Papa Francisc: Discurs adresat comunităţii Colegiului Pontifical Belgian (18 martie 2021)
Iubiţi fraţi,
Sunt bucuros să vă primesc, la împlinirea celor 175 de ani ai colegiului vostru, Colegiul Pontifical Belgian, care i-a avut printre studenţii săi pe Sfântul Ioan Paul al II-lea. Îi mulţumesc rectorului, Mons. Smet, pentru cuvintele sale de introducere.
În ajunul solemnităţii Sfântului Iosif, în acest an dedicat lui, şi ştiind că şi Colegiul Belgian are ca patron ceresc chiar pe Păzitorul Răscumpărătorului, putem privi la el, ca slujitori ai lui Cristos, pentru a scoate câteva idei referitoare la identitatea păstorului şi la modul de a exercita paternitatea faţă de cei care ne sunt încredinţaţi. Aşa cum ştiţi, tema paternităţii este tema conducătoare a scrisorii apostolice Patris corde, pe care am scris-o pentru a celebra cei 150 de ani ai proclamării Sfântului Iosif ca Patron al Bisericii Universale.
În primul rând, Sfântul Iosif este un tată care primeşte. De fapt, el, învingând orice răzvrătire şi izolând proiectele personale chiar legitime, a iubit şi a primit pe Maria şi pe Isus, o soţie şi un fiu foarte diferiţi faţă de viziunea despre viaţa familială pe care el putea s-o dorească, însă pentru aceasta au fost şi mai păziţi şi iubiţi de el. Adică Iosif n-a căutat explicaţii la realitatea surprinzătoare şi misterioasă pe care a avut-o în faţa sa, ci a primit-o cu credinţă iubind-o aşa cum era.
În acest sens, Sfântul Iosif ne este maestru de viaţă spirituală şi de discernământ şi îl putem invoca pentru a fi eliberaţi de laţurile prea multelor reflecţii în care, din când în când, chiar şi cu intenţiile cele mai bune, ajungem să ne pierdem. Ele manifestă tendinţa noastră mai degrabă de "a înţelege" şi "a poseda" ceea ce ni se întâmplă, decât de a primi asta înainte de toate aşa cum ni se prezintă.
Să ne gândim - pentru a da un exemplu concret şi apropiat de noi - la un preot care ajunge într-o parohie nouă. Comunitatea aceea preexistă lui, are o istorie proprie, formată din bucurii şi din răni, din bogăţii şi din mici mizerii, care nu poate să fie ignorată în numele unor idei şi planuri pastorale personale care abia aşteaptă să fie aplicate. Acesta este un risc în care putem să cădem. Noul paroh mai întâi trebuie să iubească acea comunitate, gratis, numai pentru că a fost trimis la ea; şi încet-încet iubind-o o va cunoaşte în profunzime şi va putea contribui s-o îndrepte pe noi cărări.
După aceea, Sfântul Iosif este un tată care păzeşte. A fi păzitor face parte esenţială din vocaţia sa şi din misiunea sa. Este vorba de o îndatorire pe care Iosif a trăit-o "cu discreţie, cu umilinţă, în tăcere, dar cu o prezenţă constantă şi o fidelitate totală, chiar şi atunci când nu înţelege"; a trăit-o "în atenţia constantă faţă de Dumnezeu, deschis la semnele sale, disponibil la proiectul său, nu atât la proiectul propriu" (Omilie, 19 martie 2013). Aşadar, a îndeplinit această îndatorire cu libertatea interioară a slujitorului bun şi credincios care doreşte numai binele persoanelor care îi sunt încredinţate.
A păzi - pentru Iosif, ca pentru fiecare preot care îşi inspiră din el propria paternitate - înseamnă a iubi cu duioşie pe cei care ne sunt încredinţaţi, a ne gândi înainte de toate la binele lor şi la fericirea lor, cu discreţie şi cu generozitate perseverentă. A păzi este o atitudine interioară, care ne face să nu-i pierdem niciodată din vedere pe ceilalţi, evaluând de fiecare dată când să ne retragem şi când să devenim aproapele, însă menţinând mereu o inimă vigilentă, atentă şi rugătoare.
Este atitudinea păstorului, care nu abandonează niciodată propria turmă, ci se pune faţă de ea într-o poziţie diferită pe baza necesităţilor concrete ale momentului: în faţă pentru a deschide drumul, în mijloc pentru a încuraja, în spate pentru a-i aduna pe cei din urmă. La asta este chemat un preot în raportul cu comunitatea care îi este încredinţată, adică să fie un păzitor atent şi prompt să schimbe, în funcţie de ceea ce cere situaţia; să nu fie "monolitic", rigid şi parcă pus în ghips într-un mod de a exercita slujirea eventual bună în sine, dar care nu este în măsură să perceapă schimbările şi nevoile comunităţii.
În schimb, când un păstor iubeşte şi cunoaşte turma sa, ştie să devină slujitor al tuturor (cf. 1Cor 9,19) şi să devină totul pentru toţi ca să salveze cu orice preţ pe vreunul (cf. 1Cor 9,22), aşa cum a scris Sfântul Paul. Nu pune în centru pe sine însuşi şi propriile idei, ci binele celor pe care este chemat să-i păzească, evitând tentaţiile opuse ale dominării şi neîngrijirii.
În sfârşit, Sfântul Iosif este un tată care visează. Nu un "visător" în sensul unuia cu capul în nori, dezlipit de realitate, nu, ci un om care ştie să privească dincolo de ceea ce vede: cu privire profetică, aptă să recunoască planul lui Dumnezeu acolo unde alţii nu văd nimic, şi astfel să aibă clară ţinta spre care să tindă. De fapt, Sfântul Iosif a ştiut să vadă în Maria şi Isus nu numai o tânără soţie şi un copil: vedea mereu în ei acţiunea lui Dumnezeu, prezenţa lui Dumnezeu.
Astfel, păzind fragilitatea Pruncului şi a Mamei sale, Iosif a privit dincolo de îndatoririle sale de tată de familie şi, preferând să creadă mai mult în Dumnezeu decât în propriile îndoieli, s-a oferit lui ca instrument pentru realizarea unui plan mai mare, într-o slujire prestată în ascundere, generoasă şi neobosită, până la sfârşitul tăcut al propriei vieţi.
Pentru preoţi, în acelaşi mod, este necesar să ştie să viseze comunitatea pe care o iubeşte, pentru a nu se limita să vrea să păstreze ceea ce există - a păstra şi a păzi nu sunt sinonime! -; în schimb, a fi prompţi să pornească de la istoria concretă a persoanelor pentru a promova convertire şi reînnoire în sens misionar, şi a face să crească o comunitate pe cale, formată din discipoli conduşi de Duhul şi "împinşi" de iubirea lui Dumnezeu (cf. 2Cor 5,14).
Dragi preoţi, în acest an dedicat lui, vă invit să redescoperiţi în mod deosebit în rugăciune figura şi misiunea Sfântului Iosif, docil faţă de voinţa lui Dumnezeu, autor umil al unor mari evenimente, slujitor ascultător şi creativ. Vă va face bine să vă puneţi pe voi înşivă şi vocaţia voastră sub mantia sa şi să învăţaţi de la el arta paternităţii, pe care în curând veţi fi chemaţi s-o exercitaţi în comunităţile şi în locurile şi serviciile ministeriale care vă vor fi încredinţate. Vă însoţesc cu rugăciunea mea şi binecuvântarea mea. Vă rog, şi voi rugaţi-vă pentru mine. Mulţumesc.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
