|
| © Vatican Media |
Isus ajunge în casa prietenelor sale, Marta şi Maria, când fratele lor, Lazăr, este deja mort de patru zile. Orice speranţă pare de acum pierdută, până acolo încât primele cuvinte ale Martei exprimă durerea sa împreună cu regretul pentru că Isus a ajuns târziu: "Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit" (In 11,21). Şi în acelaşi timp, însă, venirea lui Isus aprinde în inima Martei lumina speranţei şi o conduce la o mărturisire de credinţă: "Însă şi acum ştiu că tot ce vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu îţi va da" (v. 22). Este acea atitudine de a lăsa mereu uşa deschisă, niciodată închisă! Şi Isus, de fapt, îi anunţă învierea din moarte nu numai ca un eveniment care va avea loc la sfârşitul timpurilor, ci drept ceva ce se întâmplă deja în prezent, pentru că El însuşi este înviere şi viaţă. Şi apoi îi adresează o întrebare: "Crezi tu aceasta?" (v. 26). Acea întrebare este şi pentru noi, pentru tine, pentru mine: "Crezi tu aceasta?".
Să ne oprim şi asupra acestei întrebări: "Crezi tu aceasta?" (v. 26). Este o întrebare scurtă dar angajantă.
Această întâlnire tandră între Isus şi Marta, pe care am ascultat-o în Evanghelie, ne învaţă că, şi în momentele de dezolare, nu suntem singuri şi putem continua să sperăm. Isus dăruieşte viaţă, şi atunci când pare că orice speranţă a dispărut. După o pierdere dureroasă, o boală, o dezamăgire amară, o trădare îndurată sau alte experienţe dificile, speranţa poate şovăi; dar dacă fiecare dintre noi poate trăi momente de disperare sau poate întâlni persoane care au pierdut speranţa, Evanghelia ne spune că împreună cu Isus speranţa renaşte mereu, pentru că din cenuşa morţii El ne ridică mereu. Isus ne ridică mereu, ne dăruieşte forţa de a relua drumul, de a reîncepe.
Iubiţi fraţi şi surori, să nu uităm niciodată: speranţa nu înşeală! Speranţa nu înşeală niciodată! Speranţa este acea coardă de care noi suntem agăţaţi cu ancora pe plajă. Şi asta nu înşeală niciodată! Acest lucru este important şi pentru viaţa comunităţilor creştine, a Bisericilor noastre şi a relaţiilor noastre ecumenice. Uneori suntem doborâţi de oboseală, suntem descurajaţi pentru rezultatele angajării noastre, ni se pare că şi dialogul şi colaborarea dintre noi sunt fără speranţă, aproape destinate morţii şi, toate acestea, ne fac să experimentăm aceeaşi angoasă a Martei; dar Domnul vine. Credem noi aceasta? Credem noi că El este înviere şi viaţă? Că adună trudele noastre şi mereu ne dăruieşte harul de a relua împreună drumul? Credem noi asta?
Acest mesaj de speranţă este în centrul Jubileului pe care l-am început. Apostolul Paul, a cărui convertire la Cristos o amintim astăzi, declara creştinilor din Roma: "Iar speranţa nu înşeală, pentru că iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat" (Rom 5,5). Toţi - toţi! - l-am primit pe acelaşi Duh, şi acesta este fundamentul drumului nostru ecumenic. Există Duhul care ne conduce pe acest drum. Nu sunt lucruri practice pentru a ne înţelege mai bine. Nu, există Duhul, şi noi trebuie să mergem sub conducerea acestui Duh.
Şi acest An jubiliar al speranţei, celebrat de Biserica catolică, coincide cu o aniversare de mare semnificaţie pentru toţi creştinii: a 1700-a aniversare a primului mare Conciliu ecumenic, Conciliul din Niceea. Acest Conciliu s-a angajat să protejeze unitatea Bisericii într-un moment foarte dificil, iar părinţii conciliari au aprobat în unanimitate Crezul pe care mulţi creştini îl recită şi astăzi în fiecare duminică în timpul Euharistiei. Acest Crez este o mărturisire de credinţă comună, care merge dincolo de toate diviziunile care în decursul secolelor au rănit Trupul lui Cristos. Aniversarea Conciliului din Niceea reprezintă aşadar un an de har; reprezintă şi o oportunitate pentru toţi creştinii care recită acelaşi Crez şi cred în acelaşi Dumnezeu: să redescoperim rădăcinile comune ale credinţei, să păstrăm unitatea! Mereu înainte! Acea unitate pe care noi toţi vrem s-o găsim, care vrem ca să se întâmple. Nu vă vine în minte ceea ce spunea un mare teolog ortodox, Ioannis Zizioulas: "Eu ştiu când va fi data unităţii depline: în ziua de după judecata finală"? Dar între timp trebuie să mergem împreună, să lucrăm împreună, să ne rugăm împreună, să ne iubim împreună. Şi acest lucru este foarte frumos!
Iubiţi fraţi şi surori, această credinţă pe care o împărtăşim este un dar preţios, dar este şi o provocare. De fapt, aniversarea nu trebuie să fie celebrată numai ca "memorie istorică", ci şi ca angajare de a mărturisi comuniunea crescândă între noi. Trebuie să facem în aşa fel încât să n-o lăsăm să ne scape, să construim legături solide, să cultivăm prietenia reciprocă, să fim ţesători de comuniune şi de fraternitate.
În această Săptămână de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor putem trăi aniversarea Conciliului din Niceea şi ca o chemare de a persevera în drumul spre unitate. În mod providenţial, anul acesta Paştele va fi celebrat în aceeaşi zi în calendarele gregorian şi iulian, chiar în timpul acestei aniversări ecumenice. Reînnoiesc apelul meu pentru ca această coincidenţă să folosească drept chemare adresată tuturor creştinilor să facă un pas decisiv spre unitate, în jurul unei date comune, o dată pentru Paşte (cf. Bula Spes non confundit, 17); şi Biserica Catolică este dispusă să accepte data pe care vor toţi s-o facă: o dată a unităţii.
Sunt recunoscător mitropolitului Policarp, reprezentant al Patriarhiei Ecumenice, arhiepiscopului Ian Ernest, reprezentant al Comuniunii Anglicane şi care încheie slujirea sa preţioasă pentru care îi sunt foarte recunoscător - îi urez ceea ce este mai bun când se întoarce în ţara sa - şi reprezentanţilor altor Biserici care participă la această jertfă de laudă de seară. Este important să ne rugăm împreună, iar prezenţa voastră aici în această seară este izvor de bucurie pentru toţi. Salut şi studenţii susţinuţi de Comitetul pentru Colaborarea Culturală cu Bisericile Ortodoxe şi Ortodoxe Orientale de la Dicasterul pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, participanţii la vizita de studiu a Institutului Ecumenic Bossey de la Consiliul Ecumenic al Bisericilor, şi multele alte grupuri ecumenice şi pelerini care au venit la Roma pentru această celebrare. Mulţumesc corului, care ne dă un ambient de rugăciune atât de frumos. Fie ca fiecare dintre noi, ca Sfântul Paul, să poată găsi propria speranţă în Fiul lui Dumnezeu întrupat şi s-o ofere celorlalţi, oriunde speranţa a dispărut, vieţile s-au frânt sau inimile au fost doborâte de adversităţi (cf. Omilia la Liturghia din Noaptea de Crăciun, 24 decembrie 2024).
În Isus speranţa este posibilă mereu. El susţine şi speranţa drumului nostru comun spre el. Şi revine iarăşi întrebarea adresată Martei şi în seara aceasta adresată nouă: "Crezi tu aceasta?". Credem în comuniunea dintre noi? Credem că speranţa nu înşeală?
Dragi surori, dragi fraţi, acesta este timpul de a confirma mărturisirea noastră de credinţă în unicul Dumnezeu şi să găsim în Cristos Isus calea unităţii. Aşteptând ca Domnul "să se întoarcă în glorie ca să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi" (cf. Crezul niceean), să nu încetăm niciodată să-l mărturisim, în faţa tuturor popoarelor, pe Fiul unicul născut al lui Dumnezeu, izvorul oricărei speranţe a noastre.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
* * *
Pe ercis.ro există o pagină specială dedicată Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştinului, în meniul Biblioteca > Ecumenism.
