|
| © Vatican Media |
Apare marţi, 4 iunie 2024, noua carte a părintelui iezuit nord-american James Martin cu titlul "Lazăr, vino afară!" (Libreria Editrice Vaticana) cu prefaţa Papei Francisc. "În aceste pagini - scrie pontiful - se observă un adevăr al creştinismului mereu actual şi rodnic... Isus nu numai că a vorbit despre viaţă veşnică, a dăruit-o."
Trebuie să fim foarte recunoscători părintelui James Martin, ale cărui alte scrieri le cunosc şi le apreciez, pentru această nouă carte dedicată celei pe care el o defineşte "cea mai mare minune a lui Isus": evenimentul învierii lui Lazăr. Motivele pentru care trebuie să-i fim recunoscători sunt diferite, strâns legate de modul în care a scris acest text minunat, pasionant şi niciodată garantat.
Înainte de toate, părintele James lasă textul biblic să vorbească: îl examinează cu privirea şi studiul diferiţilor autori care au analizat în profunzime această pagină biblică, percepându-i diferitele aspecte, diferitele sublinieri, diferitele interpretări. Însă acest studiu este mereu "iubitor", niciodată dezlipit şi nici ştiinţific în mod rece: este privirea celui care este îndrăgostit de ceea ce este cuvântul lui Dumnezeu, relatarea gesturilor Fiului lui Dumnezeu, Isus. A citi toate argumentările şi disputele studioşilor Bibliei pe care le prezintă părintele Martin m-a interogat dacă reuşim să ne apropiem de Scriptură cu "foamea" celui care ştie că acel cuvânt este cu adevărat şi efectiv cuvânt al lui Dumnezeu.
Faptul că Dumnezeu "vorbeşte" ar trebui să ne facă să tresăltăm pe scaun în fiecare zi. Pentru că într-adevăr Biblia este hrana de care avem nevoie pentru a înfrunta viaţa noastră, reprezintă "scrisoarea de iubire" pe care Dumnezeu a trimis-o, de secole, bărbaţilor şi femeilor din orice timp şi din orice loc. A păzi cuvântul, a iubi Biblia, a o purta în fiecare zi cu noi cu o mică Evanghelie în buzunar, eventual şi a-l căuta în telefonul nostru celular când avem o întâlnire importantă, o întâlnire delicată, un moment de descurajare... toate acestea ne vor face să percepem cât de mult Scriptura este un corp viu, o carte deschisă, o mărturie pulsantă a unui Dumnezeu care nu a murit îngropat în rafturile prăfuite ale istoriei, ci merge cu noi mereu, şi astăzi. Şi pentru tine care acum deschizi această carte curios de relatarea unei istorii pe care atâţia o cunosc, dar pe care puţini au înţeles-o în semnificaţia sa profundă şi completă.
În afară de asta, în aceste pagini se observă un adevăr al creştinismul mereu actual şi rodnic: evanghelia este veşnică şi concretă, se referă la interiorul nostru şi la viaţa noastră interioară, precum şi la istorie şi la viaţa zilnică. Isus nu numai că a vorbit despre viaţă veşnică, a dăruit-o. Nu numai că a spus "Eu sunt învierea", l-a şi înviat pe Lazăr, mort de trei zile. Credinţa creştină este întrepătrundere mereu actuală a veşnicului şi a contingentului, a cerului şi a pământului, a divinului şi a umanului. Niciodată unul fără celălalt. Dacă ar fi numai "pământesc", ce anume l-ar distinge de o filozofie bună, de o ideologie structurată, de o gândire articulată care rămâne numai astfel, de o teorie care rămâne dezlipită de timp şi de istorie? Şi dacă creştinismul s-ar referi numai la acel "după", numai la veşnicie, asta ar fi trădarea alegerii pe care a făcut-o Dumnezeu, o dată pentru totdeauna, implicându-se cu întreaga omenire. Domnul nu s-a întrupat prefăcându-se, ci a ales să intre în istoria omului pentru ca istoria bărbaţilor şi a femeilor să se poată configura ca împărăţia lui Dumnezeu, timpul şi locul în care pacea încolţeşte, speranţa devine substanţială şi iubirea ne face să trăim.
În sfârşit, Lazăr suntem noi toţi. Părintele Martin, sub acest aspect aderent la tradiţia ignaţiană, ne face să ne întruchipăm în evenimentul acestui prieten al lui Isus. Suntem şi noi prietenii săi, suntem şi noi, uneori, "morţi" din cauza păcatului nostru, a lipsurilor şi a infidelităţilor noastre, a descurajării care ne slăbeşte şi ne distruge sufletul. Însă lui Isus nu-i este frică să vină aproape de noi, chiar şi atunci când "mirosim urât" ca un mort îngropat de trei zile. Nu, lui Isus nu-i este frică de moartea noastră şi nici de păcatul nostru. El se opreşte numai în faţa uşii închise a inimii noastre, acea uşă care se deschide numai din interior şi pe care noi o încuiem de două ori când credem că Dumnezeu nu ne mai poate ierta. Şi, în schimb, citind analiza detaliată a lui James Martin, se atinge cu mâna semnificaţia profundă a gestului lui Isus în faţa unui "mort", care emană miros urât, metaforă a putrefacţiei interioare pe care păcatul o generează în sufletul nostru. Lui Isus nu-i este teamă să se apropie de păcătos, de niciun păcătos, chiar şi cel mai îndârjit şi dezmăţat. El are numai o preocupare: ca nimeni să nu se piardă, ca nimeni să nu piardă posibilitatea de a simţi îmbrăţişarea iubitoare a Tatălui său. Un scriitor american, decedat în 2023, a lăsat o descriere minunată a ceea ce este "lucrarea lui Dumnezeu". Cormac McCarty, romancier, într-o carte a sa un personaj al său a vorbit aşa: "A spus că el credea în Dumnezeu, deşi se îndoia de pretenţia umană de a cunoaşte gândurile lui Dumnezeu. Dar un Dumnezeu incapabil să ierte nici măcar n-ar fi fost Dumnezeu". Da, într-adevăr aşa este: meseria lui Dumnezeu este să ierte.
În sfârşit, paginile părintelui James Martin mi-au readus în minte o frază a unui studios italian al Bibliei, Alberto Maggi, care, vorbind despre textul minunii lui Lazăr, a comentat astfel: "Cu această minune Isus ne-a învăţat nu atât că morţii învie, ci că cei vii nu mor!". Ce definiţie frumoasă plină de paradox! Desigur că morţii învie, dar ce adevăr să ne amintească faptul că noi, cei vii, nu murim! Cu siguranţă moartea vine, moartea ne loveşte, nu numai a noastră, ci mai ales a celor dragi ai noştri şi a celor din familia noastră, a tuturor persoanelor: câtă moarte vedem în jurul nostru, nedreaptă şi dureroasă, pentru că este provocată de războaie, de violenţă şi de samavolnicia lui Cain asupra lui Abel. Dar bărbatul şi femeia sunt destinaţi la veşnicie.
Noi toţi suntem destinaţi la veşnicie. Suntem o semidreaptă, pentru a folosi o imagine geometrică: avem un punct de început, naşterea noastră umană, dar viaţa noastră este îndreptată spre infinit. Da, într-adevăr spre Infinit. Şi ceea ce Scriptura numeşte "viaţă veşnică" este acea viaţă care ne aşteaptă după moarte şi pe care deja aici putem s-o atingem cu mâna atunci când o trăim nu în egoismul care ne întristează, ci în iubirea care ne dilată inima. Suntem făcuţi pentru veşnicie. Lazăr, graţie acestor pagini ale părintelui Martin, este prietenul nostru. Şi învierea sa ne aminteşte şi ne atestă asta.
Cetatea Vaticanului, 11 martie 2024
Franciscus
(După Vatican News, 3 iunie 2024)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
