Figurile din Postul Mare
Cu legăturile de prietenie Isus ne dezleagă de cele ale morţii
Lazăr şi Stăpânul vieţii
de Simone Caleffi
Paştele, cu misterul său de înviere, se apropie tot mai mult de amintirea Bisericii. În a cincea duminică din Postul Mare din anul A este prevestit de amintirea lui Lazăr smuls din distrugerea morţii. Aici liturgia oferă o sinteză şi o aprofundare a itinerarului parcurs până acum: la întrebarea omului, Dumnezeu, în Cristos Isus, răspunde chemându-l pe credincios să meargă dincolo, pe drumul său de înţelegere atât a misterului lui Dumnezeu, cât şi a sensului existenţei umane şi a întregii istorii. Tentaţia constantă pentru credincioşi este aceea de a crede că logica pe care Dumnezeu o foloseşte pentru a conduce nu este raţională. Desigur, Biblia afirmă că "cuvântul lui Dumnezeu este viu, plin de putere" (Evr 4,12); totuşi am vrea ca eficacitatea acestui cuvânt să se manifeste după timpuri şi moduri omeneşte raţionale. N-ar fi fost mai bine, din partea lui Isus, să nu-l facă pe Lazăr să se îmbolnăvească şi să piară, decât să-l facă să moară şi să-l învie? Dar Dumnezeu nu acţionează aşa. Dificultăţile sunt citite, aşadar, ca ispită, îndoială sau teamă că Dumnezeu ar putea abandona creatura sieşi.
În schimb, Ioan oferă o altă cheie de lectură. "Întoarcerea la viaţă" a lui Lazăr are loc "spre gloria lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie glorificat prin ea" (In 11,4) şi "pentru ca voi să credeţi" (11,15). Termenul "glorie" indică, în Scriptură, ceea ce oamenii pot să perceapă despre Dumnezeu. Dar este o revelaţie surprinzătoare. De fapt, evanghelistul ne prezintă un Isus om până la capăt: are prieteni; ajunge, prin lucrarea altora, la cunoştinţa bolii lui Lazăr; este îndurerat, plânge; moartea prietenului îi provoacă tulburare. În faţa mormântului lui Lazăr se înalţă persoana sa, în care credinciosul ştie că întâlneşte viaţa "înăuntrul" morţii: "Cine crede în mine, chiar dacă moare, va trăi" (11,25). În Isus învierea este deja prezentă şi activă. În omul Isus se dezvăluie faţa profundă a lui Dumnezeu. Dar pentru a înţelege această "revelaţie" este cerută de la discipol credinţa: "Nu ţi-am spus că dacă vei crede vei vedea gloria lui Dumnezeu?" (11,40).
Prietenul lui Isus, de patru zile în mormânt, este simbol al întregii noastre mortalităţi în trup şi în spirit. Chemarea sa la viaţă şi eliberarea de legăturile de moarte prefigurează şi începe învierea noastră, reînnoirea minunată a naturii noastre. În ritul ambrozian, prima prefaţă a acestei liturgii citeşte astfel relaţia între cele două evenimente: "Acel trup, de acum pradă putrezirii, dintr-o dată a înviat prin porunca veşnicului Domn; tot aşa harul divin al lui Cristos ne eliberează pe noi toţi, îngropaţi în păcatul primului om şi ne redă vieţii şi bucuriei fără sfârşit". Cu învierea noastră, la sfârşitul timpurilor, chemarea la viaţă va afla împlinire, dar deja acum primim "pregustarea" şi germenul său - cum spune prima rugăciune propusă pentru începutul adunării liturgice - când primim de la Isus înviat şi constituit Domn darul Duhului care dă viaţă şi recreează.
Dorinţele pământeşti nedrepte, condiţionările vinovate, afectele dezordonate, noi înşine, toate sunt "legături de moarte", semne că încă prevalează în noi "autorul oricărei ruinări", "tatăl minciunii" şi "ucigaş încă de la început" (In 8,44). Dar, în "acest timp sacru", Dumnezeu vrea să-i înveselească pe cei botezaţi "cu belşugul harului", care purifică şi răscumpără, aşa cum afirmă a doua rugăciune a zilei din ritul ambrozian, în care este sugerat, ca antifon la împărtăşanie, un cântec în care se spune că "Cristos este harul, Cristos este viaţa, Cristos este învierea". Trebuie reînsufleţită credinţa: "Da, Doamne, eu am crezut că tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu, cel care vine în lume" (ibidem, 11,7). În el am fost botezaţi şi iniţiaţi la înviere, în împărtăşania euharistică. În aceste acte sacramentale este prezent Isus "înviere şi viaţă" care ne scapă de moartea adevărată şi definitivă, deja în întregime în păcat.
Învierea lui Lazăr îl glorifică pe Domnul Isus. El este viaţa şi Lazăr care este chemat din mormânt îl semnifică precum un simbol concret. Cristos a venit pentru a învinge moartea, pentru a o depăşi radical, de la originea sa: el poate asta pentru că este viaţa. Pentru a se propune şi a fi primit ca viaţă, el cheamă de la moarte la viaţă pe Lazăr deja pradă putrezirii, prefigurând şi anticipând ca într-un semn învierea sa şi învierea morţilor, pentru care învierea lui Lazăr este încă numai o schiţă şi un indicator fugar şi nu definitiv, în desfăşurare în această lume, în timp ce învierea sa, şi a noastră cu el, ne va situa într-o dimensiune şi într-un adevăr nou şi original.
Lazăr se întoarce înapoi la viaţa de dinainte (pe care după aceea o va pierde iarăşi) pentru credinţa Martei şi Mariei. Credinţa este ca spaţiul care se face puterii lui Dumnezeu, revelării gloriei sale. În acest spaţiu acţionează deja Isus Cristos care, în schimb, merge dincolo şi intră în viaţa nouă, viitoare, definitivă a Tatălui. A acţionat în minunea cu Lazăr; acţionează cu noi, aici, acum, cu darul acelei vieţi noi din care va proveni în mod infailibil învierea noastră şi viaţa noastră veşnică şi glorioasă. Aşadar este foarte sigur că acela care crede nu moare: deoarece Cristos, prezent în el prin credinţă, deja a învins moartea, chiar dacă încă va cunoaşte somnul morţii. Pentru credincios cererea corectă nu este înainte de toate aceea de a putea să iasă din mormânt, ci aceea de a trece încă de acum de la moarte la viaţă, aderând cu credinţă la persoana lui Isus.
Rechemându-l în viaţă pe Lazăr, Isus se adresează celor prezenţi şi spune: "Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă" (In 11,44). Dumnezeu l-a rechemat în viaţă pe Lazăr. Dar această putere divină rămâne parcă închisă fără colaborarea omului. O invitaţie adresată credinciosului pentru ca el să ştie să împărtăşească durerea şi disperarea oamenilor făcându-i să înţeleagă că, după Isus, durerea şi moartea nu mai sunt ultimele cuvinte.
(După L'Osservatore Romano, 22 martie 2023)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
