Călătoria apostolică a Sanctităţii Sale Francisc în Turcia
(28-30 noiembrie 2014)
Dumnezeiasca Liturghie
Biserica patriarhală "Sfântul Gheorghe", Istanbul
Duminică, 30 noiembrie 2014
Duminică, 30 noiembrie 2014, sărbătoarea liturgică a apostolului Andrei, sfânt patron al Bisericii din Constantinopol, la ora 9.30, papa Francisc a participat împreună cu Sanctitatea sa Bartolomeu I la dumnezeiasca Liturghie în biserica "Sfântul Gheorghe" de la Patriarhia Ecumenică de Constantinopol. La sosirea sa la Phanar, papa a fost primit de patriarh care l-a însoţit în interiorul bisericii unde "Dumnezeiasca Liturghie a sfântului Ioan Gură de Aur" deja era începută. La sfârşitul celebrării, patriarhul ecumenic Sanctitatea Sa Bartolomeu I şi Sfântul Părinte Francisc au rostit discursurile pe care le prezentăm în continuare:
Discursul Sanctităţii Sale Bartolomeu I
Preasfinţite şi preaiubite frate întru Cristos, episcop al Romei Antice, domnule Francisc.
Dăm glorie şi laudă Dumnezeului nostru Întreit, care ne-a făcut vrednici de bucuria inefabilă a onoarei apropriate a prezenţei persoanei Sanctităţii Voastre în acest an pentru festivitatea sfintei comemorări a fondatorului Bisericii noastre, graţie predicării sale, sfântul Andrei apostolul, cel dintâi chemat. Mulţumim din inimă Sanctităţii Voastre pentru darul preacinstit al prezenţei Voastre binecuvântate în mijlocul nostru, cu suita Voastră venerabilă. Cu profundă iubire şi mare onoare vă îmbrăţişăm, adresându-vă sărutul de pace şi de iubire: "Har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Cristos" (Rom 1,7). "Căci iubirea lui Cristos ne constrânge" (2Cor 5,14).
Păstrăm încă proaspătă în inima noastră amintirea întâlnirii noastre cu Sanctitatea Voastră în Ţara Sfântă, în evlavioasă adoraţie comună a locului unde s-a născut, a trăit, a învăţat, a pătimit, a înviat şi s-a înălţat unde era mai înainte, Învăţătorul credinţei noastre, dar şi în amintirea recunoscătoare a evenimentului istoric, că acolo s-au întâlnit predecesorii noştri de fericită amintire Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Ecumenic Atenagora. Graţie întâlnirii lor în Ţara Sfântă, acum cincizeci de ani, cursul istoriei şi-a schimbat direcţia, drumurile paralele şi uneori contrastante ale Bisericilor noastre s-au întâlnit în visul comun al regăsirii unităţii lor pierdute, iubirea răcită s-a reaprins şi s-a revigorat voinţa noastră de a face tot ceea ce putem, pentru ca să răsară din nou comuniunea noastră, în aceeaşi credinţă şi în Potirul comun. De atunci s-a deschis calea spre Emaus, o cale eventual lungă şi uneori grea, fără întoarcere, în timp ce Domnul ne însoţeşte în mod invizibil până când El ni se va revela nouă: "la frângerea pâinii" (Lc 24,35).
Toţi succesorii acelor călăuze inspirate au parcurs de atunci şi parcurg această cale, instituind, binecuvântând şi susţinând dialogul de iubire şi de adevăr între Bisericile noastre pentru înlăturarea obstacolelor care timp de un mileniu întreg s-au acumulat în relaţiile dintre ele, dialog între fraţi şi nu ca odinioară între rivali, cu sinceritate, împărţind corect cuvântul adevărului, dar şi respectându-se reciproc ca fraţi.
În acest climat caracterizat da un drum comun, în amintirea predecesorilor noştri, vă primim astăzi şi pe Voi, Preasfinţite Frate, ca purtător al iubirii apostolului Petru, faţă de propriul său frate, apostolul Andrei, cel dintâi chemat, a cărui sfântă comemorare o celebrăm astăzi cu sărbătoare.
Conform unei sfinte cutume, stabilită şi respectată deja de multe decenii de Bisericile din Vechea şi din Noua Romă, reprezentanţele lor oficiale îşi schimbă vizite una alteia în timpul sărbătorilor patronale, pentru ca şi în acest mod să fie vizibilă fraternitatea celor doi apostoli corifei, care împreună au transmis această credinţă comună Bisericilor, pe care le-au întemeiat graţie predicării lor şi pe care le-au sfinţit cu martiriul lor. Această credinţă comună a fost trăită şi dogmatizată de părinţii comuni din Bisericile noastre, adunaţi în Orient şi în Occident în Concilii ecumenice, dând-o ca moştenire Bisericilor noastre, ca fundament neclintit al unităţii noastre. Această credinţă, pe care am păstrat-o în comun în Orient şi în Occident timp de un mileniu, suntem chemaţi din nou s-o punem ca bază a unităţii noastre, aşa încât "rămânând unanimi şi acord" (Fil 2,2-3) să mergem mai departe cu Paul "uitând ceea ce este în urmă şi îndreptaţi spre ceea ce se află în faţă" (Fil 3,14).
Pentru că, într-adevăr, Preasfinţite Frate, datoria noastră nu se epuizează în trecut, ci îndeosebi se extinde, mai ales în zilele noastre, la viitor.
Pentru că, la ce foloseşte fidelitatea noastră faţă de trecut, dacă asta nu înseamnă nimic pentru viitor? La ce foloseşte mândria noastră pentru ceea ce am primit, dacă toate acestea nu se traduc în viaţă pentru omul şi pentru lumea de astăzi şi de mâine? "Isus Cristos este mereu acelaşi, ieri şi astăzi şi în veci" (Evr 13,8-9). Şi Biserica sa este chemată să aibă privirea sa îndreptată nu atât spre ieri, cât mai ales spre astăzi şi spre mâine. Biserica există pentru lume şi pentru om şi nu pentru ea însăşi.
Îndreptând privirea noastră spre astăzi, nu putem alunga neliniştea pentru mâine. "Bătălii în afară, temeri în interior" (2Cor 7,6) - Această constatare a apostolului pentru epoca sa este valabilă în întregimea sa pentru astăzi şi pentru noi. Pentru că, tot timpul în care noi suntem angajaţi în disputele noastre, lumea trăieşte frica supravieţuirii şi neliniştea zilei de mâine. Cum va supravieţui omenirea sfâşiată astăzi de diferite diviziuni, ciocniri şi duşmănii, de multe ori chiar în numele lui Dumnezeu? Cum va fi distribuită bogăţia pământului în mod mai egal, aşa încât mâine omenirea să nu trăiască sclavia cea mai execrabilă pe care a cunoscut-o vreodată? Ce planetă vor găsi următoarele generaţii pentru a locui pe ea, când omul contemporan în lăcomia sa o distruge fără milă şi în mod iremediabil?
Mulţi îşi pun astăzi speranţele în ştiinţă. Alţii în politică, alţii în tehnologie. Dar niciunul dintre ei nu este în măsură să garanteze viitorul, dacă omul nu primeşte mesajul reconcilierii, al iubirii şi al dreptăţii, mesajul acceptării celuilalt, a celui diferit, chiar şi a duşmanului. Biserica lui Cristos, care cel dintâi a învăţat şi a trăit acest mesaj, are datoria în primul rând să-l aplice sieşi, "pentru ca lumea să creadă" (In 17,21). Iată pentru ce este urgent mai mult decât oricând drumul spre unitatea celor care invocă numele marelui Făcător de pace. Iată pentru ce responsabilitatea noastră a creştinilor este mai mare în faţa lui Dumnezeu, a omului şi a istoriei.
Sanctitate,
Drumul Vostru încă scurt la conducerea Bisericii Voastre, v-a consacrat în conştiinţa contemporanilor noştri mesager al iubirii, al păcii şi al reconcilierii. Învăţaţi cu discursurile Voastre, dar mai ales şi îndeosebi cu simplitatea, umilinţa şi iubirea faţă de toţi, pentru care exercitaţi înalta Voastră misiune. Inspiraţi încredere celor necredincioşi, speranţă celor disperaţi, aşteptare celor care aşteaptă o Biserică iubitoare faţă de toţi. Printre celelalte lucruri, oferiţi fraţilor Voştri ortodocşi speranţa că pe parcursul timpului Vostru, apropierea celor două mari vechi Biserici ale noastre va continua să se edifice pe temeliile solide ale tradiţiei noastre comune, care din totdeauna respecta şi recunoştea în trupul Bisericii un primat al iubirii, al onoarei şi al slujirii, în cadrul sinodalităţii, pentru ca să fie mărturisit "cu o singură gură şi o singură inimă" Dumnezeul Întreit şi să se reverse iubirea sa în lume.
Sanctitate,
Biserica din cetatea lui Constantin, care vă primeşte pe Voi astăzi înainte de toate cu iubire şi mare onoare, dar şi cu profundă recunoştinţă, poartă pe umerii săi o moştenire apăsătoare, dar şi o responsabilitate atât pentru prezent cât şi pentru viitor. În această Biserică, Providenţa Divină prin ordinea constituită de Sfintele Concilii Ecumenice, a încredinţat responsabilitatea coordonării şi a exprimării omofoniei Preasfintelor Biserici Ortodoxe Locale. Cu această responsabilitate lucrăm deja cu atenţie la pregătirea Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, care s-a decis să se convoace aici, dacă va voi Dumnezeu, în anul 2016. Deja comisiile competente lucrează cu zel la pregătirea acestui mare eveniment din istoria Bisericii ortodoxe, pentru succesul căruia cerem şi rugăciunile Voastre. Din păcate, ruptura milenară a comuniunii euharistice între Bisericile noastre încă nu permite convocarea unui mare Conciliu Ecumenic comun. Aşadar, să ne rugăm ca, fiind restabilită comuniunea deplină între ele, să nu întârzie să apară şi această mare şi importantă zi. Până la acea zi binecuvântată, participarea ambelor Biserici ale noastre la viaţa sinodală a celeilalte se va exprima prin trimiterea de observatori, aşa cum deja se întâmplă, la invitaţia Voastră respectuoasă, în timpul Sinoadelor din Biserica Voastră şi cum - sperăm - vrem să se întâmple, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi în timpul realizării Sfântului şi Marelui nostru Sinod.
Sanctitate,
Problemele pe care conjunctura istorică le ridică în faţa Bisericilor ne impun nouă depăşirea introvertirii şi faptul de a le înfrunta pe cât posibil cu colaborări mai strânse. Nu mai avem luxul de a acţiona singuri. Persecutorii de astăzi ai creştinilor nu întreabă la care Biserică aparţin victimele lor. Unitatea, pentru care ne străduim mult, se realizează deja în unele regiuni, din păcate, prin martiriu. Aşadar să întindem împreună mâna omului contemporan, mâna singurului care este în măsură să-l mântuiască prin intermediul crucii şi învierii sale.
Cu aceste gânduri şi sentimente, exprimăm din nou bucuria prezenţei Sanctităţii Voastre în mijlocul nostru, mulţumindu-vă Vouă şi rugându-l pe Domnul ca, prin mijlocirea apostolului cel dintâi chemat pe care-l sărbătorim astăzi, şi a fratelui său Petru Protocorifeul, să ocrotească Biserica sa şi s-o conducă la împlinirea voinţei sale.
Aşadar, bună rămânere în mijlocul nostru, frate preaiubit!
* * *
Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
Sanctitate, preaiubite frate Bartolomeu,
De multe ori, ca arhiepiscop de Buenos Aires, am participat la Dumnezeiasca Liturghie a comunităţilor ortodoxe prezente în acel oraş, dar a mă afla astăzi în această biserică patriarhală "Sfântul Gheorghe" pentru celebrarea sfântului apostol Andrei, primul dintre chemaţi şi frate al sfântului Petru, patron al Patriarhiei Ecumenice, este cu adevărat un har singular pe care mi-l dăruieşte Domnul.
A ne întâlni, a privi faţa unul altuia, a schimba îmbrăţişarea de pace, a ne ruga unul pentru altul sunt dimensiuni esenţiale ale acelui drum spre restabilirea comuniunii depline la care tindem. Toate acestea preced şi însoţesc constant cealaltă dimensiune esenţială a acestui drum care este dialogul teologic. Un dialog autentic este mereu o întâlnire între persoane cu un nume, o faţă, o istorie, şi nu numai o confruntare de idei.
Acest lucru este valabil pentru noi creştinii, deoarece pentru noi adevărul este persoana lui Isus Cristos. Exemplul sfântului Andrei, care împreună cu un alt discipol au primit invitaţia Învăţătorului divin: "Veniţi şi veţi vedea", şi "au rămas cu în ziua aceea" (In 1,39), ne arată cu claritate că viaţa creştină este o experienţă personală, o întâlnire transformatoare cu Acela care ne iubeşte şi vrea să ne mântuiască. Şi vestirea creştină se răspândeşte graţie persoanelor care, îndrăgostite de Cristos, nu pot să nu transmită bucuria că sunt iubite şi mântuite. Încă o dată exemplul apostolului Andrei este iluminant. El, după ce l-a urmat pe Isus acolo unde locuia şi s-a întreţinut cu El, "l-a întâlnit mai întâi pe fratele său Simon şi a spus: «L-am găsit pe Mesia» - care se traduce Cristos - şi l-a condus la Isus" (In 1,40-42). De aceea, este clar că nici dialogul dintre creştini nu se poate sustrage de la această logică a întâlnirii personale.
Aşadar, nu este o întâmplare că drumul de reconciliere şi de pace între catolici şi ortodocşi a fost, într-un fel, inaugurat de o întâlnire, de o îmbrăţişare între veneraţii noştri predecesori, Patriarhul Ecumenic Atenagora şi Papa Paul al VI-lea, în urmă cu cincizeci de ani, la Ierusalim, eveniment pe care Sanctitatea Voastră şi eu am voit să-l comemorăm recent întâlnindu-ne din nou în cetatea unde Domnul Isus Cristos a murit şi a înviat.
Printr-o fericită coincidenţă, această vizită a mea are loc la câteva zile după celebrarea celei de-a cincizecea aniversări a promulgării decretului Conciliului al II-lea din Vatican despre căutarea unităţii tuturor creştinilor, Unitatis redintegratio. Este vorba despre un document fundamental cu care a fost deschis un drum nou pentru întâlnirea dintre catolici şi fraţii din alte Biserici şi Comunităţi ecleziale.
Îndeosebi, cu acel decret Biserica catolică recunoaşte că Bisericile ortodoxe "au adevărate sacramente şi mai ales, în virtutea succesiunii apostolice, Preoţia şi Euharistia, prin intermediul cărora rămân încă unite cu noi cu legături foarte strânse" (nr. 15). Prin urmare, se afirmă că pentru a păstra cu fidelitate plinătatea tradiţiei creştine şi pentru a conduce la capăt reconcilierea creştinilor din Orient şi Occident este de cea mai mare importanţă a păstra şi a susţine patrimoniul foarte bogat al Bisericilor din Orient, nu numai în ceea ce priveşte tradiţiile liturgice şi spirituale, ci şi disciplinele canonice, stabilite de sfinţii părinţi şi de concilii, care reglementează viaţa acestor Biserici (cf. nr. 15-16).
Consider importat să reafirm respectarea acestui principiu drept condiţie esenţială şi reciprocă pentru restabilirea comuniunii depline, care nu înseamnă nici supunere unul altuia, nici absorbire, ci mai degrabă primirea tuturor darurilor pe care Dumnezeu le-a dat fiecăruia pentru a manifesta lumii întregi marele mister al mântuirii realizat de Cristos Domnul prin intermediul Duhului Sfânt. Vrea să asigur pe fiecare dintre voi că, pentru a ajunge la ţinta mult dorită a unităţii depline, Biserica catolică nu vrea să impună nicio exigenţă, decât aceea a mărturisirii credinţei comune, şi că suntem gata să căutăm împreună, în lumina învăţăturii Scripturii şi a experienţei din primul mileniu, modalităţile cu care să se garanteze necesara unitate a Bisericii în circumstanţele actuale: singurul lucru pe care Biserica catolică îl doreşte şi pe care eu îl caut ca Episcop de Roma, "Biserica ce prezidează în caritate", este comuniunea cu Bisericile ortodoxe. Această comuniune va fi mereu rod al iubirii "care a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat" (Rom 5,5), iubire fraternă care dă expresie legăturii spirituale şi transcendente care ne uneşte ca discipoli ai Domnului.
În lumea de astăzi se înalţă cu putere voci pe care nu putem să nu le auzim şi care cer Bisericilor noastre să trăiască până la capăt faptul de a fi discipoli ai Domnului Isus Cristos.
Prima dintre aceste voci este cea a săracilor. În lume există prea multe femei şi prea mulţi bărbaţi care suferă datorită malnutriţiei grave, datorită şomajului crescând, datorită procentului ridicat de tineri fără muncă şi datorită creşterii excluderii sociale, care poate induce la activităţi criminale şi chiar la recrutarea teroriştilor. Nu putem rămâne indiferenţi în faţa vocilor acestor fraţi şi surori. Ei ne cer nu numai să le dăm un ajutor material, necesar în atâtea circumstanţe, ci mai ales ca să-i ajutăm să apere demnitatea lor de persoane umane, în aşa fel încât să poată regăsi energiile spirituale pentru a se ridica din nou şi a fi din nou protagonişti ai istoriilor lor. În afară de asta ne cer să luptăm, în lumina Evangheliei, împotriva cauzelor structurale ale sărăciei: inegalitatea, lipsa unui loc de muncă demn, a pământului şi a casei, negarea drepturilor sociale şi de muncă. Ca şi creştini suntem chemaţi să înfrângem împreună acea globalizare a indiferenţei care astăzi pare să aibă supremaţia şi să construim o nouă civilizaţie a iubirii şi a solidarităţii.
O altă voce care strigă puternic este cea a victimelor conflictelor în atâtea părţi ale lumii. Această voce o auzim răsunând foarte bine de aici, pentru că unele naţiuni vecine sunt marcate de un război atroce şi inuman. Mă gândesc cu profundă durere la multele victime al atentatului inuman şi fără sens, care în aceste zile i-a lovit pe credincioşii musulmani, care se rugau în moscheea din Kano, în Nigeria. A tulbura pacea unui popor, a comite sau a permite orice gen de violenţă, în special asupra persoanelor slabe şi lipsite de apărare, este un păcat foarte grav împotriva lui Dumnezeu, pentru că înseamnă a nu respecta imaginea lui Dumnezeu care este în om. Vocea victimelor conflictelor ne determină să pornim repede pe drumul de reconciliere şi de comuniune între catolici şi ortodocşi. De altfel, cum putem vesti în mod credibil Evanghelia păcii care vine de la Cristos, dacă între noi continuă să existe rivalităţi şi certuri? (cf. Paul al VI-lea, Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi, 77).
O a treia voce care ne interpelează este cea a tinerilor. Astăzi din păcate sunt atâţia tinerii care trăiesc fără speranţă, învinşi de neîncredere şi de resemnare. Apoi, mulţi tineri, influenţaţi de cultura dominantă, caută bucuria numai în posesia bunurilor materiale şi în satisfacerea emoţiilor de moment. Noile generaţii nu vor putea niciodată să dobândească adevărata înţelepciune şi să menţină vie speranţa dacă noi nu vom fi capabili să valorizăm şi să transmitem umanismul autentic, care provine din Evanghelie şi din experienţa milenară a Bisericii. Chiar tinerii - mă gândesc de exemplu la mulţimile de tineri ortodocşi, catolici şi protestanţi care se întâlnesc în adunările internaţionale organizate de comunitatea din Taizé - sunt cei care astăzi ne solicită să face paşi înainte spre comuniunea deplină. Şi asta nu pentru că ei nu cunosc semnificaţia diferenţelor care încă ne despart, ci pentru că ştiu să vadă dincolo - ştiu să vadă dincolo - sunt capabili să perceapă esenţialul care deja ne uneşte, care este atât de mult, Sanctitate.
Frate iubit, frate preaiubit, suntem deja în drum, în drum spre comuniunea deplină şi deja putem trăi semne elocvente ale unei unităţi reale, chiar dacă parţiale. Acest lucru ne întăreşte şi ne susţine în continuarea acestui drum. Suntem singuri că de-a lungul acestui drum suntem sprijiniţi de mijlocirea apostolului Andrei şi a fratelui său Petru, consideraţi de tradiţie fondatorii Bisericilor din Constantinopol şi din Roma. Să invocăm de la Dumnezeu marele dar al unităţii depline şi capacitatea de a-l primi în vieţile noastre. Şi să nu uităm niciodată să ne rugăm unii pentru alţii.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
