Nimic nu-i mai frumos la noi decât dimineaţa de Crăciun! Tare aş vrea măcar o dată să nu dorm şi eu toată noaptea: cum altfel să aud paşii Moşului care vine cu daruri? Şi apoi, mai e mirosul viu de brad şi zăpadă, şi cozonac proaspăt, şi fructe şi... de toate... şi licărul stins al globurilor şi tăcerea care se face aşa, deodată, un sunet subţirel pe care doar urechile copiilor cuminţi îl aud (vezi tu, îmi zicea mai ieri frate-meu, de asta ne trage tata de urechi când facem vreo năzbâtie - nu cumva să vină Crăciunul şi să nu auzim firicelul acela de cânt, fiindcă, spune el, acela e glasul îngerilor...), adică bucuria pe care o guşti, o vezi, o ştii, o simţi... şi de care nu te mai saturi... De aceea, cred, de bucurie, pic în somn şi când mă trezesc, Moşul deja a trecut... Dar e dimineaţa de Crăciun, plină de soare şi zăpadă şi ţurţuri lungi cu gust de cer senin şi promoroaca lunecând aşa, ca fire de argint în aerul înmiresmat şi rece... şi... Eh! Bine măcar că Moş Crăciun ne-a lăsat darurile!
Şi mai e ceva: ceea ce visezi în noaptea de Crăciun, înseamnă un anume lucru... şi se împlineşte, dacă nu vorbeşti cu nimeni. De asta nu i-am spus nici lui frate-meu. Şi apoi, era cu mine în vis, înseamnă că ştie deja. Să vedeţi: se făcea că merseserăm iar la bătrânul acela, care, spune el, l-a cunoscut pe Apostolul Ioan. Stătea pe genunchi cu un sul mare, desfăcut pe jumătate şi acoperit cu litere cum nu mai văzusem niciodată. A surâs, ne-a privit blând şi ne-a întrebat ce am vrea să ne aducă Moş' Crăciun. De uimire, am tăcut amândoi. Şi atunci bătrânul, cu ochii aţintiţi undeva, peste întinderea de culoarea nisipului (fiindcă era la el acasă, nu la noi) începu să povestească: mergeam prin pustiul Iudeei. Era tare cald, pietrele fierbinţi şi tăioase ca sticla îmi răniseră picioarele, mi-era sete, mi-era foame şi auzeam în urechi bătaia sângelui, iar ochii începuseră să mi se împăienjenească - parcă departe, în zare, era ba o mare, ba un oraş, ba chiar o pădure... Când, deodată, m-am lovit de ceva. În faţa mea răsărise din stânci un copac. Era mare şi umbros, plin de fructe coapte, dulci şi zemoase, iar lângă el curgea un izvor curat şi rece, iarba era moale, mirosea a căldură, şi o puzderie de vieţi mărunte susurau, ţârâiau, se chemau cu glasurile lor mici din iarba înaltă... După ce mi-am potolit setea şi foamea,i-am mulţumit lui Dumnezeu şi am vrut să-i mulţumesc şi copacului. Şi să-i fac un dar! Dar ce să-i doresc? Să-i urez să aibă fructe dulci - dar fructele lui erau deja dulci; să aibă frunziş mare şi bogat şi umbros? - dar frunzişul lui chiar aşa era ... Să aibă un izvor vesel, curat şi mare lângă el? Dar izvorul chiar acolo era... Să fie înconjurat de iarbă înaltă şi grasă şi plăcut mirositoare?...Dar şi asta era... Şi atunci i-am dorit ca toţi copacii care vor creste din seminţele lui să fie la fel ca el...
- Vedeţi voi, continuă bătrânul, aceasta e povestea pe care o citeam din sulul cărţii celei vechi şi sfinte. Copilul care se naşte chiar acum în iesle e întocmai ca Tatăl, fiindcă e Fiul Tatălui, e Dumnezeu - iar noi, noi toţi ceilalţi, să fim întocmai ca el - aceasta e binecuvântarea pe care corul îngerilor o cântă pentru el - ca să se bucure, şi pentru noi, ca să ştim ce să-I cerem lui Dumnezeu.
Din fructele copacului fie să crească întotdeauna arbori asemenea lui, care să potolească foamea şi setea şi arşiţa şi să vindece rănile lumii care, mergând prin pustiul inimii, îl caută pe Dumnezeu.
Iar când auzi glasul îngerilor, înseamnă că ai reuşit: îi semeni lui Dumnezeu... fiindcă eşti cu adevărat fratele Fiului lui.
Creştin, adică.
Dr. Ecaterina Hanganu
