|
| © Vatican Media |
Publicăm sinteza celei de-a treia meditaţii a predicatorului Casei Pontificale care conduce exerciţiile spirituale de Postul Mare în Aula "Paul al VI-lea". Părintele Pasolini se opreşte asupra tentativei continue a omului de a acoperi propriile slăbiciuni, fără a înfrunta golul profund care locuieşte în el. Subliniază că moartea interioară nu este sfârşitul, pentru că Dumnezeu o priveşte nu ca la o înfrângere, ci ca la punctul de plecare pentru o existenţă nouă.
De ce ne este greu să recunoaştem că viaţa veşnică a început deja? Biblia sugerează că fiinţa umană, încă de la început, se descoperă insensibilă şi ostilă la acţiunea lui Dumnezeu. Profeţii din Vechiul Testament denunţau incapacitatea poporului de a-şi da seama de "lucrurile noi" pe care Dumnezeu le săvârşeşte, în timp ce Isus însuşi, constatând neînţelegerea ascultătorilor săi, vorbea în parabole. Asta nu pentru a simplifica mesajul său, ci pentru a evidenţia împietrirea inimii umane, închisă la posibilitatea unei vieţi depline.
Noul Testament descrie această condiţie cu o afirmaţie paradoxală: suntem deja morţi, dar nu ne dăm seama de asta. De fapt, moartea nu este numai evenimentul final al vieţii (moarte biologică), ci şi o realitate pe care o experimentăm deja acum, printr-o închidere în noi înşine care ne împiedică să simţim viaţa drept ceva veşnic ce Dumnezeu vrea să ne dăruiască. Cartea Genezei relatează această pierdere de sensibilitate prin ceea ce tradiţia a definit "păcatul strămoşesc": omul, în loc să primească viaţa ca dar, încearcă s-o controleze, depăşind limita impusă de Dumnezeu. Rezultatul nu este autonomia promisă de şarpe, ci un sentiment de ruşine şi de rătăcire.
Această primă "moarte interioară" se manifestă în tentativa noastră continuă de a acoperi fragilităţile cu imagini, roluri şi succese, fără a înfrunta golul profund care locuieşte în noi. Şi totuşi, în Biblie, Dumnezeu nu pare alarmat de această condiţie: prima sa reacţie este să-l caute pe om, să-l întrebe "Unde eşti?" (Gen 3,9). Asta arată că moartea interioară nu este sfârşitul, ci punctul de la care poate începe un drum de mântuire.
Şi în drama lui Cain şi Abel reiese această logică: Dumnezeu nu intervine pentru a preveni fratricidul, ci îl protejează pe Cain de însuşi simţul său de vinovăţie. Asta arată că "prima moarte" a noastră nu este un destin fatal, ci o oportunitate pentru a redescoperi viaţa veşnică drept o realitate prezentă, nu numai viitoare. Isus însuşi invită să citim tragediile vieţii ca ocazii de convertire, nu ca semne de condamnare (Lc 13,4-5).
Dumnezeu priveşte la moartea noastră interioară nu ca la o înfrângere, ci ca la punctul de plecare pentru o existenţă nouă. Adevăratul obstacol în calea vieţii veşnice nu este moartea biologică, ci incapacitatea noastră de a recunoaşte că suntem deja cufundaţi într-o realitate care merge dincolo de timp, numai dacă alegem s-o trăim cu încredere şi deschidere la Dumnezeu.
(După Vatican News, 10 martie 2025)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
