Familia - 9. Copiii (II)
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
În catehezele despre familie completăm astăzi reflecţia despre copii, care sunt rodul cel mai frumos al binecuvântării pe care Creatorul a dat-o bărbatului şi femeii. Am vorbit deja despre marele dar care sunt copiii, astăzi din păcate trebuie să vorbim despre "istorii de pătimire" pe care le trăiesc mulţi dintre ei.
Atâţia copii încă de la început sunt refuzaţi, abandonaţi, furaţi de copilăria lor şi de viitorul lor. Cineva, aproape pentru a se justifica, îndrăzneşte să spună că a fost o greşeală de a-i aduce pe lume. Acest lucru este ruşinos! Să nu descărcăm asupra copiilor greşelile noastre, vă rog! Copiii nu sunt niciodată "o greşeală". Foamea lor nu este o greşeală, aşa cum nu este o greşeală sărăcia lor, fragilitatea lor, abandonarea lor - atâţia copii abandonaţi pe străzi; şi nu este o greşeală nici neştiinţa lor sau incapacitatea lor - atâţia copii care nu ştiu ce este o şcoală. Eventual, acestea sunt motive pentru a-i iubi mai mult, cu generozitate mai mare. Ce facem din declaraţiile solemne ale drepturilor omului şi ale drepturilor copilului, dacă apoi îi pedepsim pe copii pentru greşelile adulţilor?
Cei care au misiunea de a conduce, de a educa, dar aş spune că toţi adulţii suntem responsabili de copii şi să facem fiecare ceea ce poate pentru a schimba această situaţie. Mă refer la "pătimirea" copiilor. Fiecare copil marginalizat, abandonat, care trăieşte pe stradă cerşind şi cu tot soiul de expediente, fără şcoală, fără îngrijiri medicale, este un strigăt care se înalţă la Dumnezeu şi care acuză sistemul pe care noi adulţii l-am construit. Şi din păcate aceşti copii sunt pradă a delincvenţilor, care îi exploatează pentru traficuri sau comerţuri nedemne, sau antrenându-i la război şi la violenţă. Dar şi în ţările aşa-numite bogate atâţia copii trăiesc drame care îi marchează în mod greu, din cauza crizei familiei, a golurilor educative şi a condiţiilor de viaţă uneori inumane. În orice caz sunt copilării încălcate în trup şi în suflet. Dar niciunul dintre aceşti copii nu este uitat de Tatăl care este în ceruri! Niciuna dintre lacrimile lor nu este pierdută! Aşa cum nu trebuie pierdută nici responsabilitatea noastră, responsabilitatea socială a persoanelor, a fiecăruia dintre noi, şi a ţărilor.
Odată Isus i-a certat pe discipolii săi pentru că îi îndepărtau pe copiii pe care părinţii îi aduceau la El pentru ca să-i binecuvânteze. Este emoţionantă naraţiunea evanghelică: "Atunci i-au adus copii ca să-şi pună mâinile peste ei şi să se roage, dar discipolii îi mustrau. Însă Isus le-a zis: Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la mine, căci împărăţia cerurilor este a acelora care sunt ca ei. Şi după ce şi-a pus mâinile peste ei, a plecat de acolo" (Mt 19,13-15). Ce frumoasă este această încredere a părinţilor şi acest răspuns al lui Isus! Cum aş vrea ca această pagină să devină istoria normală a tuturor copiilor! Este adevărat că, mulţumire fie lui Dumnezeu, copiii cu dificultăţi grave găsesc foarte adesea părinţi extraordinari, gata pentru orice jertfă şi pentru orice generozitate. Însă aceşti părinţi n-ar trebui să fie lăsaţi singuri! Ar trebui să însoţim truda lor, dar să le oferim şi momente de bucurie împărtăşită şi de veselie negrăită, pentru ca să nu fie cuprinşi de routine terapeutică.
În orice caz, când este vorba despre copii n-ar trebui să se audă acele formule de apărare legală din oficiu, cum ar fi: "până la urmă, noi nu suntem o unitate de binefacere"; sau: "în propria viaţă privată, fiecare este liber să facă ceea ce vrea"; sau: "ne pare rău, nu putem să facem nimic". Aceste cuvinte nu folosesc atunci când este vorba de copii.
Prea des cad asupra copiilor efectele vieţilor uzate de o muncă precară şi rău plătită, de orare insuportabile, de transporturi ineficiente... Însă copiii plătesc şi preţul unirilor imature şi al despărţirilor iresponsabile: ei sunt primele victime; îndură rezultatele culturii drepturilor subiective exasperate şi devin după aceea copiii ei mai precoci. Adesea absorb violenţă pe care nu sunt în măsură să o "elimine", şi sub ochii celor mari sunt constrânşi să se obişnuiască cu degradarea.
Şi în această epocă a noastră, ca în trecut, Biserica pune maternitatea sa în slujba copiilor şi a familiilor lor. Părinţilor şi copiilor din lumea noastră le aduce binecuvântarea lui Dumnezeu, duioşia maternă, reproşul ferm şi condamnarea hotărâtă. Cu copiii nu se glumeşte!
Gândiţi-vă ce anume ar fi o societate care ar decide, o dată pentru totdeauna, să stabilească acest principiu: "Este adevărat că nu suntem perfecţi şi că facem multe greşeli. Însă când e vorba despre copiii care vin pe lume, nicio jertfă a adulţilor nu va fi considerată prea scumpă sau prea mare, numai să evite ca un copil să creadă că este o greşeală, că nu valorează nimic şi că este abandonat rănilor vieţii şi prepotenţei oamenilor". Cât de frumoasă ar fi o astfel de societate! Eu spun că acestei societăţi mult i s-ar ierta din nenumăratele sale greşeli. Mult, cu adevărat.
Domnul judecă viaţa noastră ascultând ceea ce îi prezintă îngerii copiilor, îngeri care "văd mereu faţa Tatălui care este în ceruri" (cf. Mt 18,10). Să ne întrebăm mereu: ce anume vor povesti lui Dumnezeu despre noi aceşti îngeri ai copiilor?
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
