de Nicola Summo
Publicăm în continuare o reflecţie despre sfântul Paul şi Giulgiu publicată în numărul al zecelea al revistei "Paulus" (aprilie 2009), dedicat temei "Paul educator la libertate".
* * *
Avem în Giulgiu o imagine impresionantă a ceea ce Cristos a îndurat în trupul său pentru mântuirea lumii. Însă din Scrisorile pauline ştim că şi Apostolul a fost asociat suferinţelor Domnului său. Este suficientă o scurt rezumat de citate. Creştinilor din Corint sfântul Paul le scrie: "Eu n-am voit să ştiu nimic altceva decât pe Isus Cristos, şi pe acesta răstignit. Eu însumi am venit la voi în slăbiciune, cu frică şi cuprins de nelinişte" (1Cor 2,1-3). Aceloraşi credincioşi: "Căci ni se pare că Dumnezeu ne-a făcut pe noi, apostolii, cei din urmă, ca nişte condamnaţi la moarte" (1Cor 4,9). De asemenea: "...necazul care a venit asupra noastră în Asia, cum am fost copleşiţi peste măsură şi peste puterile noastre, aşa încât ne pierdusem speranţa de a mai trăi. Ba chiar ne-am socotit în noi înşine nişte condamnaţi la moarte" (2Cor 1,8-9). Mai departe: "Suntem apăsaţi de necazuri din toate părţile, dar nu striviţi; suntem în cumpănă, dar nu disperaţi; persecutaţi, dar nu abandonaţi; doborâţi, dar nu ucişi. Pretutindeni purtăm în trupul nostru moartea lui Isus" (2Cor 4,8-10). "Căci şi după ce am ajuns în Macedonia, trupul nostru nu a avut odihnă, ci în toate am avut necazuri" (2Cor 7,5). Mai mult încă, în lunga listă de suferinţe îndurate, în 2Cor 11,23-28: "Sunt ei slujitorii lui Cristos [persecutorii mei]? Sunt cu mult mai mult: sunt mai mult în eforturi, mai mult în închisori, cu mult mai mult în bătăi, adesea în pericol de moarte". În sfârşit, identificarea cu Cel Răstignit însuşi, scriind galatenilor: "Am fost răstignit împreună cu Cristos" (Gal 2,20).
Trupul fizic şi trupul mistic
În mod surprinzător, în Scrisoarea către Coloseni, Paul afirmă: "Acum mă bucur în suferinţele mele pentru voi şi împlinesc ceea ce lipseşte suferinţelor lui Cristos în trupul meu pentru trupul său, care este Biserica" (Col 1,24). Însăşi vocaţia sfântului Paul cuprinde, deci, o parte din chinuri, aşa cum spusese pe de altă parte însuşi Domnul lui Anania: "Acesta este pentru mine un vas pe care mi l-am ales [...]. Eu îi voi arăta cât trebuie să sufere el pentru numele meu" (Fap 9,15-16). Paul îşi dă seama că acel Cristos cu chipul desfigurat de suferinţă este aşa pentru că poartă asupra sa suferinţa lumii. Şi nu poate, atunci, decât să-şi însuşească pătimirea sa într-o orientare de iubire şi de oferire generoasă. Pătimirea lui Cristos, aplicată la viaţa fiecărui credincios, implică, pe de altă parte, ca suferinţele - patrimoniu al oricărui om, credincios sau necredincios - să nu fie trăite ca un blestem care trebuie să se împlinească în propria singurătate existenţială, ci acceptate din iubire, împărtăşite în comuniune cu propriul Domn. Uneori chiar primite cu bucurie. Confirmă acest lucru şi sfântul Petru, care îi invită pe toţi creştinii să se bucure atunci când sunt părtaşi la suferinţele lui Cristos (cf. 1Pt 3,13). Toate acestea capătă sens şi produc rodnicie în perspectiva învierii: "Vrednic de crezare este cuvântul: Dacă am murit împreună cu el, vom şi trăi împreună cu el" (2Tim 2,11). Comuniunea în suferinţe este o anticipare a comuniunii în viaţa deplină. Astfel, Paul, atât în exemplul mărturiei sale cât şi în elaborarea gândirii sale (care se naşte din această experienţă şi pe ea se întemeiază), ne demonstrează că creştinismul este posibil numai în măsura în care se ia din misterul Paştelui. De fapt, în acest eveniment, raţiunea şi credinţa pot să-l cunoască pe Isus Cristos în întregimea sa divino-umană. Paul nu întârzie să ne dea portretul fizic al lui Isus - el, pe de altă parte, nu l-a cunoscut pe Cristos "după trup" (2Cor 5,16) - nici să întocmească o cronică a faptelor. Îl interesează mult să coboare în adâncurile misterului unui Dumnezeu răstignit, făcut "spectacol" al iubirii în ochii lumii şi în faţa îngerilor (cf. 1Cor 4,9). Mister al iubirii care triumfă asupra morţii. Mister al acelui trup răstignit şi înviat, acum viu şi real în omenirea răscumpărată, în trupul mistic care este Biserica, trup care suferă şi încontinuu învie. Prin intermediul Duhului Sfânt (Rom 1,4; 8,9), el îi uneşte intim cu sine pe credincioşii săi, dând naştere unei creaturi noi (cf. Gal 6,14-15), unui trup nou. Un trup mistic: cu această expresie înţelegem unirea foarte strânsă dintre Cristos şi credincioşi pe plan "vertical", a tuturor credincioşilor între ei pe plan "orizontal". În acest trup, viaţa lui Cristos se răspândeşte în credincioşi, care prin sacramente se unesc în mod real cu Răstignitul înviat. Pentru aceasta, Biserica, născută din coasta lui Cristos, este trimisă să-l vestească pe Domnul său răstignit. De fapt, "fără vărsare de sânge nu există iertare" (Ev 9,22): numai în rănile lui glorioase suntem vindecaţi, răscumpăraţi, mântuiţi.
Giulgiul, oglindă dublă
Pentru ce a lăsat Isus imaginea sa pe Giulgiu? Răstignitul, imprimat acolo cu urme de sânge, dă mărturie că "Isus Cristos - cel de ieri şi de astăzi - este acelaşi în vecii vecilor" (Ev 13,8). Sacrificat pe cruce, Isus "rămâne în veci, are o preoţie netrecătoare" (7,24) ca "mijlocitor al alianţei noi" (8,6) care ne obţine "o mântuire veşnică" (9,12). Cristos continuă astăzi slujirea sa de răscumpărare şi Giulgiul este mărturie. "Spectacolul" pe care el ni-l oferă este considerat de înţelepciunea lumii ca superstiţie sau mistificare (cf. 1Cor 1,22-24), dar este mântuire pentru cel care este chemat să împărtăşească suferinţa sa în acest trup mistic. Cel care suferă este Cristos, făcut desăvârşit de experienţa sa de suferinţă (cf. Ev 5,8-9), de starea de suflet cu care a înfruntat-o şi a primit-o: "El a oferit, cu strigăte puternice şi cu lacrimi, rugăciuni şi cereri către acela care avea puterea să-l salveze de la moarte şi a fost ascultat datorită evlaviei lui". Nu suferinţa în ea însăşi produce ceva bun, nici nu poate fi omeneşte dorită; dimpotrivă, suferinţa a intrat în lume din cauza păcatului (Înţ 2,24). Dar tocmai pentru aceasta răscumpărarea de păcat nu poate eluda drama durerii: suferinţa - trăită de Fiul lui Dumnezeu în ascultare completă, abandonare încrezătoare şi rugăciune continuă către Tatăl său - nu mai este o absurditate sau un scandal metafizic, ci un misterios instrument de har şi de răscumpărare. De aceea, Ioan Paul al II-lea, contemplând la Torino această relicvă binecuvântată la 24 mai 1998, a putut să afirme că "Giulgiul este oglindă a Evangheliei" şi în acelaşi timp că în el "se reflectă imaginea suferinţei umane".
Ciril din Ierusalim îi îndemna astfel pe cei care se apropiau de credinţa creştină: "Noi trebuie să învăţăm asta: tot ceea ce Cristos a îndurat, el a suportat pentru noi şi pentru mântuirea noastră, realmente şi nu în aparenţă; aşadar şi noi să devenim părtaşi de suferinţele sale" (Cateheze mistagogice II, 7). Şi Paul, înaintea lui: "Dacă am fost împreună sădiţi într-o moarte asemănătoare cu a lui, la fel vom fi în înviere" (Rom 6,5). Corpus paulinum este aşa de pătruns şi unificat de experienţa morţii/învierii, încât constituie un unic izvor vital cu cuvântul lui Cristos pentru ziua de azi a Bisericii. Imaginea de pe Giulgiu şi naraţiunea evanghelică şi paulină ne trimit la adevărul identic şi sobru, ca şi cum Apostolul - şi împreună cu el orice creştin care "îşi pierde viaţa pentru cauza Evangheliei" (Mc 8,35) - ar fi oglindit în acest giulgiu. Privirea credincioasă contemplă în Giulgiul din Torino amintirea şi imaginea vie a chipului răstignit şi glorios al lui Cristos. Şi în ea se recunoaşte, în ea descoperă identitatea sa cea mai profundă, la care îl cheamă - dintotdeauna - botezul său.
(După Zenit, 7 aprilie 2009)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
