Sfinţia voastră, părinte paroh Irinel Iosub,
Domnule primar, stimate autorităţi,
Dragi credincioşi din Siret,
Comunitatea parohială din Siret se află în sărbătoare. Se reîntoarce în timp, la înaintaşi, îi comemorează şi, ascultând cuvintele Domnului de la sfânta Liturghie şi datele istorice propuse de specialişti, împlineşte chemarea din Scrisoarea către Evrei capitolul 13: "Amintiţi-vă de conducătorii (părinţii, înaintaşii) voştri, care v-au învăţat cuvântul lui Dumnezeu şi, meditând împlinirea vieţii lor, imitaţi credinţa lor. Isus Cristos, cel de ieri şi de astăzi, este acelaşi în veci de veci. Nu vă lăsaţi seduşi de învăţături diferite şi străine" (Evr 13,7-9).
Astăzi, părintele paroh Irinel, cu tot poporul credincios catolic din Siret şi cu stimatele autorităţi ne propun celebrarea comemorării unui moment ce a avut loc acum 200 de ani, când a fost înfiinţat în condiţii noi centrul parohial Siret.
Dar istoria acestei comunităţi nu începe aici. Ea îşi are originea mult mai departe; a început să fie organizată încă din anul 1371, anul în care este atestată stabilirea în acest oraş a primei episcopii catolice, cu primul episcop numit de papa Grigore al XI-lea, încă de pe vremea lui Laţcu Vodă, dux Moldaviensis. Episcopul Andrei a fost consacrat la 9 martie 1371 la Cracovia.
În mijlocul acestui popor a fost, a rămas şi va rămâne Cristos, cel care a venit la noi să se facă om şi să-i răscumpere pe oameni. El este acelaşi ieri, azi şi întotdeauna. În jurul lui ne aflăm la această minunată sărbătoare, făcând memoria unui trecut trăit sub privirile şi ocrotirea lui, a aceluia care a spus: "Iată, eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor".
El este cel care a vorbit înaintaşilor dumneavoastră şi vă vorbeşte fără încetare: "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa; cine vine după mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii".
Dragi fraţi şi surori în sărbătoare,
Iubiţi şi distinşi oaspeţi,
Evanghelia de astăzi ne prezintă un adevăr veşnic. Dumnezeu încredinţează oamenilor darurile sale. Este vorba de parabola talanţilor. Sub această imagine, Isus îl vede pe Tatăl cel veşnic, care, fiind bogat în iubire şi milostivire, oferă fiilor săi diferite daruri, care să le garanteze un adevărat şi proporţionat câştig, cu angajarea liberă şi benevolă din partea fiecăruia. Această hotărâre presupune o grijă pe care fiecare trebuie să o arate în faţa unei astfel de încredinţări.
Citind acest text şi întâlnind modul cum stăpânul cere de la supuşi darea de seamă asupra faptului cum au folosit talanţii încredinţaţi, am putea să fim impresionaţi de nota seriozităţii şi dreptăţii stăpânului şi să rămânem doar cu această impresie. În realitate, Dumnezeu Tatăl revelat de Isus Cristos, stăpânul a toate, se comportă cu fiecare dintre noi părinteşte, aşa cum un tată îi tratează pe fiii săi cărora le arată cea mai mare încredere, asemenea tatălui fiului risipitor, care nu-i calculează şi nu-i reproşează fiului pierderile, ci din contra îi deschide braţele pentru a-l îmbrăţişa cu o atitudine nemaiîntâlnită.
Aşa procedează un tată bun şi milostiv: nu ia în consideraţie pierderile, ci respectă darul libertăţii şi hotărârea fiecăruia.
Nota dominantă a acestei parabole este marele adevăr: Dumnezeu are încredere în om, în noi, o încredere care presupune libertate şi care este trăită din totală şi definitivă iubire.
Încrederea lui Dumnezeu se manifestă în faptul că, după ce ne-a înzestrat cu cele mai mari daruri, ne lasă liberi, stă departe de noi, nu este tulburat de hotărârile noastre, ne respectă deciziile, aşteaptă ca să vadă roadele, aşteaptă răspunsul nostru liber.
Încrederea lui Dumnezeu este, aşadar, manifestarea iubirii autentice pe care o demonstrează faţă de noi. Este o iubire liberă şi eliberatoare. O iubire liberă, pentru că atunci când el iubeşte nu pretinde o iubire pe măsură, căci nu e posibil să arătăm o iubire divină ca cea a Fiului său, ci o iubire voluntară, în conformitate cu capacităţile sau cu darurile primite. Este o iubire eliberatoare, deoarece modul său de a lucra se manifestă prin tăcere, rămânând la distanţă, atitudine care trezeşte în om nostalgia după el, după ceea ce este veşnic, învingând cu curaj toate obstacolele şi greutăţile care împiedică obţinerea fericirii.
Cum se manifestă această încredere? Prin darurile şi talanţii pe care îi oferă, aşa cum am auzit în evanghelie. Aceste daruri, care ne ajută să descoperim prezenţa plină de iubire a lui Dumnezeu sunt credinţa, nădejdea şi dragostea. El ne oferă darul credinţei pentru a putea participa cu seninătate la planul de mântuire realizat de Cristos, ne încredinţează darul speranţei pentru a depăşi întunericul ce ne înconjoară şi, în sfârşit, ne dăruieşte talantul iubirii pentru a putea exprima pe viu, cu propria viaţă, convingerile cele mai profunde, faţă de cei ce sunt aproape de noi, dând mărturie vie despre iubirea lui Dumnezeu în lume.
De folosirea acestor daruri cu mare entuziasm şi interes depinde seninătatea noastră de fii ai Părintelui ceresc, care vrea să facă din noi nu servitori sau slugi îngenuncheate, ci fii şi colaboratori liberi cu el la mărirea talanţilor încredinţaţi.
Ascunderea talantului denotă necunoaşterea iubirii şi generozităţii lui Dumnezeu şi limitează, pe drept cuvânt, contribuţia fiecăruia la manifestarea prezenţei operatoare a lui Dumnezeu în lume.
E firesc ca această parabolă să ne atragă atenţia asupra judecăţii, care într-o zi va veni, dar accentul ei este o invitaţie şi mai insistentă la iubire colaboratoare cu cel ce ne oferă toate pentru fericirea noastră.
De un astfel de răspuns depinde nu numai răsplata veşnică, ci mai ales binecuvântarea pe acest pământ, iar climatul care se creează şi raportul de iubire liberă cresc şi fac rodnică toată lucrarea noastră pe acest pământ.
Chemarea pe care am primit-o în prima lectură, de a ne aduce aminte de înaintaşii noştri, este o adevărată provocare la o constatare: nu am fi astăzi în Siret, în această parohie, dacă nu ar fi fost cei care înaintea noastră au ştiut să primească darul vieţii, darul credinţei, darul speranţei şi al dragostei. Ei l-au iubit şi căutat pe Dumnezeu şi s-au străduit să vă lase fructul iubirii lor. Privind la viaţa şi exemplul lor, ne umplem de curaj şi de noi hotărâri.
Dumnezeu i-a iubit pe ei, dar continuă să vă iubească şi pe noi pentru că ne-a dat un dar: bunii şi străbunii noştri, care ne-au lăsat atâtea daruri şi atâtea speranţe de viaţă.
Oraşul, parohia, biserica, poporul sunt rodul iubirii, al muncii şi al colaborării cu darurile lui Dumnezeu. Datorită lor, care au ştiut să fructifice talanţii, avem astăzi roade însutite, amintiri şi vestigii spirituale şi culturale, şi avem o sfântă misiune: asemenea lor trebuie să nu ascundem sau să nu îngropăm darul dat, chiar şi pe cel mai mic, ci să-l fructificăm cu dăruire şi iubire.
Invitaţia pe care astăzi ne-o face apostolul Paul în lectura a doua este să umblăm în lumină şi să devenim fii ai luminii şi ai zilei şi nu ai întunericului.
Apelul sfântului Paul, desigur, ne provoacă la un comportament demn de cei care sunt chemaţi să fie fiii luminii, la o trăire morală corespunzătoare numelui de creştin, dar mai ales chemarea apostolului este o invitaţie la o viaţă de autentică credinţă, la o comportare profund creştină.
Sfântul Paul îi cheamă să aibă credinţă, să ştie să iubească şi să alimenteze astfel capacitatea de a spera. Este vorba de o credinţă vie, care trebuie să crească şi să se maturizeze împreună cu o caritate adevărată şi o speranţă în Dumnezeu.
Vorbind în cheia prezentată de evanghelistul Luca, în parabola talanţilor, ce trebuie bine folosiţi şi fructificaţi, suntem chemaţi să-i facem să crească. Credinţa noastră trebuie să crească însutit, însoţită de o vie caritate şi de o puternică speranţă.
Dragă părinte paroh, dragi credincioşi din Siret,
Evenimentul trăit în istoria comunităţii dumneavoastră este un moment de credinţă în Dumnezeu, care i-a iubit pe străbunii dumneavoastră oferindu-le darurile sale. Ei v-au transmis viaţa, atâtea valori şi o chemare sfântă: să transmiteţi mai departe ceea ce aţi primit de la Dumnezeu şi de la cei dragi. Este însă şi un moment de credinţă şi iubire pentru voi.
Păstrând legătura spirituală cu ei, măriţi în sufletele voastre sentimentele de iubire şi faceţi să crească speranţa pentru binele comunităţii voastre, transmiţând generaţiilor viitoare mai multă lumină, mai multă credinţă şi multă speranţă.
Să nu uitaţi: Dumnezeu a avut încredere în străbunii dumneavoastră. El este consecvent şi fidel. El are încredere în voi şi vă binecuvântează. Aşteaptă şi de la voi roade bogate.
Cu pace şi binecuvântare!
Iaşi, 13 noiembrie 2011
Petru Gherghel,
episcop de Iaşi
