de Antonella Palermo
A parcurge calea lui Cristos, calea Milostivirii şi calea Bisericii. Sunt cele trei linii directoare oferite de penitenţiarul major, cardinalul Mauro Piacenza, în omilia rostită la Assisi, în Bazilica "Sfânta Maria a Îngerilor în Porţiuncula", cu ocazia celebrării Iertării de la Assisi.
"Dumnezeu nu este numai Milostiv, El este Milostivirea". Cardinalul rezumă în această sinteză ceea ce găsim deja exprimat în Prima Scrisoare a lui Ioan: Dumnezeu este iubire. De aici întrebarea pentru contemporani: cum putem, într-o societate marcată de "individualism şi egoism narcisist", să reînţelegem că însăşi esenţa existenţei noastre este întocmai relaţie, iubire, milostivire? Calea de care nu se poate face abstracţie - subliniază Piacenza - este Isus care, afirmând despre sine "Eu sunt calea" (In 14,6), nu ne-a făcut o naraţiune a Milostivirii Divine ci s-a făcut Milostivire. Alegerea sa liberă de a muri pe cruce din iubire face să izvorască o baie de regenerare în care umanitatea se poate cufunda prin credinţă şi sacramente, in primis Euharistia şi Reconcilierea. "A ne lăsa îmbrăţişaţi de iertarea lui Dumnezeu înseamnă a vedea înfrântă şi propria singurătate". Cardinalul Piacenza merge la inima dinamicii care rupe lanţurile izolării: "El învinge cu mine, El învinge în mine, iar eu înving cu El".
Am pierdut amintirea Milostivirii: este ceea ce denunţă cardinalul Piacenza atunci când aminteşte una din dramele societăţii noastre. Poate fi găsită în ceea ce defineşte "fundăturile autojustificării" pe care le parcurgem de fiecare dată când încercăm, printr-un efort titanic şi condamnat la eşec, să justificăm până la ultima limită propriile comportamente, induşi de "centre ideologice-manipulatoare". Astfel, a cere iertare cu umilinţă cedează locul logicii de a ne mântui singuri. Piacenza vorbeşte despre "salahorii promotorilor acestei culturi care nu-şi dau seama că însăşi tentativa de a normaliza păcatul denunţă incompatibilitatea adevărului şi al binelui, prezent în om, cu păcatul". "Să nu ne temem niciodată să ne apropiem de sacramentul Reconcilierii".
A primi iertarea ne re-creează, ne este de folos pentru a ne reaşeza "în poziţia pe care o aveam înainte de fractură". Amintirea sterilă a răului primit, mai precizează cardinalul Piacenza, duce la o supărare extenuantă care arde energiile noastre. Şi citează noua versiune a rugăciunii Tatăl nostru în care fiecare dintre noi este interpelat (cf. "şi noi") în iertarea păcatelor faţă de greşiţii noştri. A coase rupturile existenţei eliberează inima şi uşurează - în sinteză asta se aminteşte în omilie - acolo unde acţiunea Duhului Sfânt va umple ceea ce omeneşte pare imposibil: a ierta ceea ce este de neiertat.
Făcând referinţă la viaţa sfântului Francisc de Assisi, care în acest loc a avut vocaţia sa personală, Piacenza indică a treia cale pentru a ne cufunda, astăzi, în iubirea autentică ce devine act de milostivire: împărtăşirea sfinţilor, faptul de a ne simţi apartenenţi la Trupul Bisericii. La distanţă de opt secole, Sărăcuţul este icoana posibilităţii de "a reînnoi profund dinăuntru Biserica universală". Acest lucru ni se cere şi nouă, afirmă cardinalul, dacă rămânem cu îndârjire în sânul Bisericii, "în pofida multelor neînţelegeri şi suferinţe, în pofida distanţei, uneori siderale, pe care el o experimenta". Cardinalul aminteşte că "nu lipsesc scandalurile şi obiecţiile aduse Bisericii în dimensiunea sa minoră, adică, în cea umană, în cea peregrină. Însă niciodată şi niciodată - recită el - nu trebuie să ne despărţim de Trupul lui Cristos, care este Biserica". Şi, în concluzie, citând exortaţia Evangelii gaudium, invită să ne încredinţăm lucrării Fecioarei Maria care "merge cu noi, luptă cu noi şi revarsă neîncetat apropierea iubirii lui Dumnezeu".
(După Vatican News, 2 august 2021)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
