Interviu luat Papei Francisc
Părinţii care înfruntă orice provocare pentru copiii lor sunt eroi
de Andrea Monda şi Alessandro Gisotti
Anul special despre Sfântul Iosif s-a încheiat la 8 decembrie, dar atenţia şi iubirea Papei Francisc faţă de acest sfânt nu s-au încheiat şi chiar se dezvoltă ulterior cu catehezele pe care, din 17 noiembrie, le centrează pe figura patronului Bisericii universale. Din partea noastră, "L'Osservatore Romano" a publicat o rubrică lunară, de-a lungul întregului an 2021 şi reluată şi de situl Vatican News, despre Patris corde dedicând fiecare număr unui capitol din scrisoarea apostolică despre Sfântul Iosif. Această rubrică, în care s-a vorbit despre taţi, dar şi despre copii şi despre mame în dialog ideal cu soţul Mariei, a trezit în noi dorinţa de a ne putea confrunta cu papa tocmai asupra temei paternităţii în cele mai diferite faţete, provocări şi complexităţi ale sale. A rezultat acest interviu în care Papa Francisc răspunde la întrebările noastre arătând toată iubirea sa faţă de familie, proximitatea sa faţă de cei care experimentează suferinţa şi îmbrăţişarea Bisericii faţă de taţii şi mamele care astăzi trebuie să înfrunte mii de dificultăţi pentru a da un viitor copiilor lor.
Sfinte Părinte, dumneavoastră aţi convocat un an special dedicat Sfântului Iosif, aţi scris o scrisoare, "Patris corde", şi desfăşuraţi un ciclu de cateheze dedicate toate figurii sale. Ce reprezintă sfântul Iosif pentru dumneavoastră?
Nu am ascuns niciodată sintonia pe care o simt faţă de figura Sfântului Iosif. Cred că asta vine din copilăria mea, din formarea mea. Din totdeauna am cultivat o devoţiune specială faţă de Sfântul Iosif, deoarece eu cred că figura sa reprezintă, în manieră frumoasă şi specială, ce anume ar trebui să fie credinţa creştină pentru fiecare dintre noi. De fapt, Iosif este un om normal şi sfinţenia sa constă tocmai în faptul de a se fi făcut sfânt prin circumstanţele frumoase şi urâte pe care a trebuit să le trăiască şi să le înfrunte. Însă nu putem ascunde nici faptul că pe Sfântul Iosif îl găsim în Evanghelie, mai ales în relatările lui Matei şi a lui Luca, drept un protagonist important al începuturilor istoriei mântuirii. De fapt, evenimentele de la naşterea lui Isus au fost evenimente dificile, pline de obstacole, de probleme, de persecuţii, de întuneric, şi Dumnezeu pentru a veni în întâmpinarea Fiului său care se năştea în lume îi pune alături de el pe Maria şi pe Iosif. Dacă Maria este cea care l-a adus pe lume pe Cuvântul făcut trup, Iosif este cel care l-a apărat, care l-a ocrotit, care l-a hrănit, care l-a crescut. În el am putea spune că este omul timpurilor dificile, omul concret, omul care ştie să-şi ia responsabilitatea. În acest sens, în Sfântul Iosif se unesc două caracteristici. Pe de o parte spiritualitatea sa marcată care este tradusă în Evanghelie prin istoriile viselor; aceste relatări mărturisesc capacitatea lui Iosif în a şti să-l asculte pe Dumnezeu care vorbeşte inimii sale. Numai o persoană care se roagă, care are o viaţă spirituală intensă, poate avea şi capacitatea de a şti să distingă glasul lui Dumnezeu în mijlocul multelor glasuri care locuiesc în noi. Alături de această caracteristică există apoi alta: Iosif este omul concret, adică omul care înfruntă problemele cu practicitate extremă, şi în faţa dificultăţilor şi a obstacolelor, el nu asumă niciodată poziţia victimismului. În schimb se pune mereu în perspectiva de a reacţiona, de a corespunde, de a se încrede în Dumnezeu şi de a găsi o soluţie în manieră creativă.
Această atenţie reînnoită faţă de Sfântul Iosif în acest moment de încercare aşa de mare asumă o semnificaţie deosebită?
Timpul pe care-l trăim este un timp dificil marcat de pandemia de coronavirus. Multe persoane suferă, multe familii sunt în dificultate, atâtea persoane sunt asediate de angoasa morţii, a unui viitor nesigur. M-am gândit că tocmai într-un timp aşa de dificil aveam nevoie de cineva care putea să ne încurajeze, să ne ajute, să ne inspire, pentru a înţelege care este modul corect pentru a şti să înfruntăm aceste momente de întuneric. Iosif este un martor luminos în timpuri întunecate. Iată pentru ce era corect să se dea spaţiu lui în acest timp pentru a putea regăsi drumul.
Slujirea dumneavoastră petrină a început chiar la 19 martie, ziua sărbătorii Sfântului Iosif...
Am considerat mereu o delicateţe a cerului să pot începe slujirea mea petrină la 19 martie. Cred că într-un fel Sfântul Iosif a voit să-mi spună că va continua să mă ajute, să fie alături de mine, şi eu voi putea să continui să mă gândesc la el ca la un prieten căruia să mă adresez, căruia să mă încredinţez, căruia să-i cer să mijlocească şi să se roage pentru mine. Dar cu siguranţă acest raport care este dat de comuniunea sfinţilor nu este rezervat numai mie, cred că va putea să fie de ajutor pentru mulţi. Iată pentru ce anul dedicat Sfântului Iosif sper că i-a făcut pe mulţi creştini să redescopere în inima lor valoarea profundă a comuniunii sfinţilor care nu este o comuniune abstractă, ci este o comuniune concretă care se exprimă într-o relaţie concretă şi are consecinţe concrete.
În rubrica despre "Patris corde", găzduită de ziarul nostru în timpul Anului special dedicat Sfântului Iosif, am împletit viaţa sfântului cu aceea a taţilor, dar şi a copiilor de astăzi. Ce pot primi copiii de astăzi, adică taţii de mâine, de la dialogul cu Sfântul Iosif?
Nu ne naştem taţi, dar cu siguranţă toţi ne naştem copii. Acesta este primul lucru pe care trebuie să-l luăm în considerare, adică fiecare dintre noi dincolo de ceea ce i-a rezervat viaţa este înainte de toate un copil, a fost încredinţat cuiva, provine dintr-o relaţie importantă care l-a făcut să crească şi care l-a condiţionat în bine sau în rău. A avea această relaţie şi a-i recunoaşte importanţa în propria viaţă înseamnă a înţelege că într-o zi, când vom avea responsabilitatea de viaţa cuiva, adică atunci când va trebui să exercităm o paternitate, vom purta cu noi înainte de toate experienţa pe care am trăit-o personal. Aşadar, este important a putea reflecta asupra acestei experienţe personale pentru a nu repeta aceleaşi greşeli şi pentru a preţui lucrurile frumoase pe care le-am trăit. Sunt convins că raportul de paternitate pe care Iosif îl avea cu Isus a influenţat aşa de mult viaţa sa până acolo încât viitoarea predică a lui Isus este plină de imagini şi referinţe luate tocmai din imaginarul patern. De exemplu, Isus spune că Dumnezeu este Tată şi nu poate să ne lase indiferenţi această afirmaţie în special gândindu-ne la ceea ce a fost experienţa sa umană personală de paternitate. Asta înseamnă că Iosif a fost tată aşa de bun până acolo încât Isus găseşte în iubirea şi în paternitatea acestui om referinţa cea mai frumoasă de dat lui Dumnezeu. Am putea spune că şi copiii de astăzi care vor deveni taţii de mâine ar trebui să se întrebe ce taţi au avut şi ce taţi vor să devină. Nu trebuie să lase ca rolul patern să fie rod al întâmplării sau pur şi simplu al consecinţei unei experienţe trăite în trecut, ci ca în mod conştient să poată decide în ce mod să iubească pe cineva, în ce mod să-i ia responsabilitatea de cineva.
În ultimul capitol din "Patris corde" se vorbeşte despre Iosif ca tată în umbră. Un tată care ştie să fie prezent, dar lăsându-l liber pe copil să crească. Este posibil acest lucru într-o societate care pare să premieze numai pe cel care ocupă spaţii şi vizibilitate?
Una din caracteristicile mai frumoase ale iubirii, şi nu numai ale paternităţii, este întocmai libertatea. Iubirea generează mereu libertate, iubirea nu trebuie să devină niciodată închisoare, posesie. Iosif ne arată capacitatea de a avea grijă de Isus fără a-l lua vreodată în stăpânire, fără a voi vreodată să-l manevreze, fără a voi vreodată să-l distragă de la ceea ce este misiunea sa. Cred că acest lucru este foarte important ca verificare a capacităţii noastre de a iubi precum şi a capacităţii noastre de a şti să facem un pas în spate. Un tată bun este bun atunci când ştie să dispară la momentul oportun pentru ca fiul să poată ieşi în evidenţă cu frumuseţea sa, cu unicitatea sa, cu alegerile sale, cu vocaţia sa. În acest sens, în fiecare relaţie de bine trebuie renunţat la voinţa de a impune de sus o imagine, o aşteptare, o vizibilitate întocmai, o umplere complet şi mereu a scenei cu un protagonism excesiv. Caracteristica în întregime iosefină de a şti să stea deoparte, umilinţa care este şi capacitatea de a trece în linia a doua, este probabil aspectul cel mai decisiv al iubirii pe care Iosif îl arată faţă de Isus. În acest sens este un personaj important, aş îndrăzni să spun esenţial în biografia lui Isus, tocmai pentru că la un moment dat ştie să iasă de pe scenă pentru ca Isus să poată străluci în toată vocaţia sa, în toată misiunea sa. După imaginea lui Iosif noi trebuie să ne întrebăm dacă suntem în măsură de a şti să facem un pas în spate, de a-i permite altuia, şi mai ales celui care ne este încredinţat, să găsească în noi o referinţă, dar niciodată un obstacol.
Dumneavoastră aţi denunţat de mai multe ori că astăzi paternitatea este în criză. Ce se poate face, ce poate face Biserica, pentru a reda forţă relaţiei tată-copil, fundamentală pentru societate?
Când ne gândim la Biserică o gândim mereu ca Mamă, şi acest nu este desigur ceva greşit. Şi eu în aceşti ani am încercat să insist mult asupra acestei perspective pentru că modul de a exercita maternitatea Bisericii este milostivirea, adică este acea iubire care generează şi regenerează viaţa. Iertarea, reconcilierea, nu sunt oare un mod prin care noi suntem repuşi pe picioare? Nu este un mod cu care noi primim din nou viaţa pentru ca să primim o altă posibilitate? Nu poate exista o Biserică a lui Isus Cristos decât prin milostivire! Dar cred că ar trebui să avem curajul de a spune că Biserica n-ar trebui să fie numai maternă ci şi paternă. Adică este chemată să exercite o slujire paternă nu paternalistă. Şi atunci când spun că Biserica trebuie să recupereze acest aspect patern mă refer tocmai la capacitatea în întregime paternă de a-i pune pe copii în condiţia de a-şi lua propriile responsabilităţi, de a exercita propria libertate, de a face alegeri. Dacă pe de o parte milostivirea ne însănătoşeşte, ne vindecă, ne mângâie, ne încurajează, pe de altă parte iubirea lui Dumnezeu nu se limitează pur şi simplu să ierte, să vindece, ci iubirea lui Dumnezeu ne determină să luăm decizii, să înaintăm în larg.
Uneori frica, şi mai mult în acest timp de pandemie, pare să paralizeze acest elan...
Da, această perioadă istorică este o perioadă marcată de incapacitatea de a lua decizii mari în propria viaţă. Tinerilor noştri foarte des le este frică să decidă, să aleagă, să intre în joc. O Biserică este Biserică nu numai atunci când spune da sau nu, ci mai ales atunci când încurajează şi face posibile marile alegeri. Şi fiecare alegere are mereu consecinţe şi riscuri, dar uneori de frică de consecinţe şi de riscuri rămânem paralizaţi şi nu reuşim să facem nimic şi să alegem ceva. Un adevărat tată nu-ţi spune că totul va fi bine ci că şi dacă te vei afla în situaţia în care lucrurile nu vor merge bine tu vei putea înfrunta şi trăi cu demnitate şi acele momente, chiar şi acele eşecuri. O persoană matură se recunoaşte nu în victorii, ci în modul cu care ştie să trăiască un eşec. Tocmai în experienţa căderii şi a slăbiciunii se recunoaşte caracterul unei persoane.
Pentru dumneavoastră este foarte importantă paternitatea spirituală. Preoţii cum pot să fie părinţi?
Spuneam înainte că paternitatea nu este un lucru sigur, nimeni nu se naşte tată, maxim devine tată. La fel, un preot nu se naşte deja părinte, ci trebuie să înveţe să fie puţin câte puţin, pornind înainte de toate de la recunoaşterea că este fiu al lui Dumnezeu, dar după aceea şi fiu al Bisericii. Şi Biserica nu este un concept abstract, este mereu faţa cuiva, o situaţie concretă, ceva căruia noi putem să-i dăm un nume foarte precis. Credinţa noastră am primit-o mereu prin relaţia cu cineva. Credinţa creştină nu este ceva ce poate fi învăţat din cărţi sau din simplele raţionamente, în schimb este mereu un pasaj existenţial care trece prin relaţii. Astfel experienţa noastră de credinţă se naşte mereu din mărturia cuiva. Aşadar, trebuie să ne întrebăm în ce mod trăim recunoştinţa faţă de aceste persoane, şi mai ales dacă păstrăm acea capacitate critică de a şti şi să distingem în schimb ceva rău ce a putut să treacă prin ele. Viaţa spirituală nu este diferită de viaţa umană. Dacă un tată bun, omeneşte vorbind, este bun pentru că îl ajută pe copil să devină el însuşi, făcând posibilă libertatea sa şi determinându-l la marile decizii, la fel un bun părinte spiritual este bun nu atunci când înlocuieşte conştiinţa persoanelor care se încredinţează lui, nu atunci când răspunde la întrebările pe care aceste persoane le poartă în inimă, nu atunci când stăpâneşte asupra vieţii celui care îi este încredinţat, ci atunci când în manieră discretă şi în acelaşi timp fermă reuşeşte să indice drumul să furnizeze chei de lectură diferite, să ajute în discernământ.
Ce este mai urgent astăzi pentru a da forţă acestei dimensiuni spirituale a paternităţii?
Paternitatea spirituală este foarte des un dar care se naşte mai ales din experienţă. Un părinte spiritual poate împărtăşi nu atât competenţelor sale teoretice, ci mai ales experienţa sa personală. Numai aşa poate fi util unui fiu. Se simte o mare urgenţă, în acest moment istoric, de relaţii semnificative pe care le-am putea defini de paternitatea spirituală, dar - permiteţi-mi să spun - şi de maternitate spirituală, pentru că acest rol de însoţire nu este o prerogativă masculină sau numai a preoţilor. Există atâtea călugăriţe dedicate, atâtea consacrate, dar şi atâţia laici şi atâtea laice care au un aşa bagaj de experienţă încât îl pot împărtăşi cu alte persoane. În acest sens raportul spiritual este una din relaţiile pe care trebuie să le redescoperim cu mai multă forţă în acest moment istoric fără a-l confunda niciodată cu alte parcursuri de natură psihologică sau terapeutică.
Printre consecinţele dramatice ale Covid este şi pierderea locului de muncă a multor taţi. Ce simţiţi să spuneţi acestor taţi aflaţi în dificultate?
Simt foarte aproape drama acelor familii, a acelor taţi şi a acelor mame care trăiesc o dificultate deosebită, agravată mai ales din cauza pandemiei. Cred că nu există o suferinţă uşoară de înfruntat aceea de a nu reuşi să se dea propriilor copii pâinea şi de a simţi asupră-şi responsabilitatea de viaţa altora. În acest sens rugăciunea mea, apropierea mea, dar şi tot sprijinul Bisericii este pentru aceste persoane, pentru aceştia din urmă. Dar mă gândesc şi la atâţia taţi, la atâtea mame, la atâtea familii care fug de războaie, care sunt respinse la graniţele Europei şi nu numai, şi care trăiesc situaţii de durere, de nedreptate şi pe care nimeni nu le ia în serios sau le ignoră în mod voit. Aş vrea să spun acestor taţi, acestor mame, că pentru mine sunt nişte eroi pentru că găsesc în ei curajul celui care-şi riscă propria viaţă din iubire faţă de copiii săi, din iubire faţă de familia sa. Şi Maria şi Iosif au experimentat acest exil, această încercare, trebuind să fugă într-o ţară străină din cauza violenţei şi a puterii lui Irod. Această suferinţă a lor îi face mai aproape tocmai de aceşti fraţi care astăzi suferă aceleaşi încercări. Aceşti taţi să se adreseze cu încredere sfântului Iosif ştiind că el însuşi ca tată a experimentat aceeaşi experienţă, aceeaşi nedreptate. Şi lor tuturor şi familiilor lor aş vrea să le spun să nu se simtă singuri! Papa îşi aminteşte de ei mereu şi pe cât posibil va continua să le dea glas şi să nu-i uite.
_______________
Sfântul Iosif dormind
Din camera în care a locuit timp de optsprezece ani la Collegio Máximo din San Miguel - unde a fost rector şi unde a trăit şi ca provincial al iezuiţilor din Argentina - la camera de la etajul al doilea din Casa "Sfânta Marta" în care a ales să locuiască din ziua alegerii la pontificat, Papa Francisc continuă să rezerve un loc special Sfântului Iosif, îndeosebi unei statuete care-l reprezintă dormind.
Prima dată când a destăinuit în public această devoţiune faţă de tatăl purtător de grijă al lui Isus a fost exact cu şase ani în urmă: în după-amiaza zilei de 16 ianuarie 2015 în timpul călătoriei în Filipine. Adresându-se familiilor din Manila reunite în "Mall of Asia Arena" din capitala ţării asiatice a voit să spună "un lucru foarte personal" şi a vorbit tocmai despre iubirea sa faţă de soţul Mariei, "pentru că - a explicat el - este un om puternic şi tăcut. Pe masa mea - a adăugat el - am o imagine a sfântului Iosif care doarme. Şi în timp ce doarme are grijă de Biserică!". Astfel, a continuat el, "când am o problemă, o dificultate, eu scriu o foiţă şi o pun sub sfântul Iosif, pentru ca s-o viseze! Acest gest înseamnă: roagă-te pentru această problemă!".
Dar deja înainte ca s-o reveleze, era cunoscută această obişnuinţă a sa de a încredinţa sfântului, sub formă de bilete manuscrise, probleme, intenţii, cereri de haruri. Şi dacă un episcop latinoamerican în vizită la "Sfânta Marta" a fotografiat statuia în biroul Papei Francisc, iezuitul Antonio Spadaro, director al "La Civiltà Cattolica", intervievându-l la 19 august 2013 pe confratele devenit pontif, descriind camera s-a oprit asupra "unei statui a Sfântului Iosif dormind foarte asemănătoare cu aceea pe care a văzut-o în camera sa de rector şi superior provincial la Colegio Máximo din San Miguel". Şi este semnificativ în acest sens că Papa Bergoglio a celebrat liturghia pentru începutul slujirii petrine chiar la 19 martie 2013, solemnitatea Sfântului Iosif.
(După L'Osservatore Romano, 13 ianuarie 2022)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
* * *
La Civiltà Cattolica: Interviu luat papei Francisc (19 august 2013)
