Domnilor cardinali,
Iubiţi fraţi în episcopat şi în prezbiterat,
Iubiţi fraţi şi surori!
Mă bucur să vă primesc astăzi pentru prima dată, la sfârşitul sesiunii voastre plenare. Mulţumesc preşedintelui pentru că a amintit spiritul în care s-au desfăşurat lucrările voastre, care au avut ca temă schema revizuirii Cărţii a VI-a a Codului de Drept Canonic, De sanctionibus in Ecclesia. Această întâlnire îmi oferă ocazia pentru a vă mulţumi pentru slujirea voastră pe care, în numele şi cu autoritatea Succesorului lui Petru, o desfăşuraţi în folosul Bisericilor şi al păstorilor (cf. Christus Dominus, 9). Colaborarea specifică a Dicasterului vostru este definită în constituţia Pastor bonus (cf. art. 154-158), care o rezumă în ajutorul dat funcţiei legislative a Suveranului Pontif, legislator universal, în interpretarea corectă a legilor date de el, în ajutorul dat celorlalte Dicastere în materie de drept canonic, precum şi în supravegherea asupra legitimităţii textelor normative date de legislatori aflaţi sub autoritatea supremă.
Consiliul Pontifical pentru Textele Legislative, prin diferite iniţiative, se angajează în afară de asta să ofere ajutorul său păstorilor Bisericilor particulare şi Conferinţelor Episcopale pentru interpretarea şi aplicarea corectă a dreptului; mai în general, în răspândirea cunoaşterii şi atenţiei faţă de el. Este necesar să se redobândească şi să se aprofundeze adevăratul sens al dreptului în Biserică, Trup Mistic al lui Cristos, unde proeminenţa este a Cuvântului lui Dumnezeu şi a Sacramentelor, în timp ce norma juridică are un rol necesar, dar subordonat şi în slujba comuniunii. În această linie este oportun ca Dicasterul să ajute la reflecţia asupra unei formări juridice genuine în Biserică, menită să se înţeleagă caracterul pastoral al dreptului canonic, caracterul său instrumental în vederea lui salus animarum (can. 1752), necesitatea sa din supunere faţă de virtutea dreptăţii, care trebuie să fie mereu afirmată şi garantată.
În această perspectivă, este mai actuală ca niciodată invitaţia lui Benedict al XVI-lea în Scrisoarea către seminarişti, dar valabilă pentru toţi credincioşii: "Dar învăţaţi şi să înţelegeţi şi - îndrăznesc să spun - să iubiţi dreptul canonic în necesitatea sa intrinsecă şi în formele aplicării sale practice: o societate fără drept ar fi o societate lipsită de drepturi. Dreptul este condiţie a iubirii" (nr. 5). A face cunoscute şi a aplica legile Bisericii nu este o piedică pentru presupusa "eficacitate" pastorală a celui care vrea să rezolve problemele fără drept, ci garanţie a căutării de soluţii non-arbitrare, ci într-adevăr drepte şi, de aceea, într-adevăr pastorale. Evitând soluţii arbitrare, dreptul devine bastion valabil în apărarea celor din urmă şi a săracilor, scut protector al celui care riscă să cadă victimă a celor care urmează la putere. Noi vedem astăzi în acest context de război mondial pe bucăţele, vedem cum există mereu lipsa dreptului, mereu. Dictaturile se nasc şi cresc fără drept. În Biserică nu se poate întâmpla asta.
Şi tema studiată de sesiunea voastră plenară merge în această direcţie, pentru a remarcă faptul că şi legea penală este un instrument pastoral şi ca atare trebuie să fie considerată şi primită. Episcopul trebuie să fie tot mai conştient că în Biserica sa, al cărui păstor şi conducător este constituit, este tocmai de aceea şi judecător între credincioşii încredinţaţi lui. Însă rolul de judecător are mereu o amprentă pastorală deoarece are ca scop comuniunea între membrii poporului lui Dumnezeu. Este ceea ce este stabilit în actualul Cod: când ordinariul a constatat că pe alte căi dictate de grija pastorală n-a fost posibil să se obţină suficient repararea scandalului, restabilirea dreptăţii, corectarea vinovatului, numai atunci trebuie să demareze procedura judiciară sau administrativă pentru a aplica sau a declara pedepsele adecvate pentru a ajunge la finalitate (cf. can. 1341). Din asta se deduce că sancţiunea penală este întotdeauna extrema ratio, remediul extrem la care se recurge, când toate celelalte căi posibile pentru a obţine obligaţia normativă s-au dovedit ineficiente.
Contrar celei prevăzute de legislatorul statal, pedeapsa canonică are mereu o semnificaţie pastorală şi urmăreşte nu numai o funcţie de respectare a dreptului, ci şi repararea şi mai ales binele vinovatului însuşi. Scopul reparator este menit să restabilească, pe cât posibil, condiţiile precedente încălcării care a tulburat comuniunea. De fapt, fiecare delict interesează toată Biserica, a cărei comuniune a fost încălcată de cel care în mod deliberat a atentat împotriva ei cu propriul comportament. Scopul recuperării individului subliniază că pedeapsa canonică nu este un instrument pur şi simplu coercitiv, ci are un caracter clar medicinal. În definitiv, ea reprezintă un mijloc pozitiv pentru realizarea Împărăţiei, pentru a reconstrui dreptatea în comunitatea credincioşilor, chemaţi la sfinţirea personală şi comună.
Munca de revizuire a Cărţii a VI-lea a Codului latin, care v-a angajat timp de câţiva ani şi cu această sesiune plenară ajunge la încheiere, se situează în direcţia corectă: actualizarea normativei penale pentru a o face mai organică şi conformă cu noile situaţii şi problematici din actualul context socio-cultural, şi în acelaşi timp să ofere instrumente capabile pentru a facilita aplicarea ei. Vă îndemn să continuaţi cu tenacitate în această misiune. Mă rog pentru asta şi vă binecuvântez pe voi toţi şi munca voastră. Şi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine, pentru că şi eu trebuie să fiu judecător. Mulţumesc.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
