Papa în Mexic (2012):
Ceremonia de primire
Excelenţa Voastră Domnule Preşedinte al Republicii,
Domnilor Cardinali,
Veneraţi fraţi întru Episcopat şi întru Preoţie,
Stimate autorităţi,
Iubit popor din Guanajuato şi din întregul Mexic,
Sunt foarte fericit să fiu aici şi aduc mulţumire lui Dumnezeu pentru că mi-a dat harul să realizez dorinţa, prezentă în inima mea de mult timp, de a putea întări în credinţă poporul lui Dumnezeu din această mare naţiune în propria sa ţară. Este proverbială fervoarea poporului mexican faţă de Succesorul lui Petru, pe care l-a avut mereu foarte prezent în rugăciunea sa. Spun asta în acest loc, considerat centrul geografic al teritoriului său, în care a dorit să vină, încă din prima sa călătorie, veneratul meu Predecesor, fericitul Ioan Paul al II-lea. Neputând face asta, a lăsat cu acea ocazie un mesaj de încurajare şi binecuvântare atunci când survola spaţiul său aerian. Astăzi sunt fericit să devin ecou al cuvintelor sale, chiar în acest loc şi printre voi: Sunt recunoscător - spunea în mesajul său - pentru afectul faţă de Papa şi fidelitatea faţă de Domnul a credincioşilor din Bajio şi din Guanajuato. Dumnezeu să-i însoţească mereu (cf. Telegramă, 30 ianuarie 1979).
Cu această amintire intimă, vă mulţumesc, Domnule Preşedinte, pentru călduroasa primire şi salut cu respect pe distinsa dumneavoastră soţie şi celelalte autorităţi care au voit să mă onoreze cu prezenţa lor. Un salut foarte special adresez monseniorului José Guadalupe Martín Rábago, Arhiepiscop de León, precum şi monseniorului Carlos Aguiar Retes, Arhiepiscop de Tlalnepantla şi Preşedinte al Conferinţei Episcopale Mexicane şi al Consiliului Episcopal Latinoamerican. Cu această scurtă vizită, doresc să strâng mâna tuturor mexicanilor şi să ajung la naţiunile şi popoarele latinoamericane, bine reprezentaţi aici de atâţia Episcopi, chiar în acest loc în care maiestuosul monument dedicat lui Cristos Rege, în "Cerro del Cubilete", manifestă înrădăcinarea credinţei catolice printre mexicani, care se pun sub binecuvântarea sa constantă în toate vicisitudinile lor.
Mexicul şi cea mai mare parte a populaţiilor latinoamericane au comemorat bicentenarul propriei independenţe sau fac asta în aceşti ani. Multe au fost celebrările religioase pentru a aduce mulţumire lui Dumnezeu pentru acest moment aşa de important şi semnificativ. Şi în ele, aşa cum s-a făcut la Sfânta Liturghie în Bazilica Sfântul Petru din Roma, în solemnitatea Sfintei Fecioare de Guadalupe, a fost invocată cu fervoare Preasfânta Maria, care a arătat cu dulceaţă cum Domnul îi iubeşte pe toţi şi s-a dăruit pentru toţi, fără deosebiri. Mama noastră din cer a continuat să vegheze asupra credinţei fiilor săi şi în formarea acestor naţiuni şi continuă să facă asta astăzi în faţa noilor provocări care li se prezintă.
Ajung ca pelerin al credinţei, al speranţei şi al carităţii. Doresc să-i întăresc în credinţă pe cei care cred în Cristos, să-i consolidez în ea şi să-i încurajez să o revitalizeze prin ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, prin Sacramente şi prin coerenţa vieţii. Astfel vor putea să o împărtăşească altora, ca misionari printre proprii fraţi şi să fie ferment în societate, contribuind la o convieţuire respectuoasă şi paşnică, bazată pe demnitatea incomparabilă a oricărei persoane umane, create de Dumnezeu, şi pe care nici o putere nu are dreptul să o uite sau să o dispreţuiască. Această demnitate se manifestă în mod eminent în dreptul fundamental la libertatea religioasă, în semnificaţia sa genuină şi în integritatea sa deplină.
Ca pelerin al speranţei, vă spun cu sfântul Paul: "Nu vă întristaţi ca ceilalţi, care nu au speranţă" (1Tes 4,13). Credinţa în Dumnezeu oferă certitudinea de a-l întâlni, de a primi Harul său, şi pe asta se bazează speranţa celui care crede. Ştiin asta, cel care crede se străduieşte să transforme şi structurile şi evenimentele prezente mai puţin plăcute, care par imutabile şi de nedepăşit, ajutând pe cel care în viaţă nu găseşte nici sens, nici viitor. Da, speranţa schimbă existenţa concretă a oricărui bărbat şi a oricărei femei în manieră reală (cf. Spe salvi, 2). Speranţa indică "un cer nou şi un pământ nou" (Ap 21,11), încercând să facă palpabile deja acum unele din reflexiile lor. În afară de asta, când se înrădăcinează într-un popor, când este împărtăşită, ea se răspândeşte ca lumina care risipeşte întunericul care înceţoşează şi se cuibăreşte. Această ţară, acest continent, sunt chemate să trăiască speranţa în Dumnezeu ca o convingere profundă, transformând-o într-o atitudine a inimii şi într-o angajare concretă de a merge uniţi spre o lume mai bună. Aşa cum deja am spus la Roma, "continuaţi să înaintaţi fără să vă descurajaţi în construirea unei societăţi întemeiate pe dezvoltarea binelui, pe triumful iubirii şi pe răspândirea dreptăţii" (Omilie în solemnitatea Sfintei Fecioare Maria de Guadalupe, Roma 12 decembrie 2011).
Împreună cu credinţa şi speranţa, cel care crede în Cristos, şi Biserica în ansamblul ei, trăiesc şi practică iubirea, caritatea, ca element esenţial al misiunii lor. În accepţiunea sa primară, caritatea "este înainte de toate şi simplu răspunsul la o necesitate imediată într-o situaţie determinată" (Deus caritas est, 31a), aşa cum este ajutorarea celor care îndură foame, sunt lipsiţi de locuinţă, sunt bolnavi sau nevoiaşi în vreun aspect al existenţei lor. Nimeni nu este exclus datorită originii sale sau datorită convingerilor sale de la această misiune a Bisericii, care nu intră în competiţie cu alte iniţiative private sau publice, dimpotrivă, ea colaborează cu plăcere cu aceia care urmăresc tot aceste scopuri. Cu atât mai puţin pretinde altceva care să nu fie a face bine, în manieră dezinteresată şi respectuoasă, celui nevoiaş, celui care, de multe ori, îi lipseşte mai mult ca orice tocmai o dovadă de iubire autentică.
Domnule Preşedinte, prieteni: în aceste zile voi cere cu nesaţ Domnului şi Fecioarei de Guadalupe ca acest popor să facă cinste credinţei primite şi celor mai bune tradiţii ale sale; şi mă voi ruga în special pentru cei care au mai multă nevoie, îndeosebi cei care suferă din cauza rivalităţilor, resentimentelor şi formelor de violenţă vechi şi noi. Deja ştiu că mă aflu într-o ţară orgolioasă de ospitalitatea sa şi doritoare ca nimeni să nu se simtă străin în pământul ei. Ştiu asta, deja ştiam asta, însă acum văd şi simt asta în mod foarte profund în inimă. Sper cu tot sufletul meu ca să simtă asta şi atâţia mexicani care trăiesc în afara propriei patrii natale, dar care niciodată nu o uită şi doresc să o vadă crescând în înţelegere şi într-o autentică dezvoltare integrală. Multe mulţumiri.
Benedictus pp. XVI
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
