Colocviu cu arhiepiscopul Juăo Braz de Aviz, nou prefect al Congregaţiei pentru călugări
Nicola Gori
Este un arhiepiscop brazilian, care încă de când era seminarist a descoperit şi îmbrăţişat carisma mişcării Focolarinilor. Mărturiseşte în mod candid că nu are multă experienţă în domeniul vieţii consacrate, însă are idei foarte clare despre modul în care s-o reînnoiască. Crede că trebuie redescoperită dimensiunea trinitară la toate nivelele, ca model de comuniune şi de deschidere spre alţii, pentru a împiedica să devină viaţa comună o pocăinţă şi nu o ocazie pentru a trăi iubirea evanghelică. Din 4 ianuarie prefect al Congregaţiei pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică, monseniorul Juăo Braz de Aviz se relatează în acest interviu acordat ziarului nostru.
Dumneavoastră nu aparţineţi unei congregaţii călugăreşti. Credeţi că asta este o limită pentru noua slujire care vă aşteaptă?
Este aceeaşi observaţie pe care am făcut-o cardinalului Tarcisio Bertone la 4 decembrie 2010, când m-a sunat în numele Papei. Secretarul de Stat mi-a răspuns spunând că acest lucru nu crea nici o problemă. De fapt eu nu aparţin de nici un institut călugăresc, chiar dacă am studiat şapte ani în seminarul mic al Institutului Pontifical Misiuni Externe (PIME) la Assis, în statul Sao Paolo, din 1958 până în 1964. De atunci contactul strâns cu mişcarea Focolarinilor m-a apropiat de ordine şi de congregaţii ai căror membrii se inspiră din spiritualitatea unităţii.
Aţi avut contacte sau experienţe cu alte mişcări ecleziale şi laicale?
Mişcarea Focolarilor este familia mea de când aveam şaptesprezece ani. Prin spiritualitatea ei, în toate diecezele în care am fost - Vitória, Ponta Grossa, Maringá şi Brasilia - am lucrat mereu pentru unitatea carismelor, comunităţilor şi asociaţiilor, ca răspuns la orientările preţioase date de Ioan Paul al II-lea în scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte.
În ultimii ani, îndeosebi după Conciliul al II-lea din Vatican, unii au subliniat criza vieţii consacrate. De ce tip de criză este vorba?
Conciliul al II-lea din Vatican a cerut ordinelor şi congregaţiilor călugăreşti o "actualizare" care a comportat o revizuire a regulilor şi a constituţiilor, în faţa noilor circumstanţe culturale şi istorice din secolul trecut. Întoarcerea la izvoare, adică la inima carismei dată Bisericii de către întemeietor, şi atenţia faţă de noile circumstanţe, care comportau diferite sensibilităţi, a oferit multor familii călugăreşti oportunitatea de a se reînnoi şi de a dobândi vigoare ulterioară, cu roade îmbelşugate. Astăzi multe ordine şi congregaţii asistă la o diminuare a vocaţiilor, la îmbătrânirea membrilor lor şi în multe cazuri la o diversitate de orientare în cadrul propriei familii călugăreşti. Pe de altă parte, influenţa individualismului şi a relativismului din timpul nostru a ajuns, cel puţin în parte, şi în unele locuri ale vieţii consacrate, diminuându-i vigoarea. Cred că este necesar mai ales să se pătrundă mai în profunzime misterul lui Dumnezeu, pentru a putea reînnoi raporturile. În acest sens, lipsa teologică şi mistică a unei experienţe a Preasfintei Treimi ca izvor al comuniunii, a dus la afirmaţii negative despre viaţa comunitară. De exemplu, este cazul consacraţilor care spun: "Pocăinţa mea maximă este viaţa comună". Descoperirea prin experienţa că Dumnezeu este iubire şi că noi suntem chemaţi după chipul lui, va putea să-i ducă şi pe consacraţi şi comunităţile să afirme: "Celălalt, cealaltă, pentru mine este o oportunitate constantă de a avea experienţa lui Dumnezeu, de a experimenta iubirea".
Reafirmata autonomie a congregaţiilor călugăreşti faţă de Ordinariii locali a dus adesea în trecut la neînţelegeri reciproce. Vizitele pastorale ale Pontifilor în ultimii treizeci de ani au contribuit într-un fel la îmbunătăţirea relaţiilor cu episcopii?
Magisteriul înţelept şi atent al ultimilor Pontifi s-a revelat o bază sigură de drum eclezial într-un moment de noi descoperiri şi de noi experienţe. Autonomia şi dependenţa sunt valori umane care nu pot să fie înţelese şi construite numai cu criterii sociologice. Experienţa credinţei ne face să înţelegem şi să trăim acest valori pornind de la criteriul comuniunii, care îşi are propriile rădăcini în misterul unităţii şi trinităţii lui Dumnezeu. Atunci când autonomia şi dependenţa devin experienţă de iubire, ascultarea şi autoritatea se echilibrează şi trezesc mare bucurie interioară.
Credeţi că scăderea numărului de vocaţii este expresia unui moment trecător, chiar dacă dificil, sau este un semnal serios de alarmă pentru viitor?
Nu numai călugării şi călugăriţele experimentează diminuarea vocaţiilor. E vorba de un fenomen mai amplu şi care nu se manifestă în mod identic în diferitele părţi ale lumii. Europa simte în manieră deosebită această problemă. Treptat de fidelitatea celor botezaţi faţă de vocaţia lor de discipoli va creşte şi, în acelaşi timp, mărturia lor va fi dată în comuniune cu celelalte carisme şi realităţi ale Bisericii, vitalitatea va reapare.
Viaţa consacrată în Brazilia a avut un rol important pentru dezvoltarea şi evoluţia teologiei eliberării. Dumneavoastră cum aţi trăit acest lung timp de cercetare teologică şi pastorală?
Opţiunea preferenţială faţă de cei săraci este o opţiune evanghelică de care va depinde, înainte de toate, însăşi mântuirea noastră. Descoperirea ei şi construirea ei din partea teologiei eliberării au însemnat o privire sinceră şi responsabilă a Bisericii spre vastul fenomen al excluderii sociale. Ioan Paul al II-lea a afirmat în acea vreme - prin scrisoarea trimisă Conferinţei naţionale a episcopilor din Brazilia şi încredinţată de cardinalul Gantin - că teologia eliberării nu este numai utilă ci şi necesară. În acel timp cele două instrucţiuni trimise de Roma cu privire la temă corectau probleme legate de folosirea metodei marxiste în interpretarea realităţii. Cred că încă nu a fost suficient de completată munca teologică pentru a desface opţiunea faţă de cei săraci de dependenţa sa de o teologie a eliberării ideologică, aşa cum a avertizat în ultima vreme Benedict al XVI-lea. Cred că unul din drumurile cele mai promiţătoare constă în a aplica interpretării realităţii antologia şi antropologia trinitară. Personal am trăit anii naşterii teologiei eliberării cu multă angoasă. Eram la Roma pentru a studia teologie. Puţin a lipsit ca să părăsesc vocaţia sacerdotală şi chiar Biserica. Ceea ce m-a salvat a fost angajarea sinceră în spiritualitatea unităţii în mişcarea Focolarinilor. Călugării şi călugăriţele, cu radicalitatea vocaţiei lor evanghelice, vor putea colabora mult la acest nou parcurs.
Ce anume pot să spere surorile şi călugării din acţiunea dumneavoastră de conducere şi de orientare?
Viaţa consacrată este o perlă de o valoare enormă. Ordinele şi congregaţiile călugăreşti sunt cuvinte ale Evangheliei distribuite de-a lungul întregii istorii a Bisericii. Din marile experienţe călugăreşti s-au născut vestite şcoli de spiritualitate şi din ele importante şcoli de teologie. Fidelitatea faţă de fondatori şi comuniunea profundă cu Biserica vor putea să redea vieţii consacrate o strălucire mai mare slujirii Bisericii însăşi şi a omenirii.
(După L'Osservatore romano, 2 februarie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
