Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua şi felicitări pentru că sunteţi curajoşi cu frigul acesta din piaţă. Multe felicitări!
Doresc să duc la capăt catehezele despre "Crez", desfăşurate în Anul Credinţei, care s-a încheiat duminica trecută. În această cateheză şi în următoarea aş vrea să analizez tema învierii morţilor, percepând două aspecte aşa cum le prezintă Catehismul Bisericii Catolice, adică moartea şi învierea noastră în Isus Cristos. Astăzi mă opresc asupra primului aspect, "a muri în Cristos".
1. Între noi, în mod obişnuit, există un mod greşit de a privi moartea. Moartea ne interesează pe toţi şi ne interoghează în mod profund, în special atunci când ne atinge de aproape sau când îi loveşte pe cei mici, pe cei lipsiţi de apărare într-o manieră care pentru noi este "scandaloasă". Pe mine întotdeauna m-a lovit întrebarea: De ce suferă copiii? De ce mor copiii? Dacă este înţeleasă ca sfârşit a toate, moartea înspăimântă, îngrozeşte, se transformă în ameninţare care elimină orice vis, orice perspectivă, care frânge orice relaţie şi întrerupe orice drum. Asta se întâmplă atunci când considerăm viaţa noastră ca un timp închis între doi poli: naşterea şi moarea; când nu credem într-un orizont care merge dincolo de cel al vieţii prezente; când se trăieşte ca şi cum Dumnezeu n-ar exista. Această concepţie despre moarte este tipică gândirii atee, care interpretează existenţa ca a fi întâmplător în lume şi un mers spre nimic. Însă există şi un ateism practic, care înseamnă a trăi pentru propriile interese şi a trăi numai pentru lucrurile pământeşti. Dacă ne lăsăm cuprinşi de această viziune greşită despre moarte, nu avem altă alegere decât aceea de a ascunde moartea, de a o nega sau de a o banaliza, pentru ca să nu ne provoace frică.
2. Însă împotriva acestei soluţii false se răzvrăteşte "inima" omului, dorinţa de infinit pe care o avem noi toţi, nostalgia de veşnic pe care o avem noi toţi. Şi atunci, care este sensul creştin al morţii? Dacă privim la momentele cele mai dureroase ale vieţii noastre, atunci când am pierdut o persoană dragă - părinţii, un frate, o soră, un soţ, un copil, un prieten - ne dăm seama că şi în drama pierderii, chiar sfâşiaţi de durere din cauza despărţirii, se înalţă din inimă convingerea că nu se poate să se fi terminat totul, că binele dat şi primit n-a fost inutil. Există un instinct puternic înlăuntrul nostru, care ne spune că viaţa noastră nu se termină cu moartea.
Această sete de viaţă a avut răspunsul său real şi credibil în învierea lui Isus Cristos. Învierea lui Isus nu dă numai certitudinea vieţii dincolo de moarte, ci luminează şi însuşi misterul morţii fiecăruia dintre noi. Dacă trăim uniţi cu Isus, fideli faţă de el, vom fi capabili să înfruntăm cu speranţă şi seninătate şi trecerea morţii. De fapt, Biserica se roagă: "Chiar dacă suntem întristaţi de certitudinea morţii, ne mângâie făgăduinţa nemuririi viitoare". Este o rugăciune frumoasă a Bisericii! O persoană tinde să moară aşa cum a trăit. Dacă viaţa mea a fost un drum cu Domnul, un drum de încredere în milostivirea sa imensă, voi fi pregătit să accept momentul ultim al existenţei mele pământeşti ca abandonarea confidentă definitivă în mâinile sale primitoare, aşteptând să contemplu faţă în faţă chipul său. Acesta este lucrul cel mai frumos care ni se poate întâmpla: să contemplăm faţă în faţă acel chip minunat al Domnului, să-l vedem aşa cum este el, frumos, plin de lumină, plin de iubire, plin de duioşie. Noi mergem până la acest punct: să-l vedem pe Domnul.
3. În acest orizont se înţelege invitaţia lui Isus de a fi mereu gata, vigilenţi, ştiind că viaţa în această lume ne este dată şi pentru a pregăti cealaltă viaţă, aceea cu Tatăl ceresc. Şi pentru aceasta există o cale sigură: să ne pregătim bine pentru moarte, stând aproape de Isus. Aceasta este siguranţa: eu mă pregătesc pentru moarte stând aproape de Isus. Şi cum stau aproape de Isus? Cu rugăciunea, în sacramente şi în practicarea carităţii. Să ne amintim că el este prezent în cei mai slabi şi nevoiaşi. El însuşi s-a identificat cu ei, în vestita parabolă a judecăţii finale, când spune "am fost flămând şi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi mi-aţi dat să beau, am fost străin şi m-aţi primit, gol şi m-aţi îmbrăcat, bolnav şi m-aţi vizitat, am fost în închisoare şi aţi venit la mine... Tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut" (Mt 25,35-36.40). De aceea, o cale sigură este să recuperăm simţul carităţii creştine şi al împărtăşirii fraterne, să ne îngrijim de rănile trupeşti şi spirituale ale aproapelui nostru. Solidaritatea în a compătimi durerea şi să dăm speranţă este premisă şi condiţie pentru a primi ca moştenire acea împărăţie pregătită pentru noi. Cel care practică milostivirea nu se teme de moarte. Gândiţi-vă bine la asta: cel care practică milostivirea nu se teme de moarte! Sunteţi de acord? Spunem asta împreună ca să nu uităm? Cel care practică milostivirea nu se teme de moarte. Şi de ce nu se teme de moarte? Pentru că priveşte în faţă rănile fraţilor şi le depăşeşte cu iubirea lui Isus Cristos.
Dacă vom deschide poarta vieţii noastre şi a inimii noastre fraţilor mai mici, atunci şi moartea noastră va deveni o poartă care ne va introduce în cer, în patria fericită, spre care ne îndreptăm, dorind cu ardoare să locuim pentru totdeauna cu Tatăl nostru, Dumnezeu, cu Isus, cu sfânta Fecioară Maria şi cu sfinţii.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
* * *
