Iubiţi fraţi şi surori,
În fiecare an Liturghia Crismei ne îndeamnă să intrăm din nou în acel "da" spus la chemarea lui Dumnezeu, pe care l-am rostit în ziua hirotonirii noastre sacerdotale. "Adsum - iată-mă!", am spus ca şi Isaia, când a auzit glasul lui Dumnezeu care întreba: "Pe cine voi trimite şi cine va merge pentru noi?" "Iată-mă, trimite-mă pe mine!", a răspuns Isaia (Is 6,8). Apoi însuşi Domnul, prin mâinile episcopului, ne-a impus mâinile şi noi ne-a dăruit misiunii sale. Ulterior am parcurs multe căi în cadrul chemării sale. Putem noi afirma ceea ce Paul, după ani de o slujire adusă evangheliei adesea obositoare şi marcată de suferinţe de tot felul, le-a scris corintenilor: "Zelul nostru nu scade în acea slujire care, prin milostivirea lui Dumnezeu, ne-a fost încredinţată" (cf. 2Cor 4,1)? "Zelul nostru nu scade". Să ne rugăm în această zi pentru ca el să fie mereu reaprins, pentru ca să fie din nou hrănit de flacăra vie a evangheliei.
În acelaşi timp, Joia Sfântă este pentru noi o ocazie de a ne întreba mereu din nou: La ce anume am spus "da"? Ce este acest "a fi preot al lui Isus Cristos"? Canonul II din Liturghierul nostru, care probabil a fost redactat deja la sfârşitul secolului al II-lea la Roma, descrie esenţa slujirii sacerdotale cu cuvintele cu care, în Cartea Deuteronomului (18,5.7), era descrisă esenţa preoţiei veterotestamentare: astare coram te et tibi ministrare. Deci două sunt misiunile care definesc esenţa slujirii sacerdotale: în primul rând acel "a sta înaintea Domnului". În Cartea Deuteronomului acest lucru trebuie citit în contextul dispoziţiei precedente, conform căreia preoţii nu primeau nici o porţiune de pământ în Ţara Sfântă - ei trăiau din Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Nu se ocupau cu muncile obişnuite necesare pentru întreţinerea vieţii zilnice. Profesia lor era "să stea înaintea Domnului" - să privească la el, să existe pentru el. În definitiv, astfel cuvântul indica o viaţă în prezenţa lui Dumnezeu şi cu aceasta şi o slujire ca reprezentare a celorlalţi. Aşa cum ceilalţi cultivau pământul, din care trăia şi preotul, tot aşa el menţinea lumea deschisă spre Dumnezeu, trebuia să trăiască cu privirea îndreptată spre el. dacă acest cuvânt se găseşte acum în Canonul Liturghiei imediat după consacrarea darurilor, după intrarea Domnului în adunarea aflată în rugăciune, atunci asta arată pentru noi faptul de a sta înaintea Domnului prezent, adică indică Euharistia ca şi centru al vieţii sacerdotale. Dar şi aici însemnătatea merge mai departe. În imnul de la Liturgia Orelor care introduce în timpul Postului Mare Oficiul Lecturilor - Oficiu care odinioară era recitat de călugări în timpul orei de priveghere nocturnă în faţa lui Dumnezeu şi pentru oameni - una din misiunile Postului Mare este descrisă cu imperativul: arctius perstemus in custodia - stăm de strajă în mod mai intens. În tradiţia monahismului siriac, călugării erau numiţi ca "aceia care stau în picioare"; faptul de a sta în picioare era expresia vigilenţei. Ceea ce era considerată aici misiune a călugărilor, pe bună dreptate putem s-o vedem şi ca expresie a misiunii sacerdotale şi ca interpretare justă a cuvântului din Deuteronom: preotul trebuie să fie unul care veghează. Trebuie să stea de strajă în faţa puterilor ameninţătoare ale răului. Trebuie să ţină lumea trează pentru Dumnezeu. Trebuie să fie unul care stă în picioare: drept în faţa curentelor timpului. Drept în adevăr. Drept în angajarea pentru bine. Faptul de a sta înaintea Domnului trebuie să însemne, în locul cel mai profund, şi a lua asupră-şi pe oameni la Domnul care, la rândul său, ne ia pe toţi asupra sa la Tatăl. Şi trebuie să-l ia asupra sa pe el, pe Cristos, cuvântul său, adevărul său, iubirea sa. Drept trebuie să fie preotul, neclintit şi dispus să încaseze pentru Domnul chiar şi chinuri, aşa cum spun Faptele Apostolilor: ei erau "bucuroşi pentru că au fost învredniciţi să îndure batjocură pentru numele lui" (5,41).
Să trecem acum la al doilea cuvânt, pe care Canonul II îl preia din textul din Vechiul Testament - "a sta înaintea ta şi a-ţi sluji ţie". Preotul trebuie să fie o persoană corectă, vigilentă, o persoană care stă drept. La toate acestea se adaugă apoi slujirea. În textul veterotestamentar acest cuvânt are o semnificaţie în mod esenţial rituală: preoţilor le reveneau toate acţiunile de cult prevăzute de Lege. Această acţiune conform ritului era apoi clasificată ca slujire, ca o misiune de serviciu, şi astfel se explică în ce spirit trebuiau să fie desfăşurate acele activităţi. Cu asumarea cuvântului "a sluji" în Canon, această semnificaţie liturgică a termenului este într-un anumit mod adoptată - conform cu noutatea cultului creştin. Ceea ce preotul face în acel moment, în celebrarea Euharistiei, este a sluji, a îndeplini un serviciu pentru Dumnezeu şi un serviciu pentru oameni. Cultul pe care Cristos l-a adus Tatălui a fost dăruirea sa până la sfârşit pentru oameni. În acest cult, în această slujire preotul trebuie să se insereze. Astfel cuvântul "a sluji" comportă multe dimensiuni. Desigur face parte din el înainte de toate celebrarea corectă a liturgiei şi a sacramentelor în general, făcută cu participare interioară. Trebuie să învăţăm să înţelegem tot mai mult liturgia sacră în toată esenţa ei, să dezvoltăm o familiaritate vie cu ea, aşa încât să devină sufletul vieţii noastre zilnice. Atunci celebrăm în mod corect, atunci iese în evidenţă de la sine ars celebrandi, arta de a celebra. În această artă nu trebuie să fie nimic contrafăcut. Dacă liturgia este o misiune centrală a preotului, asta înseamnă că şi rugăciunea trebuie să fie o realitate prioritară care trebuie învăţată mereu din nou şi mereu mai profund la şcoala lui Cristos şi a sfinţilor din toate timpurile. Deoarece liturgia creştină, prin natura ei, este mereu şi vestire, trebuie să fim persoane care au familiaritate cu cuvântul lui Dumnezeu, îl iubesc şi îl trăiesc: numai atunci vom putea să-l explicăm în mod corespunzător. "A-l sluji pe Domnul" - slujirea sacerdotală înseamnă tocmai şi a învăţa să-l cunoaştem pe Domnul în cuvântul său şi să-l facem cunoscut tuturor celor pe care el ni-i încredinţează.
În sfârşit, fac parte din slujire încă alte două aspecte. Nimeni nu este aşa aproape de stăpânul său ca slujitorul care are acces la dimensiunea cea mai privată a vieţii sale. În acest sens "a sluji" înseamnă apropiere, cere familiaritate. Această familiaritate comportă şi un pericol: acela ca sacrul din noi întâlnit încontinuu să devină pentru noi obişnuinţă. Astfel se stinge teama reverenţioasă. Condiţionaţi de aceste obişnuinţe, nu mai percepem faptul mare, nou, surprinzător, că el ne vorbeşte, ni se dăruieşte. Împotriva acestea obişnuinţei cu realitatea extraordinară, împotriva indiferenţei inimii trebuie să luptăm fără încetare, recunoscând mereu din nou insuficienţa noastră şi harul care este în faptul că el se încredinţează astfel în mâinile noastre. A sluji înseamnă apropiere, dar înseamnă mai ales şi ascultare. Slujitorul stă sub cuvânt: "Nu voinţa mea, ci a ta să se facă" (Lc 22,42). Cu acest cuvânt, în Grădina Măslinilor Isus a rezolvat bătălia decisivă împotriva păcatului, împotriva răzvrătirii inimii căzute. Păcatul lui Adam consta, tocmai, în faptul că el voia să realizeze voinţa lui şi nu cea a lui Dumnezeu. Ispita omenirii este mereu aceea de a voi să fie total autonomă, să urmeze numai propria voinţă şi să considere că numai aşa noi vom fi liberi; că numai graţie unei asemenea libertăţi fără limite omul ar fi complet nou. Dar tocmai aşa suntem împotriva adevărului. Deoarece adevărul este că noi trebuie să împărtăşim libertatea noastră cu alţii şi putem fi liberi numai în comuniune cu ei. Această libertate împărtăşită poate să fie libertate adevărată numai dacă cu ea intrăm în ceea ce constituie însăşi măsura libertăţii, dacă intrăm în voinţa lui Dumnezeu. Această ascultare fundamentală care face parte din faptul de a fi oameni: a fi nu de la sine şi nu pentru sine devine şi mai concret în preot: noi nu ne vestim pe noi înşine, ci pe el şi cuvântul său, pe care nu-l puteam inventa singuri. Vestim cuvântul lui Cristos în mod corect numai în comuniune cu trupul său. Ascultarea noastră este un a crede împreună cu Biserica, un a gândi şi a vorbi împreună cu Biserica, un a sluji împreună cu ea. Face mereu parte din aceasta şi ceea ce Isus i-a prezis lui Petru: "Vei fi dus unde nu vei vrea". Această conducere acolo unde nu vrem este o dimensiune esenţială a slujirii noastre şi este tocmai ceea ce ne face liberi. În acest fapt de a fi conduşi, care poate fi contrar ideilor şi proiectelor noastre, experimentăm lucrul nou - bogăţia iubirii lui Dumnezeu.
"A sta înaintea lui şi a-i sluji": Isus Cristos ca adevăratul Mare Preot al lumii a conferit acestor cuvinte o profunzime care înainte era inimaginabilă. El, care ca Fiu era şi este Domnul, a voit să devină acel slujitor al lui Dumnezeu pe care viziunea din Cartea profetului Isaia l-a prevăzut. A voit să fie slujitorul tuturor. A prezentat ansamblul marii sale preoţii în gestul spălării picioarelor. Cu gestul iubirii până la sfârşit el spală picioarele noastre murdare, cu umilinţa slujirii sale ne purifică de boala mândriei noastre. Astfel ne face capabili să devenim comeseni ai lui Dumnezeu. El a coborât şi adevărata urcare a omului se realizează acum în faptul de a coborî cu el şi spre el. ridicarea lui este crucea. Este coborârea cea mai profundă şi, ca iubire dusă până la sfârşit, este în acelaşi timp culmea urcării, adevărata "înălţare" a omului. "A sta înaintea lui şi a-i sluji" - asta înseamnă acum a intra în chemarea sa de slujitor al lui Dumnezeu. Euharistia ca prezenţă a coborârii şi a urcării lui Cristos ne trimite astfel mereu, dincolo de ea însăşi, la modurile multiple ale slujirii iubirii aproapelui. Să-i cerem Domnului, în această zi, darul de a putea spune în acest sens din nou "da"-ul nostru la chemarea lui: "Iată-mă, trimite-mă pe mine, Doamne!" (Is 6,8). Amin.
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
