Publicăm în continuare textul de la "Lectio divina" ţinută la 18 februarie de Benedict al XVI-lea cu ocazia întâlnirii tradiţionale de la începutul Postului Mare cu preoţii din dieceza de Roma, desfăşurată în Aula Binecuvântării din Vatican.
Eminenţă,
Iubiţi fraţi întru episcopat şi întru preoţie,
Este o tradiţie foarte frumoasă şi chiar importantă pentru mine să pot începe Postul Mare mereu împreună cu preoţimea mea, preoţii din Roma. Astfel, ca Biserică locală de Roma, dar şi ca Biserică universală, putem să întreprindem acest drum esenţial cu Domnul spre Pătimire, spre Cruce, drumul pascal.
Anul acesta vrem să medităm textele din Scrisoarea către Evrei citite acum. Autorul acestei Scrisori a deschis o nouă cale pentru a înţelege Vechiul Testament ca o carte care vorbeşte despre Cristos. Tradiţia precedentă îl văzuse pe Cristos mai ales, în mod esenţial, în cheia promisiunii davidice, a adevăratului David, a adevăratului Solomon, a adevăratului Rege al lui Israel, adevărat Rege pentru că e om şi Dumnezeu. Şi inscripţia de pe Cruce vestise realmente lumii această realitate: acum există adevăratul Rege al lui Israel, care este Regele lumii, Regele iudeilor se află pe Cruce. Este o proclamare a regalităţii lui Isus, a împlinirii aşteptării mesianice din Vechiul Testament, care, în adâncul inimii, este o aşteptare a tuturor oamenilor care-l aşteaptă pe adevăratul Rege, care dă dreptate, iubire şi fraternitate.
Însă autorul Scrisorii către Evrei a descoperit un citat care până în acel moment nu fusese observat: Ps 110,4 - "tu eşti preot după rânduiala lui Melchisedek". Asta înseamnă că Isus nu numai că împlineşte promisiunea davidică, aşteptarea adevăratului Rege al lui Israel şi al lumii, ci realizează şi promisiunea adevăratului Preot. În parte din Vechiul Testament, mai ales şi în Qumran, există două linii separate de aşteptare: Regele şi Preotul. Autorul Scrisorii către Evrei, descoperind acest verset, a înţeles că în Cristos sunt unite cele două promisiuni: Cristos este adevăratul Rege, Fiul lui Dumnezeu - conform Ps 2,7 pe care el îl citează - dar este şi adevăratul Preot.
Astfel toată lumea cultuală, toată realitatea sacrificiilor, a preoţiei, care este în căutarea adevăratei preoţii, a adevăratului sacrificiu, găseşte în Cristos cheia sa, împlinirea sa şi, cu această cheie, poate să recitească Vechiul Testament şi să arate că tocmai şi legea cultuală, care după distrugerea templului este abolită, în realitate mergea spre Cristos; deci, nu este pur şi simplu abolită, ci reînnoită, transformată, deoarece în Cristos totul îşi găseşte sensul său. Preoţia apare deci în curăţia ei şi în adevărul ei profund.
În felul acesta, Scrisoarea către Evrei prezintă tema preoţiei lui Cristos, Cristos preot, pe trei nivele: preoţia lui Aron, cea a templului; Melchisedek; şi însuşi Cristos, ca adevăratul preot. Şi preoţia lui Aron, deşi este diferită de cea a lui Cristos, deşi este, ca să spunem aşa, numai o căutare, o mergere în direcţia lui Cristos, oricum este "cale" spre Cristos, şi deja în această preoţie se schiţează elementele esenţiale. Apoi Melchisedek - vom reveni asupra acestui punct - care este un păgân. Lumea păgână intră în Vechiul Testament, intră într-o figură misterioasă, fără tată, fără mamă - spune Scrisoarea către Evrei -, apare pur şi simplu, şi în el apare adevărata venerare a Dumnezeului Preaînalt, a Creatorului cerului şi al pământului. Astfel şi din lumea păgână vine aşteptarea şi prefigurarea profundă a misterului lui Cristos. În Cristos însuşi totul este sintetizat, purificat şi condus la sfârşitul său, la adevărata sa esenţă.
Să vedem acum fiecare element, pe cât este posibil, cu privire la preoţie. Din Lege, din preoţia lui Aron învăţăm două lucruri, ne spune autorul Scrisorii către Evrei: un preot pentru a fi realmente mijlocitor între Dumnezeu şi om, trebuie să fie om. Acest lucru este fundamental şi Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om tocmai pentru a fi preot, pentru a putea realiza misiunea preotului. Trebuie să fie om - vom reveni asupra acestui punct -, dar nu poate de la sine să se facă mijlocitor către Dumnezeu. Preotul are nevoie de o autorizaţie, de o instituire divină şi numai aparţinând celor două sfere - cea a lui Dumnezeu şi cea a omului poate să fie mediator, poate să fie "punte". Aceasta este misiunea preotului: să combine, să lege aceste două realităţi aparent separate, adică lumea lui Dumnezeu - departe de noi, adesea necunoscută omului - şi lumea noastră umană. Misiunea preoţiei este de a fi mediator, punte care leagă, şi astfel să-l ducă pe om la Dumnezeu, la răscumpărarea sa, la adevărata sa lumină, la adevărata sa viaţă.
Deci, ca prim punct, preotul trebuie să fie de partea lui Dumnezeu şi numai în Cristos această necesitate, această condiţie a medierii este realizată pe deplin. De aceea era necesar acest Mister: Fiul lui Dumnezeu se face om pentru ca să fie adevărată punte, să fie adevărata mediere. Ceilalţi trebuie să aibă cel puţin o autorizaţie de la Dumnezeu sau, în cazul Bisericii, Sacramentul, adică să introducă fiinţa noastră în fiinţa lui Cristos, în fiinţa divină. Numai cu Sacramentul, acest act divin care ne creează preoţi în comuniunea cu Cristos, putem realiza misiunea noastră. Şi acest lucru mi se pare un prim punct de meditaţie pentru noi: importanţa Sacramentului. Nimeni nu se face preot de la sine; numai Dumnezeu poate să mă atragă, poate să mă autorizeze, poate să mă introducă în participarea la misterul lui Cristos; numai Dumnezeu poate să intre în viaţa mea şi să mă ia în mână. Acest aspect al darului, al precedenţei divine, al acţiunii divine, pe care noi n-o putem realiza, această pasivitate a noastră - a fi aleşi şi luaţi de mână de Dumnezeu - este un punct fundamental în care să intrăm. Trebuie să ne întoarcem mereu la Sacrament, să ne întoarcem la acest dar în care Dumnezeu îmi dă ceea ce eu n-aş putea niciodată să dau: participarea, comuniunea cu fiinţa divină, cu preoţia lui Cristos.
Să facem această realitate şi un factor practic al vieţii noastre: dacă este aşa, un preot trebuie să fie realmente un om al lui Dumnezeu, trebuie să-l cunoască pe Dumnezeu îndeaproape şi-l cunoaşte în comuniune cu Cristos. Aşadar, trebuie să trăim această comuniune şi celebrarea sfintei Liturghii, rugăciunea Breviarului, toată rugăciunea personală, sunt elemente ale faptului de a fi cu Dumnezeu, de a fi oameni ai lui Dumnezeu. Fiinţa noastră, viaţa noastră, inima noastră trebuie să fie fixate în Dumnezeu, în acest punct din care nu trebuie să ieşim, şi asta se realizează, se întăreşte zi de zi, chiar şi cu rugăciuni scurte în care ne legăm din nou cu Dumnezeu şi devenim tot mai mult oameni ai lui Dumnezeu, care trăiesc în comuniunea lui şi pot astfel să vorbească despre Dumnezeu şi să conducă la Dumnezeu.
Celălalt element este că preotul trebuie să fie om. Om în toate sensurile, adică trebuie să trăiască o adevărată umanitate, un adevărat umanism; trebuie să aibă o educaţie, o formare umană, virtuţi umane; trebuie să dezvolte inteligenţa sa, voinţa sa, sentimentele sale, afecţiunile sale; trebuie să fie realmente om, om după voinţa Creatorului, a Răscumpărătorului, pentru că ştim că fiinţa umană este rănită şi problema "ce este omul" este întunecată de faptul păcatului, care a lezat natura umană până în profunzimile sale. Astfel se spune: "a minţit", "este uman"; "a furat", "este uman"; dar aceasta nu este adevărata fiinţă umană. Uman înseamnă a fi generos, înseamnă a fi bun, înseamnă a fi om al dreptăţii, al prudenţei adevărate, al înţelepciunii. Deci a ieşi, cu ajutorul lui Cristos, din această întunecare a naturii noastre pentru a ajunge la adevărata fiinţă umană după imaginea lui Dumnezeu, este un proces de viaţă care trebuie să înceapă în formarea la preoţie, dar care trebuie să se realizeze apoi şi să continue în toată existenţa noastră. Cred că cele două lucruri merg împreună în mod fundamental: a fi al lui Dumnezeu şi cu Dumnezeu şi a fi realmente om, în adevăratul sens pe care l-a voit Creatorul plăsmuind această creatură care suntem noi.
A fi om: Scrisoarea către Evrei face o subliniere a umanităţii noastre care ne surprinde, pentru că spune: trebuie să fie unul cu "compătimire pentru cei care sunt în ignoranţă şi în greşeală, întrucât şi el este cuprins de slăbiciune" (5,2) şi apoi - încă şi mai puternic - "în zilele vieţii sale pământeşti, el a oferit, cu strigăte puternice şi cu lacrimi, rugăciuni şi cereri către acela care avea puterea să-l salveze de la moarte şi a fost ascultat datorită evlaviei lui" (5,7). Pentru Scrisoarea către Evrei element esenţial al faptului de a fi om este compătimirea, este suferinţa cu alţii: aceasta este adevărata umanitate. Nu este păcatul, pentru că păcatul nu este niciodată solidaritate, ci este mereu desolidarizare, este o luare a vieţii pentru mine însumi, în loc s-o dăruiesc. Adevărata umanitate înseamnă a participa realmente la suferinţa fiinţei umane, înseamnă a fi un om al compătimirii - metriopathein, spune textul grec - adică a fi în centrul pătimirii umane, a purta realmente cu alţii suferinţele lor, tentaţiile din acest timp: "Dumnezeule, unde eşti tu în această lume?".
Această umanitate a preotului nu răspunde la idealul platonic şi aristotelic, conform căruia adevăratul om ar fi acela care trăieşte numai în contemplarea adevărului şi astfel este fericit, pentru că are numai prietenia cu lucrurile frumoase, cu frumuseţea divină, însă "lucrările" le fac alţii. Aceasta este o presupunere, în timp ce aici se presupune că preotul intră asemenea lui Cristos în mizeria umană, o ia cu sine, merge la persoanele suferinde, se ocupă de ele, şi nu numai în exterior, ci în interior ia asupra sa, adună în el însuşi "pătimirea" timpului său, a parohiei sale, a persoanelor încredinţate lui. Astfel Cristos a arătat adevăratul umanism. Desigur, inima lui este mereu fixată în Dumnezeu, îl vede mereu pe Dumnezeu, intim este mereu în colocviu cu el, dar el poartă, în acelaşi timp, toată fiinţa, toată suferinţa umană, intră în Pătimire. Vorbind, văzându-i pe oamenii care sunt mici, fără păstor, el suferă împreună cu ei şi noi preoţii nu putem să ne retragem într-un Elysium, ci suntem cufundaţi în pătimirea acestei lumi şi, cu ajutorul lui Cristos şi în comuniune cu el, trebuie să încercăm s-o transformăm, s-o ducem spre Dumnezeu.
Tocmai acest lucru trebuie spus, cu următorul text realmente stimulant: "a oferit, cu strigăte puternice şi lacrimi, rugăciuni şi cereri" (Ev 5,7). Aceasta nu este numai o referinţă la ora angoasei pe Muntele Măslinilor, ci este un rezumat al întregii istorii a pătimirii, care cuprinde întreaga viaţă a lui Isus. Lacrimi: Isus plângea în faţa mormântului lui Lazăr, era realmente atins interior de misterul morţii, de teroarea morţii. Persoane pierd fratele, ca în acest caz, mama şi fiul, prietenul: toată teribilitatea morţii, care distruge iubirea, care distruge relaţiile, care este un semn al limitării noastre, al sărăciei noastre. Isus este pus la încercare şi se confruntă până în adâncul sufletului său cu acest mister, cu această tristeţe care este moartea, şi plânge. Plânge în faţa Ierusalimului, văzând distrugerea cetăţii frumoase din cauza neascultării; plânge văzând toate distrugerile din istoria lumii; plânge văzând cum oamenii se distrug pe ei înşişi şi cetăţile lor în violenţă, în neascultare.
Isus plânge, cu strigăte puternice. Ştim din Evanghelii că Isus a strigat de pe Cruce, a strigat: "Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?" (Mc 15,34; cf. Mt 27,46), şi a strigat încă o dată la sfârşit. Şi acest strigăt răspunde la o dimensiune fundamentală a Psalmilor: în momentele teribile ale vieţii umane, mulţi Psalmi sunt un strigăt puternic către Dumnezeu: "Ajută-ne, ascultă-ne!". Chiar astăzi, în Breviar, ne-am rugat în acest sens: Unde eşti tu, Dumnezeule? "Suntem daţi ca nişte oi la tăiere" (Ps 44,12). Un strigăt al omenirii suferinde! Şi Isus, care este adevăratul subiect al Psalmilor, duce realmente acest strigăt al omenirii la Dumnezeu, la urechile lui Dumnezeu: "Ajută-ne şi ascultă-ne!". El transformă toată suferinţa umană, luând-o în el însuşi, într-un strigăt la urechile lui Dumnezeu.
Şi astfel vedem că tocmai în acest mod realizează preoţia, funcţia mediatorului, transportând în el însuşi, asumând în el suferinţa şi pătimirea lumii, transformând-o în strigăt către Dumnezeu, ducând-o în faţa ochilor şi în mâinile lui Dumnezeu, şi astfel ducând-o realmente la momentul Răscumpărării.
În realitate Scrisoarea către Evrei spune că "a oferit rugăciuni şi cereri", "strigăte puternic şi lacrimi" (5,7). Este o traducere corectă a verbului prospherein, care este un cuvânt cultual şi exprimă actul oferirii darurilor umane lui Dumnezeu, exprimă tocmai actul ofertoriului, al sacrificiului. Astfel, cu acest termen cultual aplicat rugăciunilor şi lacrimilor lui Cristos, demonstrează că lacrimile lui Cristos, angoasa de pe Muntele Măslinilor, strigătul de pe Cruce, toată suferinţa nu sunt un ceva alături de marea lui misiune. Tocmai în acest mod el oferă sacrificiul, este preot. Scrisoarea către Evrei cu acest "a oferit", prospherein, ne spune: aceasta este realizarea preoţiei sale, astfel duce omenirea la Dumnezeu, astfel se face mediator, astfel se face preot.
Spunem, pe bună dreptate, că Isus nu a oferit lui Dumnezeu ceva, ci s-a oferit pe sine însuşi şi această oferire de sine însuşi se realizează tocmai în această compătimire, care transformă în rugăciune şi în strigăt către Tatăl suferinţa lumii. În acest sens şi preoţia noastră nu se limitează la actul cultual al sfintei Liturghii, în care totul este pus în mâinile lui Cristos, ci toată compătimirea noastră faţă de suferinţa acestei lumi aşa de îndepărtate de Dumnezeu, este act sacerdotal, este prospherein, este oferire. În acest sens mi se pare că trebuie să înţelegem şi să învăţăm să acceptăm mai profund suferinţele vieţii pastorale, pentru că tocmai aceasta este acţiune sacerdotală, este mediere, este intrare în misterul lui Cristos, este comunicare cu misterul lui Cristos, foarte reală şi esenţială, existenţială şi apoi sacramentală.
Un al doilea cuvânt în acest context este important. Este spus că în felul acesta - prin această ascultare - Cristos este făcut desăvârşit, în greacă teleiotheis (cf. Evr 5,8-9). Ştim că în toată Torah, adică în toată legislaţia cultuală, cuvântul teleion, folosit aici, indică hirotonirea sacerdotală. Adică Scrisoarea către Evrei ne spune că tocmai făcând asta Isus a fost făcut preot, s-a realizat preoţia lui. Hirotonirea noastră sacerdotală sacramentală trebuie realizată şi concretizată în mod existenţial, dar şi în mod cristologic, tocmai în această purtare a lumii cu Cristos şi la Cristos şi, cu Cristos, la Dumnezeu: astfel devenim realmente preoţi, teleiotheis. Deci preoţia nu este un ceva pentru câteva ore, ci se realizează tocmai în viaţa pastorală, în suferinţele sale şi în slăbiciunile sale, în tristeţile sale şi chiar în bucurii, desigur. Astfel devenim tot mai mult preoţi în comuniune cu Cristos.
În sfârşit, Scrisoarea către Evrei rezumă toată această compătimire în cuvântul hupakoen, ascultare: toate acestea sunt ascultare. Este un cuvânt care nouă nu ne place, în timpul nostru. Ascultarea apare ca o alienare, ca o atitudine servilă. Unul nu foloseşte libertatea sa, libertatea sa se supune unei alte voinţe deci unul nu mai este liber, ci este determinat de un altul, în timp ce autodeterminarea, emanciparea ar fi adevărata existenţă umană. În locul cuvântului "ascultare", noi vrem ca şi cuvânt cheie antropologic pe cel de "libertate". Însă luând în considerare de aproape această problemă, vedem că cele două lucruri merg împreună: ascultarea lui Cristos este conformitate a voinţei sale cu voinţa Tatălui; este o ducere a voinţei umane la voinţa divină, la conformarea voinţei noastre cu voinţa lui Dumnezeu.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, în interpretarea Muntelui Măslinilor, a angoasei exprimată chiar în rugăciunea lui Isus, "nu voia mea, ci voia ta", a descris acest proces, pe care Cristos îl poartă în sine ca om adevărat, cu natura, voinţa umană; în acest act - "nu voia mea, ci voia ta" - Isus rezumă tot procesul vieţii sale, adică al duceri vieţii naturale umane la viaţa divină şi în acest mod transformarea omului: divinizarea omului şi astfel răscumpărarea omului, pentru că voinţa lui Dumnezeu nu este o voinţă tiranică, ni este o voinţă care se află în afara fiinţei noastre, ci este tocmai voinţa creatoare, este tocmai locul în care găsim adevărata noastră identitate.
Dumnezeu ne-a creat şi suntem noi înşine dacă suntem conformi cu voinţa sa; numai astfel intrăm în adevărul fiinţei noastre şi nu suntem alienaţi. Dimpotrivă, alienarea se realizează tocmai ieşind din voinţa lui Dumnezeu, pentru că în felul acesta ieşim din planul fiinţei noastre, nu mai suntem noi înşine şi cădem în gol. Într-adevăr, ascultarea faţă de Dumnezeu, adică conformitatea, adevărul fiinţei noastre, este libertatea adevărată, pentru că este divinizarea. Isus, purtând-l pe om, fiinţa umană, în sine şi cu sine, în conformitatea cu Dumnezeu, în ascultarea desăvârşită, adică în conformarea desăvârşită dintre cele două voinţe, ne-a răscumpărat şi răscumpărarea este mereu acest proces de a duce voinţa umană în comuniunea cu voinţa divină. Este un proces asupra căruia ne rugăm în fiecare zi: "facă-se voia ta". Şi vrem realmente să-l rugăm pe Domnul, pentru ca să ne ajute să vedem intim că aceasta este libertatea, şi astfel să intrăm cu bucurie în această ascultare şi să "adunăm" fiinţa umană pentru a o duce - cu exemplul nostru, cu umilinţa noastră, cu rugăciunea noastră, cu acţiunea noastră pastorală - în comuniunea cu Dumnezeu.
Continuând lectura, urmează o frază greu de interpretat. Autorul Scrisorii către Evrei spune că Isus l-a rugat puternic, cu strigăte şi lacrimi, pe Dumnezeu care putea să-l salveze de la moarte şi, datorită abandonării sale depline, a fost ascultat (cf. 5,7). Aici am vrea să spunem: "Nu, nu este adevărat, nu a fost ascultat, a murit". Isus s-a rugat să fie eliberat de la moarte, dar nu a fost eliberat, a murit în mod foarte crud. De aceea marele teolog liberal Harnack a spus: "Aici lipseşte un nu", trebuie să fie scris: "Nu a fost ascultat" şi Bultmann a acceptat această interpretare. Însă aceasta este o soluţie care nu este exegeză, ci o violenţă adusă textului. În nici unul dintre manuscrise nu apare "nu", ci "a fost ascultat"; deci trebuie să învăţăm să înţelegem ce înseamnă acest "a fi ascultat", în pofida Crucii.
Eu văd trei nivele pentru a înţelege această expresie. Într-un prim nivel se poate traduce textul grec astfel: "a fost răscumpărat din angoasa lui" şi în acest sens Isus a fost ascultat. Deci, ar fi o aluzie la ceea ce ne relatează sfântul Luca, faptul că "un înger l-a întărit pe Isus" (cf. Lc 22,43), în aşa fel încât, după momentul angoasei, să poată merge drept şi fără teamă spre ora sa, aşa cum ne descriu Evangheliile, mai ales cea după sfântul Ioan. Ar fi ascultare, în sensul că Dumnezeu îi dă forţa de a purta toată această povară şi astfel este ascultat. Dar mie mi se pare că este un răspuns nu întru totul suficient. Ascultat în sens mai profund - părintele Vanhoye a subliniat asta - înseamnă: "a fost răscumpărat din moarte", dar nu pentru moment, pentru acel moment, ci pentru totdeauna, în Înviere: adevăratul răspuns al lui Dumnezeu la rugăciunea de a fi răscumpărat din moarte este Învierea şi omenirea este răscumpărată din moarte tocmai în Înviere, care este adevărata vindecare a suferinţelor noastre, a misterului teribil al morţii.
Aici este prezent un al treilea nivel de înţelegere: Învierea lui Isus nu este numai un eveniment personal. Mi se pare că este de ajutor să ţinem cont de textul scurt în care sfântul Ioan, în capitolul 12 din Evanghelia sa, prezintă şi relatează, în mod foarte rezumativ, faptul de pe Muntele Măslinilor. Isus spune: "Sufletul meu este tulburat" (In 12,27) şi, în toată angoasa de pe Muntele Măslinilor, ce voi spune?: "Ori salvează-mă de ceasul acesta, ori preamăreşte numele tău" (cf. In 12,27-28). Este aceeaşi rugăciune pe care o găsim în Sinoptici: "Dacă este posibil salvează-mă, dar facă-se voia ta" (cf. Mt 26,42; Mc 14,36; Lc 22,42), care în limbajul lui Ioan apare întocmai: "Ori salvează-mă, ori preamăreşte". Şi Dumnezeu răspunde: "Te-am preamărit şi iarăşi te voi preamări" (cf. In 12,28). Acesta este răspunsul, ascultarea divină: voi preamări Crucea; este prezenţa gloriei divine, pentru că este actul suprem al iubirii. Pe Cruce, Isus este ridicat deasupra întregului pământ şi atrage pământul la sine; pe Cruce apare acum acel "Kabod", adevărata glorie divină a lui Dumnezeu care iubeşte până la Cruce şi astfel transformă moartea şi creează Învierea.
Rugăciunea lui Isus a fost ascultată, în sensul că realmente moartea lui devine viaţă, devine locul din care-l răscumpără pe om, de unde-l atrage pe om la sine. Dacă răspunsul divin în Ioan spune: "te voi preamări", înseamnă că această glorie transcende şi străbate toată istoria mereu din nou: de pe Crucea ta, prezentă în Euharistie, transformă moartea în glorie. Aceasta este marea promisiune care se realizează în sfânta Euharistie, care deschide cerul mereu din nou. A fi slujitor al Euharistiei este, deci, profunzime a misterului sacerdotal.
Încă un cuvânt scurt, măcar despre Melchisedek. Este o figură misterioasă care intră în Gen 14 în istoria sacră: după victoria lui Abraham asupra câtorva regi, apare regele din Salem, din Ierusalim, Melchisedek, şi aduce pâine şi vin. O istorie necomentată şi un pic incomprehensibilă, care apare din nou numai în psalmul 110, aşa cum am spus deja, dar se înţelege că apoi ebraismul, gnosticismul şi creştinismul au voit să reflecteze profund asupra acestui cuvânt şi au creat interpretările lor. Scrisoarea către Evrei nu face speculaţie, ci prezintă numai ceea ce spune Scriptura şi sunt diferite elemente: este rege al dreptăţii, locuieşte în pace, este rege acolo de unde vine pacea, îl venerează şi-l adoră pe Dumnezeul Preaînalt, Creatorul cerului şi al pământului, şi aduce pâine şi vin (cf. Evr 7,1-2; Gen 14,18-20). Nu este comentat că aici apare Marele Preot al Dumnezeului Preaînalt, Regele păcii, care adoră cu pâine şi vin pe Dumnezeu Creatorul cerului şi al pământului. Sfinţii Părinţi au subliniat că este unul dintre sfinţii păgâni din Vechiul Testament şi asta arată că şi din păgânism există un drum spre Cristos şi criteriile sunt: adorarea Dumnezeului Preaînalt, Creatorul, cultivarea dreptăţii şi păcii şi venerarea lui Dumnezeu în mod curat. Astfel, cu aceste elemente fundamentale, şi păgânismul este în drum spre Cristos, într-un anumit fel face prezentă lumina lui Cristos.
În canonul roman, după consacrare, avem rugăciunea supra quae, care menţionează câteva prefigurări ale lui Cristos, ale preoţiei sale şi ale sacrificiului său: Abel, primul martir, cu mielul său; Abraham, care sacrifică în intenţie pe fiul Isac, înlocuit de mielul dat de Dumnezeu; şi Melchisedek, Mare Preot al Dumnezeului Preaînalt, care aduce pâine şi vin. Asta înseamnă că Cristos este noutatea absolută a lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, este prezent în toată istoria, prin istorie, şi istoria merge în întâmpinarea lui Cristos. Şi numai istoria poporului ales, care este adevărata pregătire voită de Dumnezeu, în care se revelează misterul lui Cristos, ci şi de către păgânism se pregăteşte misterul lui Cristos, există căi spre Cristos, care poartă totul în sine.
Acest lucru mi se parte important în celebrarea Euharistiei: aici este cuprinsă toată rugăciunea umană, toată dorinţa umană, toată devoţiunea umană adevărată, adevărata căutare a lui Dumnezeu, care este în sfârşit realizată în Cristos. În sfârşit trebuie spus că acum este deschis cerul, cultul nu mai este enigmatic, în semne relative, ci este adevărat, pentru că cerul este deschis şi nu se oferă ceva, ci omul devine una cu Dumnezeu şi acesta este adevăratul cult. Aşa spune Scrisoarea către Evrei: "preotul nostru stă la dreapta tronului, a sanctuarului, a cortului adevărat, pe care însuşi Domnul Dumnezeu l-a construit" (cf. 8,1-2).
Să ne întoarcem la punctul în care Melchisedek este rege din Salem. Toată tradiţia davidică a făcut referinţă la asta, spunând: "Aici este locul, Ierusalim este locul adevăratului cult, concentrarea cultului la Ierusalim vine din timpurile lui Abraham, Ierusalim este adevăratul loc al cinstirii corecte a lui Dumnezeu".
Să facem un nou pas: adevăratul Ierusalim, Salemul lui Dumnezeu, este Trupul lui Cristos, Euharistia este pacea lui Dumnezeu cu omul. Ştim că sfântul Ioan, în prolog, numeşte omenitatea lui Isus "cortul lui Dumnezeu", eskenosen en hemin (In 1,14). Aici însuşi Dumnezeu a creat cortul său în lume şi acest cort, acest nou, adevărat Ierusalim este, în acelaşi timp, pe pământ şi în cer, pentru că acest Sacrament, acest sacrificiu se realizează mereu printre noi şi ajunge mereu până la tronul harului, în faţa lui Dumnezeu. Aici este adevăratul Ierusalim, în acelaşi timp, ceresc şi pământesc, cortul, care este Trupul lui Dumnezeu, care ca Trup înviat rămâne mereu Trup şi cuprinde umanitatea şi, în acelaşi timp, fiind Trup înviat, ne uneşte cu Dumnezeu. Toate acestea se realizează mereu din nou în Euharistie. Şi noi ca preoţi suntem chemaţi să fim slujitori ai acestui mare Mister, în Sacrament şi în viaţă. Să-l rugăm pe Domnul să ne facă să înţelegem tot mai bine acest Mister, să trăim tot mai bine acest Mister şi astfel să oferim ajutorul nostru pentru ca lumea să se deschidă la Dumnezeu, pentru ca lumea să fie răscumpărată. Mulţumesc!
(După Zenit, 21 februarie 2010)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
