Să devenim liberi de orice ne îndepărtează sau ne separă de mântuirea lui Dumnezeu.
Prima lectură biblică de astăzi (cf. Înţ 9,13-18) ne spune că Dumnezeu din veşnicie are un plan de mântuire, un plan plăcut lui şi omului, un plan conform căruia fiecare om care se naşte pe acest pământ ca urmaş pierdut al lui Adam este chemat de el, prin Cristos şi Duhul Sfânt, să devină copilul său iubit şi moştenitorul împărăţiei cerurilor. De aceea, cunoaşterea şi acceptarea acestui plan mântuitor constituie suprema înţelepciune a omului. Fără cunoaşterea şi acceptarea acestui plan divin de mântuire omul, oricât de dotat intelectual ar fi, este un nechibzuit.
De aceea, prin psalmul responsorial de astăzi, Dumnezeu le spune tuturor oamenilor: "Întoarceţi-vă, fiii lui Adam!", pentru că viaţa este scurtă, pentru că o mie de ani sunt ca ziua de ieri care a trecut şi ca o strajă de noapte (cf. (Ps 90, 3-4). Iar răspunsul pe care Dumnezeu îl aşteaptă de la oameni este acesta: "Doamne, luminează-ţi faţa pentru slujitorul tău şi învaţă-mă hotărârile tale" (Ps 139,135)!
Fragmentele evanghelice pe care le citim de mai multe duminici încoace ni-l prezintă pe Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu, plin de Duhul Sfânt, urcând la Ierusalim şi la Golgota, pentru împlinirea acestui plan de iubire şi de mântuire pentru orice om care se naşte pe acest pământ. Iar pericopa evanghelică de astăzi ni-l prezintă pe Isus în drum spre Ierusalim înconjurat de noroade, ceea ce confirmă acceptarea planului divin de mântuire de către toate neamurile pământului: "Toate marginile pământului îşi vor aduce aminte şi se vor întoarce la Domnul: toate familiile neamurilor se vor închina înaintea sa" (cf. Ps 22,27).
Pentru a înţelege mai bine mesajul lecturilor biblice de astăzi, mai trebuie spus că după emiterea planului universal de mântuire, Dumnezeu şi-a pus "un tron" pentru el însuşi în inima fiecărui om născut pe pământ (cf. Prov 23,26) şi că nu vrea să împartă acest tron cu nimeni (cf. Is 48,11), nici cu diavolul, nici cu apropiaţii noştri, nici cu bunurile create şi nici cu eul nostru (cf. Lc 14,26).
Satana tare mult ar vrea să-şi ridice şi el tron alături de tronul lui Dumnezeu din inima oamenilor (cf. Is 14,13), ca oamenii să se angajeze într-o slujire imposibilă, lui Dumnezeu şi mamonei (cf. Mt 6,24; Lc 16,13), lui Dumnezeu şi lui Belial (cf. 2Cor 6,15). Mulţi oameni nechibzuiţi îl invită pe satana să-şi ridice tron în inima lor, ca locuitorii din Ghibeea (cf. Jud 19,22).
Dar sunt şi oameni care se tem de Dumnezeu, oameni care îl iubesc pe Dumnezeu şi mântuirea lui şi nu vor sa asculte de diavol. De tronul din inima oamenilor temători de Dumnezeu satana se apropie cel mai adesea prin dragii lor, prin bunurile trecătoare şi chiar prin eul lor; "eului" omului îi place să trăiască după pofte şi contrar voinţei lui Dumnezeu. Aşa că pe tronul lui Dumnezeu din multe inimi ale oamenilor domneşte satana prin apropiaţii lor, prin lucrurile acestei lumi şi prin eul propriu şi astfel diavolul îi ţine departe de Dumnezeu şi de mântuirea lui.
Isus, bun cunoscător al inimii omului (cf. Mt 9,4; Mc 2,8; Ier 17,9-10), ştia că mulţi oameni dintre cei care îl urmau veneau după el numai pentru a beneficia de minuni, de vindecări trupeşti, de hrană gratuită şi chiar numai din curiozitate (cf. 1Cor 1,22), fără să le pese câtuşi de puţin de crucea şi de mântuirea lui şi fără să renunţe la ceea ce îi împiedica în urmarea lui. De aceea, Isus s-a gândit să facă o triere între ei pentru a-i alege: ca grâul de pleavă (cf. Lc 3,17), ca grâul de neghină (cf. Mt 13,30), ca peştii buni de cei răi (cf. Mt 13,48), ca oile de capre (cf. Mt 25,32), pentru ca cei care voiau să-l urmeze sincer să nu fie derutaţi de simplii curioşi.
Mulţi lideri religioşi ai timpului ar fi fost încântaţi să aibă un număr aşa de mare adepţi ca Isus. Dar Isus nu este interesat de un număr, ci de calitate. De aceea, în fragmentul evanghelic de astăzi, Isus, ca pescarul care după ce a prins fel de fel de peşti s-a aşezat pentru a alege peştii buni de cei răi (cf. Mt 13,47-48), s-a oprit un pic din drumul său spre Calvar, pentru a alege ucenicii cei buni de curioşii de ocazie.
Isus a mai făcut astfel de trieri a celor care mergeau după el din motive pământeşti: după predica de pe munte când Isus a adunat mulţi oameni i-a triat prin legile iertării, a căsătoriei, a dragostei de aproapele şi a dragostei faţă de duşmani (cf. Mt 5,21-48); după înmulţirea pâinilor când Isus a adunat mulţi oameni i-a triat prin învăţătura despre Euharistie, unde s-a prezentat pe sine ca adevărata pâine coborâtă din cer şi ca adevărata pâine care dă mântuire şi viaţă veşnică (cf. In 6,48-67); iar astăzi, când Isus, mergând spre Calvar şi trecând prin multe localităţi, a atras mulţi oameni cu învăţătura lui divină, s-a oprit iar pentru a-i alege ucenicii buni de curioşii de ocazie sau de oamenii interesaţi numai de avantaje pământeşti (cf. Lc 14,25).
Mi-amintesc de vremea când eram copil şi mergeam cu încălţămintea dezlipită la reparat, vedeam că meşterul pilea foarte bine locurile de lipit ca între ele să nu fie nici o impuritate. La fel face şi Isus. El nu vrea ca între el şi ucenicul său care doreşte mântuirea să fie vreo impuritate, mai ales că mântuirea este drum care trece prin focul crucii şi al suferinţelor. De aceea, îi purifică de tot ceea ce ar putea slăbi unirea lor cu el, pornind chiar de la dragostea pentru cei dragi: tata şi mama, soţul şi soţia, fiica şi fiul, fratele şi sora, averea şi fiinţa proprie, pe care satana le-ar putea folosi ca piedici între ei şi urmarea lui Cristos. De aceea, Isus le cere să pună dragostea pentru el înaintea dragostei pentru cei dragi, pentru bunuri trecătoare, pentru interese pământeşti şi chiar pentru viaţa lor proprie, pentru ca legătura lor cu el să rămână chiar şi atunci când trec prin cruce, suferinţe şi moarte (cf. Lc 14,26-27).
Astfel şi Isus, din dragoste pentru oameni şi pentru mântuirea lor, pentru a putea merge fără piedici la cruce şi moarte pentru ei, s-a distanţat de tot ceea ce l-ar fi putut împiedica să realizeze mântuirea. Astfel, s-a distanţat chiar de dragii lui părinţi, Iosif şi Maria (cf. Lc 2,43; Mt 12,48-49); s-a distanţat de rudele care voiau să-l împiedice în împlinirea misiunii sale mântuitoare (cf. Mc 3,21.31-35); s-a distanţat de concetăţenii lui care voiau să-i limiteze misiunea numai la cetatea lor (cf. Lc 4,30); s-a distanţat de prietenii săi care voiau să-l atragă pe calea lumii (cf. In 6,66-67); s-a distanţat chiar de voinţa sa proprie (cf. Lc 22,42; Gal 1,4).
Isus nu a sugerat niciodată că oamenii ar trebui să fie cuprinşi în inima lor de o ură înverşunată împotriva tatălui, mamei, soţiei, copiilor, fraţilor sau surorilor lor. Mai degrabă, el a subliniat că dragostea pentru el şi pentru mântuirea adusă de el, trebuie să fie mai mare şi să depăşească ori care altă iubire (cf. Mt 10,37). Nimeni nu trebuie să-şi permită, din considerente de familie, de bunuri trecătoare, de interese pământeşti, de ambiţii sau de mândrie deşartă, să se abată de la calea mântuirii şi a împărăţiei cerurilor. De aceea, pe Isus trebuie să-l iubim chiar "mai mult decât viaţa noastră proprie" (Lc 14,26).
Şi mai mult decât atât, după ce am renunţat la toate şi la noi înşine, trebuie să ne mai luăm şi crucea în fiecare zi şi să-l urmăm. Crucea nu este tot una cu vreo infirmitate de natură fizică sau mentală, ci crucea este acceptarea unei vieţi de ocări, de suferinţe, de singurătate şi chiar de moarte de dragul lui Cristos. Creştinii numai cu numele ştiu cum să evite crucea. Dar creştinii cei buni primesc crucea şi jugul său cu dragoste. Crucea şi jugul lui Isus, deşi par o povară, în realitate ele sunt ca nişte aripi, sunt ca nişte balustrade în urcuşurile vieţii. De exemplu, maeştri spirituali, pe baza Bibliei, compară crucea cu o scară prin care putem ajunge la cer, ajutaţi de îngeri (cf. Gen 28,12); alţii o compară cu o punte care ne ajută să trecem de la moarte la viaţă, de la pământ la cer (cf. In 5,24).
Pentru ca oamenii să înţeleagă ce voia să le spună, Isus le-a zis două parabole: cea a omului care vrea să construiască un turn şi cea a regelui care vrea să pornească la război. Aceste două acţiuni cer un mare efort şi o totală detaşare de tot ceea ce ar împiedica atari acţiuni. Turnul reprezintă casa din cer pe care trebuie să o construim împreună cu Dumnezeu (cf. In 5,17), iar războiul reprezintă lupta la care trebuie să o ducem cu puterile întunericului potrivnice mântuirii (cf. Ef 6,12).
Fără aceste două acţiuni, nimeni nu se poate mântui. Practic, Isus, prin cele două parabole, ne spune astăzi că orice om care este înţelept trebuie să ştie să-şi găsească mijloacele prin care să ajungă la scopul urmărit. Iar dacă scopul urmărit de un om este mântuirea lui Dumnezeu realizată de Isus la cruce, prin puterea Duhului Sfânt, acel om este cu adevărat înţelept în sensul în care vorbeşte Isus şi prima lectură, şi se sprijină pe ajutorul dat de Isus. Iar dacă un om, oricât de înţelept ar fi el în ochii oamenilor, nu caută mântuirea lui Dumnezeu, dacă nu aleargă la ajutorul lui Dumnezeu, este nechibzuit.
Un tată care avea un copil dotat intelectual, voind să-l probeze, i-a dat de mutat nişte grele ghivece de flori dintr-un loc în altul. După ce a încercat de câteva ori să le mute şi neputând nici măcar să le mişte, copilul a abandonat lucrul. Atunci a apărut tatăl care l-a întrebat: ai folosit toate posibilităţile posibile? Copilul spunând da, tatăl i-a replicat: dar pe mine nu m-ai chemat! Trebuie să lucrăm mântuirea noastră împreună cu Dumnezeu.
Când este vorba de mântuirea veşnică, miza nu este de a câştiga sau a pierde bunuri pământeşti, ci miza este de a câştiga sau a pierde viaţa veşnică şi împărăţia cerurilor (cf. Mt 19,28; Lc 22,30).
"Nici unul dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate fi ucenicul meu" (Lc 14,33). Un marinar se întorcea acasă cu barca plină de lucruri. Acasă îl aşteptau soţia şi copii care îl iubeau foarte mult, dar şi el îi iubea foarte mult. Pe mare s-a stârnit o furtună ce ameninţa barca grea cu scufundarea. Atunci s-a întrebat ce este mai important, viaţa lui sau bunurile, întâlnirea cu familia sau bunurile. Nu era prea mult timp de gândire, de aceea a hotărât: viaţa mea şi întâlnirea cu familia iubită este cel mai important lucru! A aruncat bunurile în mare şi a ajuns teafăr acasă unde şi-a îmbrăţişat cu drag familia. Între timp valurile au purtat la ţărm şi multe din bunurile aruncate în mare.
Omul care reuşeşte să ajungă în viaţa veşnică va fi totdeauna cel care renunţă la toate bunurile sale de dragul lui Cristos. Primii care au renunţat la toate pentru mântuirea de la cruce, după exemplul lui Isus, şi s-au distanţat de tot ceea ce ar putea să-i separe de el, începând de la toţi cei dragi, de la bunuri şi idei personale şi apoi şi-au luat crucea în fiecare zi ca să meargă după el au fost apostolii (cf. Mt 19,27-29). Apoi au fost primii creştini (cf. Fap 4,34-39). Apoi au urmat mulţimi nenumărate de creştini din toate timpurile şi locurile, până astăzi şi până cât va mai fi lumea. Iată câteva exemple de creştini care au făcut renunţări şi au purtat crucea din dragoste faţă de Isus:
Apostolul Paul, care ne vorbeşte în cea de-a doua lectură, a renunţat la mentalitatea şi la mândria sa de fariseu, pentru a deveni vasul ales al lui Dumnezeu, predicatorul evangheliei şi martirul său (cf. Fap 9,15). Bogatul Filemon, din lectura a doua de astăzi, din dragoste pentru Cristos a renunţat la serviciile robului său Onesim, pentru a-i fi de folos sfântului Paul în slujirea evangheliei (cf. Flm 1,9-17). Sfânta Perpetua (+ 202), patriciană romană convertită, din dragoste pentru Cristos a renunţat la dragostea pentru tatăl şi pentru copilul ei. Sfântul Alexie (+ 412), din dragoste pentru Isus a renunţat la frumuseţea logodnicii sale pentru a-l iubi numai pe Dumnezeu şi pentru a deveni liber de a vesti evanghelia. Sfântul Francisc din Assisi (1181-1226), din dragoste pentru împărăţia cerurilor predicată de Isus a renunţat la dragostea tatălui său pământesc, pentru a-i putea spune numai lui Dumnezeu "tată" şi pentru a predica mai liber evanghelia. Sfânta Clara (1193-1253), din dragoste pentru Isus şi pentru împărăţia sa veşnică a renunţat la dragostea mamei, la căldura căminului pământesc, la veşmintele luxoase şi la părul ei frumos. Sfântul Toma Morus (1477-1535), din dragoste pentru Cristos şi pentru Biserica sa sfântă a renunţat la funcţia de Lord cancelar, la dragostea soţiei, la dragostea copiilor şi la viaţa proprie. Şi exemplele pot continua.
Dacă o persoană doreşte să-l urmeze pe Isus Cristos, oricât de mult ar costa-o, renunţă la toate ale sale ca omul care a găsit o mare comoară sau un mărgăritar de mare preţ (cf. Mt 13,44-46). Sfântul apostol Paul spunea: Am renunţat la toate pentru Cristos şi am găsit totul în Cristos (cf. Fil 3,8-9).
La o oră de catehism, un tânăr l-a întrebat pe catehet: "De ce mulţi lideri religioşi care au trăit cu mulţi ani după Cristos au câştigat aproape la fel de mulţi adepţi ca şi el"? Răspunsul a fost: "Ca să fii adeptul oricărei religii întemeiate de vreun lider pământesc nu trebuie să renunţi la nimic de dragul lui: nici la cei dragi, nici la bunuri, nici la plăceri şi nici nu trebuie să porţi vreo cruce. Dar ca să fi ucenicul lui Cristos trebuie să renunţi la toate acestea. Acesta este motivul". Tânărul a înţeles, a renunţat la bunurile sale şi s-a făcut preot misionar.
Pr. Ioan Lungu
