbire şi o nebunească trufie izvorâtă din mândria diavolului. De aceea, "Fiul lemnarului din Nazaret" (cf. Mt 13,55), având de ales dintr-un copac neted şi găunos şi un copac noduros dar sănătos, l-a ales pentru împărăţia sa pe vameş şi nu pe fariseu.
Dumnezeu oferă şi astăzi oamenilor mântuirea sa gratuită şi nemeritată, prin Cristos şi Duhul Sfânt, singura mântuire posibilă, singura mântuire certă, iar mulţi nu o iau în seamă, mulţi o refuză, mulţi cred că se pot mântui singuri. Mare mândrie, mare întuneric şi mare amăgire a diavolului, căci mândria este întuneric, iar smerenia este lumină. Biblia spune: "Cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare, care ne-a fost vestită de însuşi Domnul" (cf. Evr 2,3). Când Nebucadneţar l-a dispreţuit pe Domnul, a fost coborât la nivelul animalelor (cf. Dan 4,23-33). Când Petru s-a încrezut în sine, a căzut în valuri (cf. Mt 26,33; Mt 26,69-75).
Dumnezeu ne arată astăzi că rugăciunea celui păcătos, dacă e făcută cu umilinţă, deschide izvoarele harului şi ale mântuirii sale. Dar aceasta nu înseamnă că Dumnezeu ar nesocoti rugăciunea celui drept. Prima lectură, spune foarte clar: "Domnul este un judecător drept şi la el nu este părtinire, el dă dreptate celor drepţi" (cf. Sir 35,15.22). "Mare putere are rugăciunea celui drept" (Iac 5,16). Apoi, el dă coroana dreptăţii celor care-l slujesc cu dăruire, ca Paul (cf. 2Tim 4,8). Dar, rugăciunea, fie a celui drept, fie a celui păcătos, trebuie făcută cu umilinţă, adică cu zdrobire de suflet, conştienţi fiind de starea noastră de păcat, căci numai: "Rugăciunea celui umil străbate norii" (cf. Sir 35,21).
Toate lecturile de astăzi ne vorbesc despre milostivirea divină: Prima lectură ne spune că Dumnezeu mângâie pe săracul umil şi nu-l lasă în suferinţă. Psalmul responsorial ne spune că aşa cum Dumnezeu l-a salvat pe David cel umil, de duşmani, de primejdii şi de moarte, tot astfel îi salvează şi îi ajută pe toţi cei care aleargă cu umilinţă şi credinţă la el. În lectura a doua sfântul Paul ne spune că Domnul i-a fost alături, l-a întărit şi l-a salvat din gura leului. Evanghelia ne spune că Dumnezeu l-a iertat şi l-a mântuit prin har pe vameşul umil şi căit.
Oare de ce toată această milostivire a lui Dumnezeu faţă de noi, oamenii? La această întrebare ne răspund tot lecturile de astăzi: Pentru ca noi să-l binecuvântăm pe Domnul în orice timp şi lauda lui să fie mereu în gura noastre (cf. Ps 34,2). Pentru ca vestirea faptelor lui minunate să se împlinească prin noi şi să le audă toate popoarele (cf. 2Tim 4,17). Pentru a vesti tuturor că la crucea lui Isus, Dumnezeu era care împăca lumea cu sine şi punea în noi cuvântul reconcilierii (cf. 2Cor 5,19).
Este Ziua Mondială a Misiunilor, iar noi toţi la Botez am fost consacraţi de Dumnezeu ca preoţi, profeţi şi regi misionari, pentru ca să vestim faptele minunate ale lui Dumnezeu care ne-a chemat din întuneric la minunata sa lumină (cf. 1Pt 2,9). Concret, conform lecturilor biblice de astăzi, noi trebuie să vestim lumii întregi că mântuirea şi fericirea o oferă numai Dumnezeu, gratuit şi nemeritat, celor care smeriţi primesc şi vestesc milostivirile sale, ca vameşului de la templu. Că eliberarea de toţi duşmanii, primejdiile, necazurile, lipsurile, bolile şi morţii, o dă tot numai Dumnezeu, tot prin har şi tot celor care smeriţi vestesc milostivirile sale, aşa cum au făcut Siracide, David, Paul şi Luca.
În anul 288 după Cristos, episcopul Hermon al Ierusalimului (+ 314) a pregătit 40 de misionari pe care i-a trimis în diferite ţări ca să predice evanghelia. Unul din ei, numit Efrem, care mai târziu a devenit episcop de Tomis, a ajuns până în părţile Dobrogei. Autorul cărţii "Martirii crucii" spune că el a predicat mai bine de zece ani în Gotia, pământul românesc de astăzi, care pe vremea aceea era ocupat de goti. Aceasta arată că Hermon a avut la inima lucrarea sfântă a misiunii şi că a fost gata să-i pregătească şi pe alţii să o facă.
Într-o noapte, un misionar a fost atacat şi jefuit. Însă hoţul nu a găsit asupra lui decât numai câţiva bănuţi şi câteva broşuri creştine. Când hoţul a dat să fugă, misionarul l-a strigat tare: "Stai! Mai am să-ţi dau ceva cu mult mai preţios!" Hoţul a rămas buimăcit. "Sper că odată îţi va părea rău de această viaţă. Dacă vei ajunge vreodată la această concluzie, atunci să nu uiţi că «Sângele lui Isus Cristos ne curăţă de orice păcat» (1In 1,7)". Aceste cuvinte au avut darul de a-l converti pe acel hoţ.
Noi când am vorbit ultima dată cuiva despre milostivirea lui Dumnezeu arătată prin sângele lui Cristos şi prin revărsarea Duhului Sfânt? Dumnezeu, prin papa Francisc, ne spune astăzi că: "Fiecare popor şi cultură are dreptul să primească mesajul de mântuire, iar noi creştinii am fost orânduiţi de Dumnezeu să purtăm acest mesaj".
Pr. Ioan Lungu
