|
| © Vatican Media |
Prunc eu, prunc tu
de Linda Pocher
Bambino io, bambino tu (Prunc eu, prunc tu) este titlul unui cântec de Zucchero Fornaciari publicat în 1987 în cadrul albumului "Blue's". Textul, scris la patru mâini cu Gino Paoli, relatează despre mistica întâlnire cu un prunc misterios, care ar putea reprezentat figura mitologică a lui puer aeternus, copilul interior, izvor inepuizabil de creativitate şi inspiraţie, dar ar putea fi interpretat şi ca o poveste de Crăciun.
Puer aeternus este o figură ambiguă, dionisiacă, caracterizată de geniu şi dezordine. Este Peter Pan care locuieşte în fiecare dintre noi şi care se manifestă de fiecare dată când ne răzvrătim la gândul că noi creştem. Dar este şi bucurie de a trăi, capacitate de a ne bucura de lucrurile frumoase ale vieţii, de a ne juca şi a ne distra. Capacitate de a zbura, deoarece reuşim să luăm lucrurile cu uşurinţă.
Situarea care este cadru pentru întâlnirea descrisă în cântec este bogată în reminiscenţe biblice: introducerea muzicală este compusă dintr-o împletire de sunete şi zgomote naturale care îl transportă pe ascultător într-o grădină misterioasă, înflorită iarna, unde noaptea este luminoasă ca ziua. Vin în minte cuvintele lui Isaia despre deşertul schimbat în grădină şi profeţia, preluată de evanghelişti, care vesteşte o lumină care provine de la Dumnezeu, capabilă să transforme orice noapte în zi, chiar şi nopţile istoriei, când violenţa şi nedreptatea par să învingă. Şi nopţile cele mai întunecate în mod absolut, cele ale inimii, când speranţa se stinge şi umanul se afundă în disperare.
Aşezat în grădină, mic şi aproape gol, este un prunc misterios, despre care este scos în evidenţă mai ales un fapt: ochii săi sunt de două culori diferite, unul este negru şi celălalt albastru. În afară de asta, pruncul cântă şi îl încântă pe interlocutorul său şi îl introduce în discursuri cu privire la lucruri nemaiauzite sau cunoscute vreodată, lucruri care nu pot fi repetate. El este în acelaşi timp tată şi fiu al interlocutorului său, care la rândul său îi cântă un cântec de leagăn.
Întâlnirea pare să se desfăşoare în afara timpului, într-un spaţiu oniric cu contururi nedefinite, fără început şi fără sfârşit. Până când martorul acestei întâlniri extraordinare alunecă în vis, lent. Când se trezeşte, pruncul a dispărut. În locul său este numai o floare de hârtie şi, mai important, un semn imprimat pe corp, ba chiar în privire. Şi interlocutorul pruncului are acum un ochi de fiecare culoare: unul negru şi unul albastru.
Fiul veşnic al lui Dumnezeu s-a făcut Prunc pentru a împărtăşi fragilitatea noastră şi a ne dărui înţelepciunea sa care vine de sus şi care este însă înţelegere a lucrurilor de toate zilele. În Evanghelia după Sfântul Ioan, Isus explică bătrânului şi înfricoşatului Nicodim semnificaţia invitaţiei sale de a redeveni prunci. Este vorba de a ne renaşte încontinuu din Duh, de a deschide velele inimii şi ale minţii la suflul său, care împinge spre locuri ale vieţii, ale iubirii şi ale gândirii în care nu am fost niciodată. Se zboară, pe aripile Duhului, când suntem capabili de a discerne şi de a lăsa să cadă ceea ce este vechi şi de a lăsa să înflorească noul. Pentru aceasta este nevoie de o privire capabilă să vadă lucrurile aşa cum le vede Isus, cu un ochi negru şi unul albastru.
O veche relatare de Bruno Ferrero povesteşte despre un lup, feroce şi înfometat, care umbla prin jurul Betleemului în noaptea sfântă. Văzând luminile şi marea mişcare de păstori, lupul se îndreaptă spre grotă, sperând că poate să înşface vreo îmbucătură, eventual un miel sau, şi mai bine, un prunc. În învălmăşeala generală reuşeşte să se apropie de iesle, pregustând carnea fragedă şi aproape fără oase a nou-născutului. În timp ce urmează să-şi deschidă fălcile, pruncul întinde o mânuţă şi mângâie acel bot înnegrit de ură. Dintr-odată, lupului îi cade blana de pe spate şi se transformă în om. Nu există dar mai mare de aşteptat pentru acest Crăciun. Trebuie cerut pentru toţi şi pentru fiecare.
(După L'Osservatore Romano, 29 decembrie 2023)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
