Papa Francisc: Vizita la Assisi cu ocazia evenimentului "Economy of Francesco" (24 septembrie 2022)
Preaiubiţi tineri, bună ziua! Vă salut pe voi toţi care aţi venit, care aţi avut posibilitatea de a fi aici, dar aş vrea să-i salut şi pe toţi cei care n-au putut să ajungă aici, care au rămas acasă: o amintire pentru toţi! Suntem uniţi, toţi: ei de la locul lor, noi aici.
Am aşteptat de peste trei ani acest moment, de când, la 1 mai 2019, v-am scris scrisoarea care v-a chemat şi apoi v-a adus aici la Assisi. Pentru mulţi dintre voi - tocmai am ascultat asta - întâlnirea cu Economia lui Francisc a trezit ceva ce aveaţi deja înăuntru. Deja eraţi angajaţi în a crea o nouă economie; acea scrisoare v-a pus împreună, v-a dat un orizont mai amplu, v-a făcut să vă simţiţi parte dintr-o comunitate mondială de tineri care aveau aceeaşi vocaţie a voastră. Şi când un tânăr vede într-un alt tânăr aceeaşi chemare a sa, şi apoi această experienţă se repetă cu sute, mii de alţi tineri, atunci devin posibile lucruri mari, chiar a spera să se schimbe un sistem enorm, un sistem complex ca economia mondială. Mai mult, astăzi aproape că a vorbi despre economie pare un lucru vechi: astăzi se vorbeşte despre finanţe, iar finanţele sunt un lucru apos, un lucru gazos, nu se poate lua. Odată, o bună economistă la nivel mondial mi-a spus că ea a trăit o experienţă de întâlnire între economie, umanism şi religie. Şi a mers bine, întâlnirea aceea. A voit să facă acelaşi lucru cu finanţele şi nu a reuşit. Fiţi atenţi la acest aspect gazos al finanţelor: voi trebuie să reluaţi activitatea economică din rădăcini, din rădăcinile umane, aşa cum au fost făcute. Voi, tinerii, cu ajutorul lui Dumnezeu, ştiţi să faceţi asta, puteţi să faceţi asta; tinerii au făcut alte dăţi în cursul istoriei atâtea lucruri.
Trăiţi tinereţea voastră într-o epocă grea: criza ambientală, apoi pandemia şi acum războiul din Ucraina şi celelalte războaie care continuă de mulţi ani în diferite ţări, marchează viaţa noastră. Generaţia noastră v-a lăsat moştenire multe bogăţii, dar nu am ştiut să păzim planeta şi nu păzim pacea. Atunci când voi auziţi că pescarii din Benedetto del Tronto într-un an au scos din mare 12 tone de murdărie şi plastic şi astfel de lucruri, vedeţi cum nu ştim să păzim ambientul. Şi prin urmare nu păzim nici pacea. Voi sunteţi chemaţi să deveniţi artizani şi constructori ai casei comune, o casă comună care "se ruinează". S-o spunem: aşa este. O nouă economie, inspirată din Francisc de Assisi, astăzi poate şi trebuie să fie o economie prietenă a pământului, o economie de pace. Este vorba de a transforma o economie care ucide (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 53) într-o economie a vieţii, în toate dimensiunile sale. A ajunge la acel "trai bun", care nu este dolce vita sau a o duce bine, nu. Traiul bun este acea mistică pe care popoarele aborigene ne învaţă să o avem în raport cu pământul.
Am apreciat alegerea voastră de a modela această întâlnire de la Assisi după profeţie. Mi-a plăcut ceea ce aţi spus despre profeţii. Viaţa lui Francisc de Assisi, după convertirea sa, a fost o profeţie, care continuă şi în timpul nostru. În Biblie profeţia are mult de-a face cu tinerii. Samuel atunci când a fost chemat era un copil, Ieremia şi Ezechiel erau tineri; Daniel era un tânăr când a profeţit nevinovăţia Suzanei şi a salvat-o de la moarte (cf. Dan 13,45-50); şi profetul Ioel anunţă poporului că Dumnezeu va revărsa Duhul său şi "vor deveni profeţii fiii voştri şi fiicele voastre" (3,1). Conform Scripturilor, tinerii sunt purtători ai unui spirit de ştiinţă şi de inteligenţă. Tânărul David a umilit aroganţa uriaşului Goliat (cf. 1Sam 17,49-51). De fapt, atunci când comunităţii civile şi firmelor le lipsesc capacităţile tinerilor toată societatea slăbeşte, se stinge viaţa tuturor. Lipseşte creativitate, lipseşte optimism, lipseşte entuziasm, lipseşte curajul pentru a risca. O societate şi o economie fără tineri sunt triste, pesimiste, cinice. Dacă voi vreţi să vedeţi asta, mergeţi în aceste universităţi ultra-specializate în economie liberală, şi priviţi faţa tinerilor şi a tinerelor care studiază acolo. Dar, mulţumire fie lui Dumnezeu, voi existaţi: nu numai că veţi exista mâini, existaţi astăzi; voi nu sunteţi numai acel "încă nu", sunteţi şi acel "deja", sunteţi prezentul.
O economie care se lasă inspirată de dimensiunea profetică se exprimă astăzi într-o viziune nouă despre ambient şi despre pământ. Trebuie să mergem la această armonie cu ambientul, cu pământul. Sunt multe persoanele, firmele şi instituţiile care realizează o convertire ecologică. Trebuie să mergem înainte pe acest drum, şi să facem mai mult. Acest "mai mult" voi îl faceţi şi îl cereţi tuturor. Nu este suficient a face maquillage, trebuie pus în discuţie modelul de dezvoltare. Situaţia este de aşa natură încât nu putem numai să aşteptăm următorul summit internaţional, care poate să nu folosească: pământul arde astăzi, şi astăzi trebuie să schimbăm, la toate nivelurile. În acest ultim an voi aţi lucrat asupra economiei plantelor, o temă inovatoare. Aţi văzut că paradigma vegetală conţine o apropiere diferită de pământ şi de ambient. Plantele ştiu să coopereze cu tot ambientul înconjurător, şi chiar şi atunci când concurează, îl realitate cooperează pentru binele ecosistemului. Să învăţăm de la blândeţea plantelor: umilinţa lor şi tăcerea lor ne pot oferi un stil diferit de care avem nevoie urgentă. Pentru că, dacă vorbim despre tranziţie ecologică dar rămânem în paradigma economică din secolul al XX-lea, care a prăduit resursele naturale şi pământul, manevrele pe care le vom adopta vor fi mereu insuficiente sau bolnave în rădăcini. Biblia este plină de copaci şi de plante, de la pomul vieţii la grăuntele de muştar. Şi Sfântul Francisc ne ajută cu fraternitatea sa cosmică pe care o are cu toate creaturile vii. Noi oamenii, în aceste ultime două secole, am crescut în defavoarea pământului. El a fost cel care a plătit! Adesea l-am jefuit pentru a mări bunăstarea noastră, şi nici măcar bunăstarea tuturor, ci a unui mic grup. Acesta este timpul unui nou curaj în abandonarea surselor fosile de energie, de a accelera dezvoltarea de surse cu impact zero sau pozitiv.
Şi apoi trebuie să acceptăm principiul etic universal - care însă nu ne place - că daunele trebuie să fie reparate. Acesta este un principiu etic, universal: daunele trebuie să fie reparate. Dacă am crescut abuzând de planetă şi de atmosferă, astăzi trebuie să învăţăm să facem şi sacrificii în stilurile de viaţă încă nesustenabile. Altminteri, copiii noştri şi nepoţii noştri vor plăti costul, un cost care va fi prea mare şi prea nedrept. Eu auzeam un om de ştiinţă foarte important la nivel mondial, în urmă cu şase luni, care a spus: "Ieri mi s-a născut o nepoţică. Dacă noi continuăm aşa, sărăcuţa, peste treizeci de ani va trebui să trăiască într-o lume nelocuibilă". Copiii şi nepoţii vor plăti costul, un cost care va fi prea mare şi prea nedrept. Este nevoie de o schimbare rapidă şi hotărâtă. Asta o spun serios: mă bazez pe voi! Vă rog, nu ne lăsaţi liniştiţi, daţi-ne exemplul! Şi eu vă spun adevărul: pentru a trăi pe acest drum este nevoie de curaj şi uneori este nevoie de oleacă de eroism. Am auzit, la o întâlnire, un tânăr, de 25 de ani, abia ajuns inginer de nivel înalt, nu găsea loc de muncă; la sfârşit l-a găsit într-o industrie pe care nu ştia bine ce era; când a studiat ce trebuia să facă - fără loc de muncă, în condiţie de a munci - a refuzat, pentru că se fabricau armele. Aceştia sunt eroii de astăzi, aceştia.
Apoi, sustenabilitatea este un cuvânt cu mai multe dimensiuni. În afară de cea ambientală există şi dimensiunile socială, relaţională şi spirituală. Cea socială începe lent să fie recunoscută: ne dăm seama că strigătul săracilor şi strigătul pământului sunt acelaşi strigăt (cf. Enciclica Laudato si', 49). De aceea, atunci când muncim pentru transformarea ecologică, trebuie să ţinem cont de efectele pe care unele alegeri ambientale le produc asupra sărăciilor. Nu toate soluţiile ambientale au aceleaşi efecte asupra săracilor, prin urmare trebuie preferate acelea care reduc mizeria şi inegalităţile. În timp ce încercăm să salvăm planeta, nu putem neglija bărbatul şi femeia care suferă. Poluarea care ucide nu este numai cea a dioxidului de carbon, şi inegalitatea poluează mortal planeta noastră. Nu putem permite ca noile calamităţi ambientale să şteargă din opinia publică vechile şi mereu actualele calamităţi ale nedreptăţii sociale, precum şi ale nedreptăţilor politice. Să ne gândim, de exemplu, la o nedreptate politică; săracul popor martirizat al Rohingya care umblă dintr-o parte în alta pentru că nu poate locui în propria patrie: o nedreptate politică.
Apoi există o nesustenabilitate a relaţiilor noastre: în multe ţări relaţiile persoanelor sărăcesc. Mai ales în Occident, comunităţile devin tot mai fragile şi fragmentate. Familia, în unele regiuni ale lumii, suferă o mare criză, şi cu ea primirea şi păstrarea vieţii. Consumismul actual încearcă să umple golul raporturilor umane cu mărfuri tot mai sofisticate - singurătăţile sunt o mare afacere în timpul nostru! -, dar astfel generează o lipsă de fericire. Şi acesta este un lucru urât. Gândiţi-vă la iarna demografică, de exemplu, cum este în raport cu toate acestea. Iarna demografică unde toate ţările diminuează mult, pentru că nu se fac copii, dar contează mai mult a avea un raport afectiv cu căţeii, cu pisicile şi a merge înainte aşa. Trebuie să se procreeze din nou. Dar şi în această linie a iernii demografice există sclavia femeii: o femeie care nu poate să fie mamă pentru că abia începe să-i crească pântecele, o concediază; femeilor însărcinate nu le este permis mereu să lucreze.
Există în sfârşit o nesustenabilitatea spirituală a capitalismului nostru. Fiinţa umană, creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, înainte de a fi o căutătoare de bunuri este o căutătoare de sens. Noi toţi suntem căutători de sens. Iată pentru ce primul capital al oricărei societăţi este cel spiritual, pentru că este acela care ne dă motivaţiile pentru a ne ridica în fiecare zi şi a merge la muncă, şi generează acea bucurie de a trăi necesară şi economiei. Lumea noastră consumă rapid această formă esenţială de capital acumulată în secole de religii, de tradiţii sapienţiale, de evlavia populară. Şi astfel mai ales tinerii suferă de această lipsă de sens: adesea în faţa durerii şi a incertitudinilor vieţii se află cu un suflet sărăcit de resurse spirituale pentru a elabora suferinţe, frustrări, dezamăgiri şi plângeri. Priviţi procentul de sinucideri în rândul tinerilor, cum a crescut: şi nu le publică pe toate, ascund cifra. Fragilitatea multor tineri derivă din lipsa acestui preţios capital spiritual - eu spun: voi aveţi un capital spiritual? Fiecare să răspundă înăuntrul său - un capital invizibil dar mai real decât capitalurile financiare sau tehnologice. Există o nevoie urgentă de a reconstitui acest patrimoniu spiritual esenţial. Tehnica poate să facă mult; ne învaţă "ce" şi "cum" să facem: dar nu ne spune "de ce"; şi astfel acţiunile noastre devin sterile şi nu umplu viaţa, nici viaţa economică.
Aflându-mă în oraşul lui Francisc, nu pot să nu mă opresc asupra sărăciei. A face economie inspirându-ne de la el înseamnă a ne angaja să-i punem în centru pe săraci. Pornind de la ei să privim economia, pornind de la ei să privim lumea. Fără stima, îngrijirea, iubirea faţă de săraci, faţă de orice persoană săracă, faţă de orice persoană fragilă şi vulnerabilă, de la cel zămislit în sânul matern până la persoana bolnavă şi cu dizabilităţi, la bătrânul aflat în dificultate, nu există "Economia lui Francisc". Aş spune mai mult: o economie a lui Francisc nu se poate limita să lucreze pentru sau cu săracii. Până când sistemul nostru va produce rebuturi şi noi vom acţiona conform acestui sistem, vom fi complici ai unei economii care ucide. Aşadar să ne întrebăm: facem suficient pentru a schimba această economie, sau ne mulţumim să văruim un perete schimbând culoarea, fără a schimba structura casei? Nu este vorba de a da nişte bidinele de var, nu: trebuie schimbată structura. Probabil că răspunsul ne este cât putem face noi, ci cum reuşim să deschidem drumuri noi pentru ca săracii înşişi să poată deveni protagonişti ai schimbării. În acest sens există experienţe foarte mari, foarte dezvoltate în India şi în Filipine.
Sfântul Francisc i-a iubit nu numai pe săraci, a iubit şi sărăcia. Acest mod auster de a trăi, să spunem aşa. Francisc mergea la leproşi nu atât pentru a-i ajuta, mergea pentru că voia să devină sărac ca ei. Urmându-l pe Isus Cristos, s-a despuiat de toate pentru a fi sărac cu săracii. Ei bine, prima economie de piaţă s-a născut în secolul al XIII-lea în Europa în contact zilnic cu fraţii franciscani, care erau prieteni ai acelor primi negustori. Acea economie crea bogăţie, desigur, dar nu dispreţuia sărăcia. A crea bogăţie fără a dispreţui sărăcia. În schimb, capitalismul nostru vrea să ajute săracii dar nu-i stimează, nu înţelege fericirea paradoxală: "fericiţi cei săraci" (cf. Lc 6,20). Noi nu trebuie să iubim mizeria, dimpotrivă trebuie s-o combatem, înainte de toate creând loc de muncă, loc de muncă demn. Dar evanghelia ne spune că fără a-i stima pe săraci nu se poate combate nicio mizerie. Şi în schimb de aici trebuie să pornim, şi voi antreprenori şi economişti: locuind în aceste paradoxuri evanghelice ale lui Francisc. Când eu vorbesc cu oamenii sau spovedesc, eu întreb mereu: "Dumneavoastră daţi de pomană celor săraci?" - "Da, da, da!" - "Şi când dumneavoastră daţi de pomană săracului, îl priviţi în ochi?" - "Eh, nu ştiu..." - "Şi când tu dai de pomană, tu arunci moneda sau atingi mâna săracului?". Nu privesc ochii şi nu ating; şi asta înseamnă o îndepărtare de spiritul de sărăcie, îndepărtare de adevărata realitate a săracilor, îndepărtare de umanitatea pe care trebuie să o aibă orice raport uman. Cineva îmi va spune: "Papa, am întârziat, când termini?": termin acum.
Şi în lumina acestei reflecţii, aş vrea să vă las trei indicaţii de parcurs pentru a merge înainte.
Prima: a privi lumea cu ochii celor mai săraci. Mişcarea franciscană a ştiut să inventeze în Evul Mediu primele teorii economice şi chiar primele bănci solidare ("Munţii de Milă"), pentru că privea lumea cu ochii celor mai săraci. Şi voi veţi îmbunătăţi economia dacă veţi privi lucrurile din perspectiva victimelor şi a celor rebutaţi. Dar pentru a avea ochii săracilor şi ai victimelor trebuie cunoscuţi, trebuie să fim prietenii lor. Şi, credeţi-mă, dacă deveniţi prieteni ai săracilor, dacă împărtăşiţi viaţa lor, veţi împărtăşi şi ceva despre Împărăţia lui Dumnezeu, pentru că Isus a spus că a lor este Împărăţia cerurilor, şi pentru aceasta sunt fericiţi (cf. Lc 6,20). Şi repet: alegerile voastre zilnice să nu producă rebuturi.
A doua: voi sunteţi mai ales studenţi, studioşi şi antreprenori, dar nu uitaţi de locul de muncă, nu uitaţi de muncitori. Munca mâinilor. Munca este deja provocarea timpului nostru şi va fi şi mai mult provocarea de mâine. Fără muncă demnă şi bine remunerată tinerii nu devin cu adevărat adulţi, inegalităţile cresc. Uneori se poate supravieţui fără muncă, dar nu se trăieşte bine. De aceea, în timp ce creaţi bunuri şi servicii, nu uitaţi să creaţi loc de muncă, loc de muncă bun şi loc de muncă pentru toţi.
A treia indicaţie este: întrupare. În momentele cruciale ale istoriei, cel care a ştiut să lase o bună amprentă a făcut asta pentru că a tradus idealurile, dorinţele, valorile în opere concrete. Adică, le-a întrupat. În afară de a scrie şi a face congrese, aceşti bărbaţi şi femei au dat viaţă şcolilor şi universităţilor, băncilor, sindicatelor, cooperativelor, instituţiilor. Lumea economiei o veţi schimba dacă împreună cu inima şi cu capul veţi folosi şi mâinile. Cele trei limbaje. Se gândeşte: capul, limbajul gândirii, dar nu numai atât, unit cu limbajul sentimentului, al inimii. Şi nu numai atât: unit cu limbajul mâinilor. Şi tu trebuie să faci ceea ce simţi şi gândeşti, să simţi ceea ce faci şi să gândeşti ceea ce simţi şi faci. Aceasta este unirea celor trei limbaje. Ideile sunt necesare, ne atrag mult mai ales de tineri, dar se pot transforma în capcane dacă devin "carne", şi anume concreteţe, angajare zilnică: cele trei limbaje. Ideile singure se îmbolnăvesc şi noi vom ajunge în orbită, toţi, dacă sunt numai idei. Ideile sunt necesare, dar trebuie să devină "carne". Biserica a respins mereu tentaţia gnostică - gnoză, cea numai a ideii -, care crede că schimbă lumea numai cu o cunoaştere diferită, fără truda cărnii. Operele sunt mai puţin "luminoase" decât marile idei, pentru că sunt concrete, particulare, limitate, cu lumină şi umbră împreună, dar fecundează pământul zi după zi: realitatea este superioară ideii (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 233). Dragi tineri, realitatea este mereu superioară ideii: fiţi atenţi la asta.
Iubiţi fraţi şi surori, vă mulţumesc pentru angajarea voastră: mulţumesc. Mergeţi înainte, cu inspiraţia şi mijlocirea Sfântului Francisc. Şi eu - dacă sunteţi de acord - aş vrea să închei cu o rugăciune. Eu o citesc şi voi cu inima o urmăriţi:
Tată, îţi cerem iertare pentru că am rănit grav pământul, pentru că nu am respectat culturile indigene, pentru că nu i-am stimat şi nu i-am iubit pe cei mai săraci, pentru că am creat bogăţie fără comuniune. Dumnezeule viu, care cu Duhul tău ai inspirat inima, braţele şi mintea acestor tineri şi i-ai făcut să pornească spre o ţară promisă, priveşte cu bunăvoinţă generozitatea lor, iubirea lor, voinţa lor de a-şi dedica viaţa pentru un ideal mare. Binecuvântează-i, Tată, în acţiunile lor, în studiile lor, în visele lor; însoţeşte-i în dificultăţi şi în suferinţe, ajută-i să le transforme în virtute şi în înţelepciune. Susţine dorinţele lor de bine şi de viaţă, sprijină-i în dezamăgirile lor în faţa exemplelor rele, fă ca să nu se descurajeze şi să continue pe cale. Tu, al cărui Fiu unic născut s-a făcut tâmplar, dăruieşte-le bucuria de a transforma lumea cu iubirea, cu priceperea şi cu mâinile. Amin.
Şi multe mulţumiri.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
