|
| © Vatican Media |
Discursul Sfântului Părinte înmânat
Domnule cardinal,
dragi membri ai Comisiei Pontificale Biblice,
Sunt bucuros să vă primesc la sfârşitul Adunării plenare anuale. Mulţumesc domnului cardinal Luis Ladaria pentru mesajul său de salut şi pentru expunerea pe care ne-a oferit-o despre tema pe care aţi tratat-o: Boala şi suferinţa în Biblie. Este vorba despre o temă care ne priveşte pe toţi, credincioşi şi necredincioşi. De fapt, natura umană, rănită de păcat, poartă înscrisă în sine realitatea limitei, a fragilităţii şi a morţii.
În afară de asta, tema aceasta răspunde la o preocupare pe care o îndrăgesc în mod deosebit, şi anume că boala şi finitudinea în gândirea modernă sunt adesea considerate ca o pierdere, o non-valoare, un deranj care trebuie minimizat, contrastat şi anulat cu orice preţ. Nu se vrea să se pună întrebarea cu privire la semnificaţia lor, probabil pentru că se tem de implicaţiile lor morale şi existenţiale. Şi totuşi, nimeni nu se poate sustrage de la căutarea acestui "pentru ce" (cf. Sf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Salvifici doloris, 9).
Şi credinciosul uneori poate şovăi în faţa experienţei durerii. Este o realitate care provoacă frică şi care, atunci când năvăleşte şi asaltează, îl poate lăsa pe om răscolit, până la compromiterea credinţei sale. Atunci persoana este pusă în faţa unei răscruci: poate permite suferinţei s-o ducă la concentrarea pe ea însăşi, până la disperare şi la răzvrătire; sau poate s-o primească drept o ocazie de creştere şi de discernământ despre ceea ce contează cu adevărat în viaţă, până la întâlnirea cu Dumnezeu.
Aceasta din urmă este viziunea de credinţă pe care o găsim în Sfânta Scriptură.
Omul din Vechiul Testament trăieşte boala cu gândul îndreptat constant spre Dumnezeu: se încredinţează lui în momentele de lacrimi (cf. Ps 38), imploră de la el vindecarea în infirmitate (cf. Ps 6,3; Is 38) şi adesea se întoarce la el, în momentele de încercare, cu mişcări de convertire (cf. Ps 38,5.12; 39,9; Is 53,11).
În Noul Testament, intră năvalnic evenimentul Isus (cf. Is 3,16): Fiul care revelează iubirea Tatălui, milostivirea sa, iertarea sa şi căutarea sa constantă a omului păcătos, rătăcit şi rănit. Nu întâmplător, activitatea publică a lui Cristos este marcată în mare parte tocmai de contactul cu bolnavii. Vindecările miraculoase sunt una dintre caracteristicile principale ale activităţii sale (cf. Mt 9,35; 4,23): vindecă leproşii şi paraliticii (cf. Mc 1,40-42; 2,10-12); o vindecă pe soacra lui Simon şi pe slujitorul centurionului (cf. Mt 8,5-15); îi eliberează pe cei posedaţi de diavol şi-i vindecă pe toţi bolnavii care i se încredinţează (cf. Mc 6,56).
Tocmai compasiunea sa faţă de ei şi numeroasele vindecări pe care le face sunt prezentate ca semnul că "Dumnezeu l-a vizitat pe poporul său" (Lc 7,16) şi că împărăţia cerurilor este aproape (cf. Lc 10,9); ele revelează identitatea sa divină, misiunea sa mesianică (cf. Lc 7,20-23) şi iubirea sa faţă de cei slabi până la identificarea cu ei atunci când spune: "Am fost bolnav şi m-aţi vizitat" (Mt 25,36). Culmea acestei identificări are loc în Pătimire, aşa încât crucea lui Cristos devine semnul prin excelenţă al solidarităţii lui Dumnezeu cu noi şi, în acelaşi timp, posibilitatea pentru noi de a ne uni cu el în opera de mântuire (cf. Col 1,24). Şi după Înviere, când Domnul le încredinţează discipolilor mandatul de a continua opera sa, le spune să vindece bolnavii, impunând mâinile asupra lor şi binecuvântându-i în numele său (cf. Mc 16,15-18).
Astfel, Biblia nu oferă un răspuns banal şi utopic la întrebarea despre boală şi despre moarte, nici un răspuns fatalist, care să justifice totul atribuind-o unei judecăţi divine incomprehensibile sau, mai rău, unui destin inexorabil în faţa căruia nu ne rămâne decât să ne plecăm fără a înţelege. Omul biblic se simte mai degrabă invitat să înfrunte condiţia universală a durerii ca loc de întâlnire cu apropierea şi compasiunea lui Dumnezeu, Tată bun, care cu milostivire infinită ia asupra sa creaturile sale rănite pentru a le îngriji, a le ridica şi a le salva.
Astfel, în Cristos şi pătimirea se transformă în iubire şi sfârşitul lucrurilor din această lume devine speranţă de înviere şi de mântuire, aşa cum ne aminteşte autorul cărţii Apocalipsului (cf. Ap 21,4). În substanţă, pentru creştin şi infirmitatea este un mare dar de comuniune, cu care Dumnezeu îl face părtaş de plinătatea sa de bine tocmai prin experienţa slăbiciunii sale.
În realitate, lumea în care trăim durerea ne vorbeşte despre posibilitatea noastră de a iubi şi de a ne lăsa iubiţi, de capacitatea noastră de a da sens evenimentelor existenţei în lumina carităţii şi a disponibilităţii noastre de a primi limita ca ocazie de creştere şi de răscumpărare (cf. Omilia cu ocazia Jubileului Bolnavilor şi al Persoanelor cu Dizabilităţi, 12 iunie 2016). Este ceea ce sublinia Sfântul Ioan Paul al II-lea când, pornind de la trăirea sa personală, indica drumul suferinţei drept cale pentru a ne deschide la o iubire mai mare (cf. Scrisoarea apostolică Salvifici doloris, 20).
În sfârşit, un ultim aspect al experienţei bolii pe care aş vrea să-l subliniez este că ea ne învaţă să trăim solidaritatea umană şi creştină conform stilului lui Dumnezeu care este apropiere, compasiune şi duioşie. Parabola bunului samaritean ne aminteşte că aplecarea asupra durerii celorlalţi nu este pentru om o alegere opţională, ci mai degrabă o condiţie indispensabilă, fie pentru realizarea sa deplină ca persoană, fie pentru construirea unei societăţi inclusive şi cu adevărat orientate spre binele comun (cf. Scrisoarea enciclică Fratelli tutti, 67-68).
Dragi membri ai Comisiei Pontificale Biblice, exprim vouă tuturor mulţumirea şi încurajarea mea personală pentru munca angajantă pe care o desfăşuraţi în slujba cuvântului lui Dumnezeu, prin cercetare şi învăţământ. Voi vă ocupaţi de unul dintre domeniile cele mai importante ale înculturării credinţei, care este parte fundamentală a misiunii Bisericii. Însă amintiţi-vă că opera voastră va creşte cu atât mai mult cu cât mai mult veţi şti să primiţi personal misterul Întrupării în viaţa voastră de credinţă.
Pentru aceasta vă urez o continuare rodnică a muncii voastre, invoc asupra voastră lumina Duhului Sfânt şi din inimă vă binecuvântez. Şi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc!
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
