"Voi sunteţi prietenii mei" (In 15,14)
Iubiţi fraţi şi surori,
Cu ocazia zilei voastre internaţionale, aş vrea să mă adresez direct vouă care trăiţi o oricare condiţie de dizabilitate, pentru a vă spune că Biserica vă iubeşte şi are nevoie de fiecare dintre voi pentru a îndeplini misiunea sa în slujba evangheliei.
Isus, prietenul
Isus este prietenul nostru! El însuşi a spus asta discipolilor săi în timpul Ultimei Cine (cf. In 15,14). Cuvintele sale ajung până la noi şi luminează misterul legăturii noastre cu el şi al apartenenţei noastre la Biserică. "Prietenia cu Isus este indisolubilă. El nu ne abandonează niciodată, chiar dacă uneori pare că stă în tăcere. Când avem nevoie de el, se lasă găsit de noi şi stă alături de noi oriunde mergem" (Exortaţia apostolică post-sinodală Christus vivit, 154). Noi, creştinii, am primit un dar: accesul la inima lui Isus şi la prietenia cu el. Este un privilegiu pe care l-am avut ca soartă şi care devine chemarea noastră: vocaţia noastră este să fim prietenii săi!
A-l avea pe Isus ca prieten este cea mai mare dintre mângâieri şi poate face din fiecare dintre noi un discipol recunoscător, bucuros şi capabil să mărturisească faptul că propria fragilitate nu este un obstacol pentru a trăi şi a comunica evanghelia. Prietenia încrezătoare şi personal cu Isus poate fi, de fapt, cheia spirituală pentru a accepta limita pe care cu toţii o experimentăm şi a trăi în manieră reconciliată propria condiţie. Din ea se poate naşte o bucurie "care umple inima şi întreaga viaţă" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 1), pentru că, aşa cum a scris un mare exeget, prietenia cu Isus este "o scânteie care aprinde incendiul entuziasmului"[1].
Biserica este casa voastră
Botezul îl face pe fiecare dintre noi membru cu titlu deplin al comunităţii ecleziale şi dăruieşte fiecăruia, fără excluderi nici discriminări, posibilitatea de a exclama: "Eu sunt Biserică!". De fapt, Biserica este casa voastră! Noi, toţi împreună, suntem Biserică pentru că Isus a ales să fie prietenul nostru. Ea – vrem să învăţăm asta tot mai bine în procesul sinodal pe care l-am întreprins – "nu este o comunitate de perfecţi, ci de discipoli aflaţi pe cale, care îl urmează pe Domnul, care au nevoie de iertarea sa" (Cateheză, 13 aprilie 2016). În acest popor, care înaintează printre evenimentele istoriei condus de cuvântul lui Dumnezeu, "toţi sunt protagonişti, nimeni nu poate să fie considerat simplă apariţie" (Către credincioşii din Roma, 18 septembrie 2021). Pentru aceasta şi fiecare dintre voi este chemat să aducă propria contribuţie la parcursul sinodal. Sunt convins că, dacă el va fi cu adevărat "un proces eclezial participat şi inclusiv"[2], comunitatea eclezială va ieşi realmente îmbogăţită.
Din păcate, şi astăzi mulţi dintre voi "sunt trataţi drept corpuri străine ale societăţii. […] Simt că există fără a aparţine şi fără a participa" şi "există încă multe lucruri care [vă împiedică] o cetăţenie deplină" (Enciclica Fratelli tutti, 98). Discriminarea este încă prea prezentă la diferite niveluri ale vieţii sociale; ea se hrăneşte cu prejudecăţi, cu ignoranţă şi cu o cultură care cu greu înţelege valoarea inestimabilă a fiecărei persoane. Îndeosebi, a mai considera dizabilitatea – care este rezultatul interacţiunii dintre barierele sociale şi limitele fiecăruia – ca şi cum ar fi o boală contribuie la menţinerea existenţelor voastre separate şi la alimentarea stigmatului faţă de voi.
În ceea ce priveşte Biserica, "discriminarea cea mai rea […] este lipsa de atenţie spirituală" (Exortaţia apostolică Evanghelii gaudium, 200), care uneori s-a manifestat în refuzarea de a avea acces la sacramente, experimentată din păcate de unii dintre voi. Magisteriul este foarte clar în acest sens şi, recent, Directoriul pentru cateheză a afirmat în manieră explicită că "nimeni nu poate refuza sacramentele persoanelor cu dizabilităţi" (nr. 272). În faţa discriminărilor, tocmai prietenia lui Isus, pe care o primim toţi ca dar nemeritat, ne răscumpără şi ne permite să trăim diferenţele ca bogăţie. De fapt, el nu ne numeşte servitori, femei şi bărbaţi cu demnitate înjumătăţită, ci prieteni: confidenţi demni să cunoască tot ceea ce el a primit de la Tatăl (cf. In 15,15).
În timpul încercării
Prietenia lui Isus ne protejează în timpul încercării. Ştiu bine că pandemia de Covid-19, din care ieşim cu trudă, a avut şi continuă să aibă repercusiuni foarte dure asupra vieţii multora dintre voi. Mă refer, de exemplu, la necesitatea de a rămâne în casă perioade lungi; la dificultatea multor studenţi cu dizabilităţi să aibă acces la instrumentele de didactică la distanţă; şi la multe alte greutăţi pe care fiecare dintre voi a trebuit să le înfrunte. Dar, mai ales, mă gândesc la câţi dintre voi trăiesc în structuri rezidenţiale şi la suferinţa pe care a comportat-o separarea forţată de cei dragi ai voştri. În aceste locuri virusul a fost foarte violent şi, în pofida dedicării personalului, a secerat prea multe victime. Să ştiţi că papa şi Biserica vă sunt aproape în manieră deosebită, cu afect şi duioşie!
Biserica este alături de cei dintre voi care încă mai luptă împotriva Coronavirusului; ca întotdeauna, ea reafirmă necesitatea de a se avea grijă de fiecare, fără ca starea de dizabilitate să fie piedică în calea accesului la cele mai bune îngrijiri posibile. În acest sens, deja unele Conferinţe Episcopale, ca aceea din Anglia şi Ţara Galilor[3] şi cea din Statele Unite[4], au intervenit pentru a cere să fie respectat dreptul tuturor de a fi îngrijiţi fără discriminări.
Evanghelia este pentru toţi
Din prietenia cu Domnul derivă şi vocaţia noastră. El ne-a ales pentru ca să aducem rod mult şi rodul nostru să rămână (cf. In 15,16). Prezentându-se ca viţa adevărată, a voit ca fiecare mlădiţă, unită cu el, să fie în măsură se dea roade. Da, Isus doreşte ca să ajungem la "fericirea pentru care am fost creaţi. El ne vrea sfinţi şi nu aşteaptă ca să ne mulţumim cu o existenţă mediocră, diluată, inconsistentă" (Exortaţia apostolică Gaudete et exsultate, 1).
Evanghelia este şi pentru tine! Este un cuvânt adresat fiecăruia, care mângâie şi, în acelaşi timp, cheamă la convertire. Conciliul al II-lea din Vatican, vorbind despre chemarea universală la sfinţenie, învaţă că "toţi credincioşii, de orice stare sau condiţie, sunt chemaţi la plinătatea vieţii creştine şi la desăvârşirea iubirii […]. Pentru a dobândi această desăvârşire, credincioşii trebuie să-şi folosească puterile primite după măsura darului lui Cristos, astfel încât, […] să se consacre din tot sufletul preamăririi lui Dumnezeu şi slujirii aproapelui" (Constituţia Lumen gentium, 40).
Evangheliile ne relatează că, atunci când unele persoane cu dizabilităţi l-au întâlnit pe Isus, viaţa lor este profund schimbată şi au început să fie martori ai săi. De exemplu, este cazul omului orb din naştere care, vindecat de Isus, afirmă cu curaj în faţa tuturor că el este un profet (cf. In 9,17); şi mulţi alţii proclamă cu bucurie ceea ce Domnul a făcut pentru ei.
Ştiu că unii dintre voi trăiesc în condiţii de fragilitate extremă. Dar aş vrea să mă adresez chiar vouă, eventual cerând – acolo unde ar exista necesitatea – celor din familiile voastre sau celor care sunt mai aproape de voi să citească aceste cuvinte ale mele sau să transmită acest apel al meu, şi să vă cer să vă rugaţi. Domnul ascultă cu atenţie rugăciunea celui care se încrede în el. Nimeni să nu spună: "Eu nu ştiu să mă rog" pentru că, aşa cum spune apostolul, "Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre, pentru că nu ştim ce să cerem în rugăciune aşa cum se cuvine, dar Duhul însuşi intervine pentru noi cu suspine negrăite" (Rom 8,26). De fapt, în Evanghelii, Isus ascultă pe cel care i se adresează chiar şi în manieră aparent neadecvată, eventual numai printr-un gest (cf. Lc 8,44) sau un strigăt (cf. Mc 10,46). În rugăciune există o misiune accesibilă fiecăruia şi aş vrea să v-o încredinţez în manieră specială. Nu există nimeni aşa de fragil încât să nu se poată ruga, să nu-l poată adora pe Domnul, să nu poată da glorie numelui său sfânt şi să nu poată mijloci pentru mântuirea lumii. În faţa Celui Atotputernic ne descoperim cu toţii egali.
Iubiţi fraţi şi surori, rugăciunea voastră este astăzi mai urgentă ca oricând. Sfânta Tereza din Avila a scris că "în timpuri dificile sunt necesari prieteni puternici ai lui Dumnezeu în sprijinul celor slabi"[5]. Timpul pandemiei ne-a arătat în manieră clară că starea de vulnerabilitate ne uneşte pe toţi: "Ne-am dat seama că ne aflăm în aceeaşi barcă, toţi fragili şi dezorientaţi, dar în acelaşi timp importanţi şi necesari, toţi chemaţi să vâslim împreună" [6]. Primul mod de a face asta este tocmai rugăciunea. Putem să o facem toţi; şi chiar dacă, asemenea lui Moise, vom avea nevoie de un sprijin (cf. Ex 17,10), suntem siguri că Domnul va asculta invocaţia noastră.
Vă urez tot binele. Domnul să vă binecuvânteze şi Sfânta Fecioară Maria să vă păzească.
Roma, Sfântul Ioan din Lateran, 20 noiembrie 2021
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Note:
[1] Rudolf Schnackenburg, Amicizia con Gesù [Prietenia cu Isus], Brescia 2007, pag. 68.
[2] Sinodul Episcopilor, Document pregătitor. Pentru o Biserică sinodală: comuniune, participare şi misiune, 2.
[3] Bishops’ Conference of England and Wales, Coronavirus and Access to Treatment, April 20th, 2020.
[4] USCCB - Public Affairs Office, Statement on Rationing Protocols by Health Care Professionals in Response to COVID-19, April 3rd 2020.
[5] Viaţa, 15, 5.
[6] Moment extraordinar de rugăciune în timp de pandemie, 27 martie 2020.
