Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Ca în fiecare an, avem ocazia să ne întâlnim la puţine zile de sărbătoarea Crăciunului. Este un mod pentru a spune "cu glas tare" fraternitatea noastră prin schimbul urărilor de Crăciun, dar este şi un moment de reflecţie şi de verificare pentru fiecare dintre noi, pentru ca lumina Cuvântului care se face trup să ne arate tot mai bine cine suntem şi misiunea noastră.
Toţi o ştim: misterul Crăciunului este misterul lui Dumnezeu care vine în lume pe calea umilinţei. S-a făcut trup: acea mare synkatabasis. Acest timp pare că a uitat umilinţa, sau pare că pur şi simplu o izolat-o la o formă de moralism, golind-o de forţa năvalnică de care este înzestrată.
Dar dacă ar trebui să exprimăm tot misterul Crăciunului într-un cuvânt, cred că umilinţă este cuvântul care ne poate ajuta mai mult. Evangheliile ne vorbesc despre un scenariu sărac, sobru, nepotrivit să primească o femeie care urmează să nască. Şi totuşi Regele regilor vine în lume neatrăgând atenţia, ci provocând o atracţie misterioasă în inimile celor care simt prezenţa năvalnică a unei noutăţi care urmează să schimbe istoria. Pentru aceasta îmi place să mă gândesc precum şi să spun că umilinţa a fost uşa sa de intrare şi ne invită, pe noi toţi, să trecem prin ea. Îmi vine în minte acel text din Exerciţii: nu se poate merge înainte fără umilinţă şi nu se poate merge înainte în umilinţă fără umiliri. Şi Sfântul Ignaţiu ne spune să cerem umilirile.
Nu este uşor de a înţelege ce este umilinţa. Ea este rezultatul unei schimbări pe care însuşi Duhul o realizează în noi prin istoria pe care o trăim, cum i s-a întâmplat, de exemplu, lui Naaman sirianul (cf. 2Rg 5). Acest personaj se bucura, în epoca profetului Elizeu, de o mare faimă. Era un general de vază al armatei regelui din Aram, care a arătat în mai multe ocazii valoarea sa şi curajul său. Dar împreună cu faima, forţa, stima, onorurile, gloria, acest om este constrâns să convieţuiască împreună cu o dramă teribilă: este lepros. Armura sa, aceeaşi care îi aduce faimă, în realitate acoperă o umanitate fragilă, rănită, bolnavă. Această contradicţie adesea o regăsim în vieţile noastre: uneori darurile mari sunt armura pentru a acoperi mari fragilităţi.
Naaman înţelege un adevăr fundamental: nu se poate trece petrece viaţa ascunzându-ne în spatele unei armuri, al unui rol, al unei recunoaşteri sociale: la sfârşit, face rău. Vine momentul, în existenţa fiecăruia, în care avem dorinţa de a nu mai trăi în spatele îmbrăcămintei gloriei din această lume, ci în plinătatea unei vieţi sincere, fără a mai avea nevoie de armuri şi de măşti. Această dorinţă îl determină pe generalul de vază Naaman să pornească la drum în căutarea cuiva care să-l poată ajuta şi face asta plecând de la sugestia unei sclave, o evreică prizonieră de război care povesteşte despre un Dumnezeu care este capabil să vindece asemenea contradicţii.
După ce s-a încărcat cu argint şi aur, Naaman porneşte la drum şi astfel ajunge în faţa profetului Elizeu. Acesta îi cere lui Naaman, ca singură condiţie pentru vindecarea sa, gestul simplu de a se despuia şi de a se spăla de şapte ori în râul Iordan. Nicio faimă, nicio onoare, aur nici argint! Harul care mântuieşte este gratuitate, nu se poate reduce la preţul lucrurilor din această lume.
Naaman opune rezistenţă acestei cereri, i se pare prea banală, prea simplă, prea accesibilă. Pare că forţa simplităţii nu avea spaţiu în imaginarul său. Însă cuvintele servitorilor săi îl fac să creadă: "Părinte, dacă profetul ţi-ar fi spus un lucru mare, nu l-ai fi făcut? Cu atât mai mult dacă ţi-a zis: «Spală-te şi te vei curăţi!»" (2Rg 5,13). Naaman capitulează şi cu un gest de umilinţă "coboară", îşi dă jos armura, se cufundă în apele Iordanului, "şi trupul a devenit ca trupul unui copilaş şi s-a curăţat" (2Rg 5,14). Lecţia este mare! Umilinţa scoate la iveală propria umanitate, conform cuvântului Domnului, îi obţine lui Naaman vindecarea.
Istoria lui Naaman ne aminteşte că Crăciunul este un timp în care fiecare dintre noi trebuie să aibă curajul de a-şi scoate propria armură, de a renunţa la funcţiile propriului rol, ale recunoaşterii sociale, ale strălucirii gloriei din această lume şi de a asuma însăşi umilinţa sa. Putem face asta pornind de la un exemplu mai puternic, mai convingător, mai autoritar: cel al Fiului lui Dumnezeu, care nu se sustrage de la umilinţa de "a coborî" în istorie făcându-se om, făcându-se prunc, fragil, înfăşat în scutece şi aşezat într-o iesle (cf. Lc 2,16). Dând la o parte hainele noastre, prerogativele noastre, rolurile, titlurile, toţi suntem nişte leproşi, noi toţi, care avem nevoie să fim vindecaţi. Crăciunul este amintirea vie a acestei conştiinţe şi ne ajută s-o înţelegem mai profund.
Iubiţi fraţi şi surori, dacă uităm umanitatea noastră trăim numai din onorurile armurii noastre, însă Isus ne aminteşte un adevăr incomod şi devastator: "La ce foloseşte a câştiga lumea întreabă dacă după aceea te pierzi pe tine însuţi?" (cf. Mc 8,36).
Aceasta este ispita periculoasă - am amintit-o alte dăţi - a mondenităţii spirituale, care spre deosebire de celelalte ispite este greu de demascat, pentru că este acoperită de tot ceea ce în mod normal ne asigură: rolul nostru, liturgia, învăţătura, religiozitatea. Scriam în Evangelii gaudium: "În acest context, se alimentează lauda deşartă a celor care se mulţumesc să aibă vreo putere şi preferă să fie mai degrabă generali de armate înfrânte decât simpli soldaţi ai unui pluton care continuă să lupte. De câte ori visăm planuri apostolice expansioniste, meticuloase şi bine desenate, tipice generalilor înfrânţi! Astfel negăm istoria noastră de Biserică, istorie care este glorioasă deoarece este istorie de sacrificii, de speranţă, de luptă zilnică, de viaţă consumată în slujire, de statornicie în munca truditoare, pentru că orice muncă este «sudoare a frunţii noastre». În schimb ne întreţinem vanitoşi vorbind cu privire la «ceea ce ar trebui să se facă» - păcatul acelui «ar trebui să se facă» - asemenea învăţătorilor spirituali şi experţilor de pastoraţie care dau instrucţiuni rămânând în exterior. Cultivăm imaginaţia noastră fără limite şi pierdem contactul cu realitatea îndurată de poporul nostru credincios" (nr. 96).
Umilinţa este capacitatea de a şti să locuim fără disperare, cu realism, bucurie şi speranţă, în umanitatea noastră; această umanitate iubită şi binecuvântată de Domnul. Umilinţa înseamnă a înţelege că nu trebuie să ne ruşinăm de fragilitatea noastră. Isus ne învaţă să privim mizeria noastră cu aceeaşi iubire şi duioşie cu care se priveşte un prunc mic, fragil, care are nevoie de toate. Fără umilinţă vom căuta asigurări, şi eventual le vom găsi, dar cu siguranţă nu vom găsi ceea ce mântuieşte, ceea ce ne poate vindeca. Asigurările sunt rodul cel mai pervers al mondenităţii spirituale, care revelează lipsa de credinţă, de speranţă şi de iubire, şi devin incapacitate de a şti să discernem adevărul lucrurilor. Dacă Naaman ar fi continuat numai să acumuleze medalii de pus pe armura sa, la sfârşit ar fi fost devorat de lepră: aparent viu, e adevărat, dar închis şi izolat în boala sa. El caută cu curaj ceea ce poate să-l salveze şi nu ceea ce îl satisface imediat.
Toţi ştim că mândria este contrariul umilinţei. Un verset al profetului Malahia, care m-a impresionat mult, ne ajută să înţelegem prin contrast ce diferenţă există între calea umilinţei şi cea a mândriei: "Căci, iată, vine ziua care va arde ca un cuptor şi toţi cei mândri şi cei care săvârşesc nelegiuire vor fi ca pleava. Îi va arde ziua care vine, zice Domnul Sabaot, încât nu va rămâne din ei nici rădăcină, nici ramură" (3,19).
Profetul foloseşte o imagine sugestivă care descrie bine mândria: ea - spune el - este ca pleava. Aşadar, când vine focul, pleava devine cenuşă, arde, dispare. Şi ne spune şi că acel care trăieşte încrezându-se în mândrie ajunge să fie lipsit de lucrurile mai importante pe care le avem: rădăcinile şi ramurile. Rădăcinile exprimă legătura noastră vitală cu trecutul din care luăm limfă pentru a putea trăi în prezent. Ramurile sunt prezentul care nu moare, ci care devine mâine, devine viitor. A fi într-un prezent care nu mai are rădăcini şi mai multe ramuri înseamnă a trăi sfârşitul. Aşa este cel mândru, închis în lumea sa mică, nu mai are trecut nici viitor, nu mai are rădăcini nici ramuri şi trăieşte cu gustul amar al tristeţii sterile care pune stăpânire pe inimă ca "elixirul cel mai preţios al diavolului" (G. Bernanos, Journal d'un curé de campagne, Paris 1974, 135.). Cel umil trăieşte în schimb condus constant de două verbe: a aminti - rădăcinile - şi a genera, rod din rădăcini şi al ramurilor, şi aşa trăieşte deschiderea bucuroasă a rodniciei.
A aminti înseamnă etimologic "a readuce la inimă" (în italiană, ri-cordare). Amintirea vitală pe care o avem despre Tradiţie, despre rădăcini, nu este cult al trecutului, ci gest interior prin care readucem la inimă în mod constant ceea ce ne-a precedat, ceea ce a străbătut istoria noastră, ceea ce ne-a condus până aici. A aminti nu înseamnă a repeta, ci a preţui, a reînsufleţi şi, cu recunoştinţă, a lăsa ca forţa Duhului Sfânt să aprindă inima noastră, ca primilor discipoli (cf. Lc 24,32).
Dar pentru ca amintirea să nu devină o închisoare a trecutului, avem nevoie de un alt verb: a genera. Cel umil - bărbatul umil, femeia umilă - are la inimă şi viitorul, nu numai trecutul, pentru că ştie să privească înainte, ştie să privească ramurile, cu amintirea încărcată de recunoştinţă. Cel umil generează, invită şi stimulează spre ceea ce nu se cunoaşte. În schimb, cel mândru repetă, se împietreşte - rigiditatea este o pervertire, este o pervertire actuală - şi se închide în repetiţia sa, se simte sigur de ceea ce cunoaşte şi se teme de nou pentru că nu-l poate controla, se simte destabilizat... pentru că a pierdut amintirea.
Cel umil acceptă să fie pus în discuţie, se deschide la noutate şi face asta pentru că se simte întărit de ceea ce îl precede, de rădăcinile sale, de apartenenţa sa. Prezentul său este locuit de un trecut care îl deschide spre viitor cu speranţă. Spre deosebire de cel mândru, ştie că nici meritele sale nici "obiceiurile bune" nu sunt principiul şi fundamentul existenţei sale; de aceea este capabil să aibă încredere; cel mândru nu are această încredere.
Noi toţi suntem chemaţi la umilinţă pentru că suntem chemaţi să ne amintim şi să generăm, suntem chemaţi să regăsim raportul corect cu rădăcinile şi cu ramurile. Fără ele suntem bolnavi şi destinaţi să dispărem.
Isus, care vine în lume pe calea umilinţei, ne deschide un drum, ne indică un mod, ne arată o ţintă.
Iubiţi fraţi şi surori, dacă este adevărat că fără umilinţă nu poate fi întâlnit Dumnezeu, şi nu se poate trăi experienţa mântuirii, este la fel de adevărat că fără umilinţă nu poate fi întâlnit nici aproapele, fratele şi sora care trăiesc alături.
La 17 octombrie am început parcursul sinodal care ne va angaja pentru următorii doi ani. Şi în acest caz, numai umilinţa ne poate pune în condiţia corectă pentru a ne putea întâlni şi asculta, pentru a dialoga şi a discerne, pentru a ne ruga împreună, aşa cum indica şi cardinalul decan. Dacă fiecare rămâne închis în propriile convingeri, în propria trăire, în cochilia simţirii şi gândirii sale, este greu să se facă spaţiu acelei experienţe a Duhului care, aşa cum spune apostolul, este legată de convingerea că toţi suntem fii ai " unui singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este peste toate, prin toţi şi în toţi" (Ef 4,6).
"Toţi" nu este un cuvânt răstălmăcibil! Clericalismul care ca ispită - perversă - şerpuieşte zilnic în mijlocul nostru ne face să ne gândim la un Dumnezeu care vorbeşte numai câtorva, în timp ce alţii trebuie numai să asculte şi să execute. Sinodul încearcă să fie experienţa de a ne simţi toţi membri ai unui popor mai mare: sfântul popor credincios al lui Dumnezeu, şi de aceea discipoli care ascultă şi, tocmai în virtutea acestei ascultări, pot să înţeleagă şi voinţa lui Dumnezeu, care se manifestă mereu în manieră imprevizibilă. Însă ar părea greşit că credem că Sinodul este un eveniment rezervat Bisericii ca entitate abstractă, distantă de noi. Sinodalitatea este un stil la care trebuie să ne convertim înainte de toate noi care suntem aici şi care trăim experienţa slujirii aduse Bisericii universale prin munca în Curia Romană.
Şi Curia - să nu uităm asta - nu este numai un instrument logistic şi birocratic pentru necesităţile Bisericii universale, ci este primul organism chemat la mărturie, şi tocmai pentru asta dobândeşte tot mai mult autoritate şi eficacitate atunci când asumă personal provocările convertirii sinodale la care şi ea este chemată. Organizarea pe care trebuie să o realizăm nu este de tip antreprenorial, ci de tip evanghelic.
Pentru aceasta, dacă Cuvântul lui Dumnezeu aminteşte întregii lumi valoarea sărăciei, noi, membri ai Curiei, cei dintâi trebuie să ne angajăm într-o convertire la sobrietate. Dacă Evanghelia vesteşte dreptatea, noi cei dintâi trebuie să încercăm să trăim cu transparenţă, fără favoritisme şi căţărări. Dacă Biserica parcurge calea sinodalităţii, noi cei dintâi trebuie să ne convertim la un stil diferit de muncă, de colaborare, de comuniune. Şi acest lucru este posibil numai pe calea umilinţei. Fără umilinţă nu vom putea face asta.
În timpul deschiderii adunării sinodale am folosit trei cuvinte-cheie: participare, comuniune şi misiune. Şi se nasc dintr-o inimă umilă: fără umilinţă nu se poate face nici participare, nici comuniune, nici misiune. Aceste cuvinte sunt cele trei exigenţe pe care aş vrea să le indic ca stil de umilinţă spre care să se tindă aici în Curie. Trei moduri pentru a face calea umilinţei o cale concretă de pus în practică.
Înainte de toate participarea. Ea ar trebui să se exprime printr-un stil de coresponsabilitate. Cu siguranţă în diversitatea de roluri şi slujiri responsabilităţile sunt diferite, dar ar fi important ca fiecare să se simtă părtaş, coresponsabil de muncă fără a trăi singura experienţă depersonalizatoare a executării unui program stabilit de altcineva. Rămân mereu impresionat când în Curie întâlnesc creativitatea - îmi place mult -, şi adesea ea se manifestă acolo unde se lasă şi se găseşte spaţiu pentru toţi, chiar şi celui care ierarhic pare să ocupe un loc marginal. Mulţumesc pentru aceste exemple - le găsesc, şi îmi place -, şi vă încurajez să lucraţi pentru ca să fim capabili să generăm dinamici concrete în care toţi să simtă că au o participare activă în misiunea pe care trebuie s-o desfăşoare. Autoritatea devine slujire atunci când împărtăşeşte, implică şi ajută la creştere.
Al doilea cuvânt este comuniune. Ea nu se exprimă cu majorităţi sau minorităţi, ci se naşte esenţial din raportul cu Cristos. Nu vom avea niciodată un stil evanghelic în ambientele noastre decât repunându-l pe Cristos în centru, şi nu partidul acesta sau acela, opinia aceea sau cealaltă: Cristos în centru. Mulţi dintre noi lucrează împreună, dar ceea ce întăreşte comuniunea este şi să ne putem ruga împreună, să ascultăm împreună Cuvântul, să construim raporturi care ies din simpla muncă şi întăresc legăturile de bine, legături de bine între noi, ajutându-ne reciproc. Fără asta riscăm să fim numai nişte străini care colaborează, nişte concurenţi care caută să se poziţioneze mai bine sau, şi mai rău, acolo unde se creează raporturi, ele par să asume atitudinea de complicitate pentru interese personale uitând cauza comună care ne ţine împreună. Complicitatea creează diviziuni, creează facţiuni, creează duşmani; colaborarea cere măreţia de a accepta propria parţialitate şi deschiderea la munca în grup, chiar şi cu aceia care nu gândesc la fel ca noi. În complicitate se stă împreună pentru a obţine un rezultat extern. În colaborare se stă împreună pentru că se ţine cont de binele celuilalt şi, de aceea, al întregului popor al lui Dumnezeu pe care suntem chemaţi să-l slujim: să nu uităm faţa concretă a persoanelor, să nu uităm rădăcinile noastre, faţa concretă a celor care au fost primii noştri maeştri în credinţă. Paul îi spunea lui Timotei: "Adu-ţi aminte de mama ta, adu-ţi aminte de bunica ta".
Perspectiva comuniunii implică, în acelaşi timp, să se recunoască diversitatea care locuieşte în noi ca dar al Duhului Sfânt. De fiecare dată când ne îndepărtăm de acest drum şi trăim comuniune şi uniformitate ca sinonime, slăbim şi reducem la tăcere forţa dătătoare de viaţă a Duhului Sfânt în mijlocul nostru. Atitudinea de slujire ne cere, aş vrea să spun cere, mărinimia şi generozitatea pentru a recunoaşte şi a trăi cu bucurie bogăţia multiformă a poporului lui Dumnezeu; şi fără umilinţă acest lucru nu este posibil. Mie îmi face bine să recitesc începutul lui Lumen gentium, acele numere 8, 23...: sfântul popor credincios al lui Dumnezeu. Este oxigen pentru suflet să reluăm aceste adevăruri.
Al treilea cuvânt este misiune. Ea este ceea ce ne salvează să ne concentrăm asupra noastră. Cel care este concentrat asupra sa "priveşte de sus şi de departe, refuză profeţia fraţilor, descalifică pe cel care îi pune întrebări, face să iasă în evidenţă încontinuu greşelile celorlalţi şi este obsedat de aparenţă. Şi-a pliat referinţa inimii în faţa orizontului închis al imanenţei sale şi a intereselor sale şi, drept consecinţă la asta, nu învaţă din propriile păcate nici nu este în mod autentic deschis la iertare. Este o teribilă corupţie cu aparenţă de bine. Trebuie evitată punând Biserica în mişcare de ieşire din sine, de misiunea centrată în Isus Cristos, de angajare faţă de cei săraci" (Evangelii gaudium, 97). Numai o inimă deschisă la misiune face în aşa fel încât tot ceea ce facem ad intra şi ad extra este marcat mereu de forţa regeneratoare a chemării Domnului. Şi misiunea comportă mereu pasiune pentru cei săraci, adică pentru cei "lipsiţi": cei care "duc lipsă" de ceva nu numai în termeni materiali, ci şi spirituali, afectivi, morali. Cui îi este foame de pâine şi cui îi este foame de sens este la fel de sărac. Biserica este invitată să meargă în întâmpinarea tuturor sărăciilor, şi este chemată să predice tuturor Evanghelia pentru că toţi, într-un mod sau în altul, suntem săraci, suntem lipsiţi. Dar şi Biserica merge în întâmpinarea lor pentru că ei ne lipsesc: ne lipseşte glasul lor, prezenţa lor, întrebările şi discuţiile lor. Persoana cu inimă misionară simte că fratele său îi lipseşte şi, cu atitudinea cerşetorului, merge să-l întâlnească. Misiunea ne face vulnerabili - este frumos, misiunea ne face vulnerabili -, ne ajută să ne amintim de condiţia noastră de discipoli şi ne permite să redescoperim mereu din nou bucuria Evangheliei.
Participare, misiune şi comuniune sunt caracteristicile unei Biserici umile, care se pune în ascultarea Duhului şi pune centrul său în afara ei. Spunea Henri de Lubac: "În ochii lumii Biserica, precum Domnul său, are mereu aspectul sclavei. Există aici pe pământ în formă de slujitoare. [...] Ea nu este nici o academie de oameni de ştiinţă, nici un cenacol de spirituali rafinaţi, nici o adunare de super-oameni. Ba chiar este exact contrariul. Se îngrămădesc şchiopii, invalizii, mizerabilii de tot felul, se aglomerează mediocrii [...]; este greu, sau mai degrabă imposibil, pentru omul natural, până când nu intervine în el o transformare radicală, să recunoască în acest fapt împlinirea lui kenosis mântuitoare, urma adorabilă a umilinţei lui Dumnezeu" (Meditaţii despre Biserică, 352).
În concluzie, doresc să vă urez vouă şi mie în primul rând, să ne lăsăm evanghelizaţi de umilinţă, de umilinţa Crăciunului, de umilinţa ieslei, a sărăciei şi esenţialităţii în care Fiul lui Dumnezeu a intrat în lume. Chiar şi magii care cu siguranţă putem crede că veneau dintr-o condiţie mai înstărită decât Maria şi Iosif sau decât păstorii din Betleem, când se află în faţa pruncului se prosternă (cf. Mt 2,11). Se prosternă. Nu este numai un gest de adoraţie, este un gest de umilinţă. Magii se pun la înălţimea lui Dumnezeu prosternându-se pe pământul gol. Şi această kenosis, această coborâre, această synkatabasis este aceeaşi pe care Isus o va face în ultima seară a vieţii sale pământeşti, când "s a ridicat de la cină, şi-a pus hainele deoparte şi, luând un ştergar, s a încins. Apoi a turnat apă într-un vas de spălat şi a început să spele picioarele discipolilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins" (In 13,4-5). Uluirea pe care o trezeşte acel gest provoacă reacţia lui Petru, dar la sfârşit însuşi Isus dăruieşte discipolilor săi cheia de lectură corectă: "Voi mă numiţi «Învăţătorul» şi «Domnul» şi bine spuneţi, pentru că sunt. Aşadar, dacă eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Căci v-am dat exemplu ca şi voi să faceţi aşa cum v-am făcut eu" (In 13,13-15).
Iubiţi fraţi şi surori, comemorând lepra noastră, alungând logicile mondenităţii care ne privează de rădăcini şi de ramuri, să ne lăsăm evanghelizaţi de umilinţa Pruncului Isus. Numai slujind şi numai gândindu-ne la munca noastră ca slujire putem cu adevărat să fim utili tuturor. Suntem aici - eu cel dintâi - pentru a învăţa să stăm în genunchi şi să-l adorăm pe Domnul în umilinţa sa, şi nu alţi domni în opulenţa lor goală. Suntem ca păstorii, suntem ca magii, suntem ca Isus. Iată lecţia Crăciunului: umilinţa este marea condiţie a credinţei, a vieţii spirituale, a sfinţeniei. Fie ca Domnul să ne-o dăruiască pornind de la manifestarea primordială a Duhului în noi: dorinţa. Şi să-i cerem Domnului harul de a putea dori, de a deveni bărbaţi şi femei cu dorinţe mari. Şi dorinţa este deja Duhul în acţiune în fiecare dintre noi.
Crăciun fericit tuturor! Şi vă cer să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc!
Ca amintire a acestui Crăciun, aş vrea să vă las câteva cărţi... Dar pentru a le citi, nu pentru a le lăsa în bibliotecă, pentru ai noştri care vor primi moştenirea! Înainte de toate, una a unui mare teolog, necunoscut pentru că este prea umil, un sub-secretar de la Doctrina Credinţei, Mons. Armando Matteo, care gândeşte un pic la un fenomen social şi la modul în care provoacă pastoralitatea. Se numeşte A-l converti pe Peter Pan. Despre destinul credinţei în această societate a tinereţii veşnice. Este provocatoare, face bine. A doua este o carte despre personajele secundare sau uitate din Biblie, a părintelui Luigi Maria Epicoco: Piatra aruncată, şi ca subtitlu Când cei uitaţi se salvează. Este frumoasă. Este pentru meditaţie, pentru rugăciune. Citind asta mi-a venit în minte istoria lui Naaman sirianul despre care am vorbit. Şi a treia este a unui nunţiu apostolic, Mons. Fortunatus Nwachukwu, pe care voi îl cunoaşteţi bine. El a făcut o reflecţie despre bârfă, şi îmi place ceea ce a pictat: că bârfa face în aşa fel încât să se "topească" identitatea. Vă las aceste trei cărţi şi sper ca să ne ajute pe toţi să mergem înainte. Mulţumesc! Mulţumesc pentru munca voastră şi pentru colaborarea voastră. Mulţumesc.
Şi să cerem Mamei umilinţei să ne înveţe să fim umili: "Bucură-te, Marie...".
[Binecuvântarea]
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
