|
| © Vatican Media |
Domnilor şi doamnelor!
Cu plăcere vă spun bun-venit vouă tuturor, membri ai Academiei Pontificale a Ştiinţelor Sociale, care a fost instituită în urmă cu treizeci de ani. Un gând adresat preşedintelui, care a plecat acasă, pentru că mama este în pragul morţii, şi să facem o rugăciune pentru ea şi pentru mama. Îl salut pe cancelar şi pe vice-cancelar şi pe colaboratori şi le mulţumesc pentru slujirea lor.
Am apreciat alegerea ca temă a acestei Adunări Plenare experienţa umană a dizabilităţii, factorii sociali care o determină şi angajarea pentru o cultură a îngrijirii şi a incluziunii. De fapt, Academia de Ştiinţe Sociale este chemată să înfrunte, după un model interdisciplinar, unele dintre provocările actuale cele mai urgente. Mă gândesc la tehnologie şi la implicaţiile sale în cercetare şi în domenii ca medicina şi tranziţia ecologică; mă gândesc la comunicare şi la dezvoltarea inteligenţei artificiale - o adevărată provocare! -; precum şi la necesitatea de a găsi noi modele economice.
În timpuri recente, comunitatea internaţională a făcut paşi importanţi înainte în domeniul drepturilor persoanelor cu dizabilităţi. Multe ţări se mişcă în această direcţie. În schimb, în altele această recunoaştere însă este parţială şi precară. Totuşi, acolo unde acest parcurs a fost întreprins, între lumini şi umbre vedem înflorind persoanele şi vlăstarele unei societăţi mai drepte şi mai solidare.
Ascultând glasul bărbaţilor şi al femeilor cu dizabilităţi, am devenit mai conştienţi de faptul că viaţa lor este condiţionată, în afară de limitările funcţionale, şi de factori culturali, juridici, economici şi sociali, care pot să le împiedice activităţile şi participarea socială.
La temelia tratării acestei teme se află desigur demnitatea persoanelor cu dizabilităţi, cu implicaţiile sale antropologice, filozofice şi teologice. Fără a ne sprijini trainic pe această bază, se poate întâmpla ca, în timp ce se afirmă principiul demnităţii umane, în acelaşi timp să se acţioneze împotriva ei. Doctrina socială a Bisericii este foarte clară în această privinţă: persoanele cu dizabilităţi "sunt subiecţi pe deplin umani, titulari de drepturi şi obligaţii" (Compendiu de Doctrină Socială a Bisericii, nr. 148). Fiecare fiinţă umană are dreptul la o viaţă demnă şi să se dezvolte integral, "chiar dacă este mai puţin eficient, chiar dacă s-a născut sau a crescut cu limitări; de fapt, asta nu diminuează demnitatea sa imensă ca persoană umană, care nu se întemeiază pe circumstanţe, ci pe valoarea fiinţei sale. Când acest principiu elementar nu este ocrotit, nu există viitor nici pentru fraternitate, nici pentru supravieţuirea omenirii" (Scrisoarea enciclică Fratelli tutti, nr. 107).
Vulnerabilitatea şi fragilitatea aparţin condiţiei umane şi nu sunt proprii numai persoanelor cu dizabilităţi. Ne-au amintit asta unele dintre ele în recenta Adunare Sinodală: "Prezenţa noastră - au scris ele - poate contribui la transformarea realităţilor în care trăim, făcându-le mai umane şi mai primitoare. Fără vulnerabilităţi, fără limite, fără obstacole de depăşit, nu ar exista adevărată umanitate" (Biserica este casa noastră, 2).
Grija Bisericii faţă de cei care poartă una sau mai multe dizabilităţi actualizează multele întâlniri ale lui Isus cu aceste persoane relatate în Evanghelii. Din aceste relatări se pot scoate idei de reflecţie mereu actuale.
În primul rând, Isus intră în contact direct cu aceia care trăiesc dizabilitatea, pentru că ea, ca orice formă de infirmitate, nu trebuie ignorată sau negată. Dar Isus nu numai că intră în relaţie cu ei: el schimbă şi sensul experienţei lor; de fapt, introduce o nouă privire asupra condiţiei persoanelor cu dizabilităţi, fie în societate, fie în faţa lui Dumnezeu. De fapt, pentru el fiecare condiţie umană, chiar şi cea marcată de limitări puternice, este o invitaţie de a ţese un raport singular cu Dumnezeu care face să reînflorească persoanele: să ne gândim, de exemplu, în evanghelie, la orbul Bartimeu (cf. Mc 10,46-52).
Din păcate, în multe părţi ale lumii, încă sunt persoane izolate şi familii izolate şi împinse la marginile vieţii sociale din cauza dizabilităţii. Şi asta nu numai în ţările mai sărace, unde trăiesc cea mai mare parte dintre ele şi unde această condiţie le condamnă adesea la mizerie, ci şi în contexte de bunăstare mai mare: aici uneori handicapul este considerat o "tragedie personală" şi cei cu dizabilităţi sunt "«exilaţii ascunşi» care sunt trataţi drept corpuri străine ale societăţii" (Scrisoarea enciclică Fratelli tutti, 98).
De fapt, cultura rebutului nu are graniţe. Există unii care presupun că pot stabili, pe baza criteriilor utilitariste şi funcţionale, când o viaţă are valoare şi este demnă să fie trăită. Acest tip de mentalitate poate duce la grave încălcări ale drepturilor persoanelor mai slabe, la puternice nedreptăţi şi inegalităţi acolo unde se lasă conduşi în mod prevalent de logica profitului, a eficienţei sau a succesului. Dar există, în actuala cultură a rebutului, şi un aspect mai puţin vizibil şi foarte periculos care erodează valoarea persoanei cu dizabilităţi în ochii societăţii şi în înşişi ochii săi: este tendinţa care duce la considerarea propriei existenţe o povară pentru sine şi pentru cei dragi ai lor. Răspândirea acestei mentalităţi transformă cultura rebutului în cultură de moarte. În fond, "persoanele nu mai sunt simţite ca o valoare primară care trebuie respectate şi tutelate, în special dacă sunt sărace sau neputincioase, dacă «încă nu folosesc» - cum sunt cei care urmează să se nască - sau «nu mai folosesc» - cum sunt bătrânii" (ivi, 18). Acest lucru este foarte important, cele două extreme ale vieţii: cei care trebuie să se nască având dizabilităţi sunt avortaţi, iar bătrânilor aflaţi în fază finală li se face "moartea dulce", eutanasia, o eutanasie travestită, mereu, dar este până la urmă eutanasie.
A combate cultura rebutului înseamnă a promova cultura incluziunii - trebuie unite -, creând şi întărind legăturile de apartenenţă la societate. Actorii protagonişti ai acestei acţiuni solidare sunt cei care, simţindu-se coresponsabili de binele fiecăruia, se străduiesc pentru o mai mare dreptate socială şi pentru a înlătura barierele de gen diferit care împiedică pe atâţia să se bucure de drepturile şi de libertăţile fundamentale. Rezultatele obţinute cu aceste acţiuni sunt mai mult vizibile în ţările mai dezvoltate din punct de vedere economic. În aceste ţări, în general, persoanele cu dizabilităţi au drept la prestaţii sanitare şi sociale şi, deşi nu lipsesc dificultăţile, sunt incluse în multiple domenii ale vieţii sociale: de la cel educativ la cel cultural, de la cel de muncă la cel sportiv. În ţările mai sărace toate acestea mai trebuie să fie realizate în mare parte. Prin urmare, guvernele care se angajează în acest sens trebuie încurajate şi susţinute de comunitatea internaţională. În acelaşi mod, este necesar să se susţină şi organizaţiile din societatea civilă, pentru că fără acţiunea lor solidară capilară în multe locuri persoanele ar fi abandonate.
Aşadar, este vorba de a construi o cultură a incluziunii integrale. Legătura de apartenenţă devine şi mai trainică atunci când persoanele cu dizabilităţi nu sunt destinatare pasive, ci participă la viaţa socială ca protagoniste ale schimbării. Subsidiaritate şi participare sunt cei doi pilaştri ai unei incluziuni efective. Şi în această lumină se înţelege bine importanţa asociaţiilor şi a mişcărilor persoanelor cu dizabilităţi care promovează participarea socială.
Dragi prieteni, "a recunoaşte fiecare fiinţă umană ca un frate sau o soră şi a căuta o prietenie socială care să-i includă pe toţi nu sunt simple utopii. Cer decizia şi capacitatea de a găsi parcursurile eficace care să-i asigure posibilitatea reală. Orice angajare în această direcţie devine un înalt exerciţiu al carităţii. Pentru că un individ poate ajuta o persoană nevoiaşă, însă atunci când se uneşte cu alţii pentru a da viaţă la procese sociale de fraternitate şi de dreptate pentru toţi, intră în «domeniul celei mai vaste carităţi, al carităţii politice»" (ivi, 180).
Vă mulţumesc, fraţilor şi surorilor, pentru că în această angajare este şi contribuţia voastră: de studiu şi de confruntare în cadrul comunităţii ştiinţifice şi de sensibilizare în diferitele domenii sociale şi ecleziale. Mulţumesc îndeosebi pentru atenţia concretă faţă de surorile şi faţă de fraţii cu dizabilităţi. Din inimă vă binecuvântez pe voi şi munca voastră. Şi vă cer cu rugăminte să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
