Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 21 aprilie 2021
Cateheze despre rugăciune: 30. Rugăciunea vocală
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Rugăciunea este dialog cu Dumnezeu; şi fiecare creatură, într-un anumit sens, "dialoghează" cu Dumnezeu. În fiinţa umană, rugăciunea devine cuvânt, invocaţie, cântare, poezie... Cuvântul divin s-a făcut trup şi în trupul fiecărui om cuvântul se întoarce la Dumnezeu în rugăciune.
Cuvintele sunt creaturi ale noastre, însă sunt şi mamele noastre, şi într-o oarecare măsură ne plăsmuiesc. Cuvintele unei rugăciuni ne fac să străbatem fără pericol o vale întunecată, ne îndreaptă spre păşuni verzi şi bogate în ape, făcându-ne să benchetuim sub ochii unui duşman, aşa cum ne învaţă psalmul să recităm (cf. Ps 23). Cuvintele se nasc din sentimente, însă există şi drumul invers: acela prin care cuvintele modelează sentimentele. Biblia îl educă pe om să facă în aşa fel încât totul să vină la lumina cuvântului, ca nimic uman să nu fie exclus, cenzurat. Mai ales durerea este periculoasă dacă rămâne acoperită, închisă înlăuntrul nostru... O durere închisă înlăuntrul nostru, care nu se poate exprima sau răbufni, poate să otrăvească sufletul; este mortală.
Pentru acest motiv Sfânta Scriptură ne învaţă să ne rugăm şi prin cuvinte adesea îndrăzneţe. Scriitorii sacri nu vor să ne înşele cu privire la om: ştiu că în inima sa există şi sentimente mai puţin edificatoare, ba chiar ura. Nimeni dintre noi nu se naşte sfânt, şi atunci când aceste sentimente bat la uşa inimii noastre trebuie să fim capabili să le dezamorsăm cu rugăciunea şi cu cuvintele lui Dumnezeu. În psalmi găsim şi expresii foarte dure împotriva duşmanilor - expresii pe care maeştrii spirituali ne învaţă să le referim la diavol şi la păcatele noastre -; şi totuşi sunt cuvinte care aparţin realităţii umane şi care au ajuns în matca Sfintelor Scripturi. Sunt acolo pentru a ne da mărturie că, dacă în faţa violenţei n-ar exista cuvintele, pentru a face inofensive sentimentele rele, pentru a le canaliza în aşa fel încât să nu dăuneze, lumea ar fi complet scufundată.
Prima rugăciune umană este întotdeauna o recitare vocală. Cele dintâi se mişcă mereu buzele. Deşi toţi ştim că a ne ruga nu înseamnă a repeta cuvinte, totuşi rugăciunea vocală este cea mai sigură şi este mereu posibil s-o exercităm. În schimb, sentimentele, oricât de nobile ar fi, sunt mereu nesigure: merg şi vin, ne abandonează şi se întorc. Nu numai atât, şi harurile rugăciunii sunt imprevizibile: în unele momente mângâierile abundă, însă în zilele mai întunecate par să se evaporeze complet. Rugăciunea inimii este misterioasă şi în anumite momente şovăie. Rugăciunea buzelor, aceea care se spune în şoaptă sau care se recită în cor, este, în schimb, mereu disponibilă şi necesară ca munca manuală. Catehismul afirmă: "Rugăciunea vocală este o componentă indispensabilă a vieţii creştine. Pe discipoli, atraşi de rugăciunea silenţioasă a Învăţătorului lor, acesta îi învaţă o rugăciune vocală: Tatăl Nostru" (nr. 2701). "Învaţă-ne să ne rugăm", îi cer lui Isus discipolii, iar Isus învaţă o rugăciune vocală: Tatăl Nostru. Şi în rugăciunea aceea este totul.
Toţi ar trebui să avem umilinţa anumitor bătrâni care, în biserică, probabil pentru că de acum auzul lor nu mai este fin, recită cu jumătate de voce rugăciunile pe care le-au învăţat când erau copii, umplând naosul de şoapte. Acea rugăciune nu tulbură tăcerea, ci mărturiseşte fidelitatea faţă de obligaţia rugăciunii, practicată toată viaţa, fără a înceta vreodată. Aceşti oameni cu rugăciune umilă sunt adesea marii mijlocitori din parohii: sunt stejarii care din an în an îşi lărgesc ramurile, pentru a oferi umbră unui număr mai mare de persoane. Numai Dumnezeu ştie când şi cât de mult inima lor era unită cu acele rugăciuni recitate: cu siguranţă şi aceste persoane au trebuit să înfrunte nopţi şi momente de gol. Însă putem rămâne mereu fideli rugăciunii vocale. Este ca o ancoră: a ne prinde de funie pentru a rămâne acolo, fideli, orice s-ar întâmpla.
Toţi avem de învăţat din statornicia acelui pelerin rus, despre care vorbeşte o celebră operă de spiritualitate, care a învăţat arta rugăciunii repetând de nenumărate ori aceeaşi invocaţie: "Isuse, Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, Doamne, ai milă de noi, păcătoşii!" (cf. CBC, 2616; 2667). Repeta numai asta. Dacă vor veni haruri în viaţa sa, dacă rugăciunea va deveni într-o zi foarte caldă aşa încât să se perceapă prezenţa Împărăţiei aici în mijlocul nostru, dacă privirea sa se va transforma până când va fi ca aceea a unui copil, este pentru că a insistat în recitarea unei simple invocaţii creştine. La sfârşit, ea devine parte a respiraţiei sale. Este frumoasă istoria pelerinului rus: este o carte la îndemâna tuturor. Vă sfătuiesc s-o citiţi: vă va ajuta să înţelegeţi ce este rugăciunea vocală.
Aşadar, nu trebuie să dispreţuim rugăciunea vocală. Cineva spune: "Eh, este ceva pentru copii, pentru oamenii neştiutori; eu caut rugăciune mentală, meditaţia, golul interior pentru ca să vină Dumnezeu". Vă rog, nu trebuie căzut în mândria de a dispreţui rugăciunea vocală. Este rugăciunea celor simpli, aceea pe care ne-a învăţat-o Isus: Tatăl nostru, care eşti în ceruri... Cuvintele pe care le rostim ne iau de mână; în unele momente redau gustul, trezesc chiar şi cea mai somnoroasă dintre inimi; trezesc sentimente ale căror amintire am pierdut-o şi ne duc de mână spre experienţa lui Dumnezeu. Şi mai ales sunt singurele, în manieră sigură, care îndreaptă spre Dumnezeu cererile pe care el vrea să le asculte. Isus nu ne-a lăsat în ceaţă. Ne-a spus: "Voi, când vă rugaţi, spuneţi aşa!". Şi a învăţat rugăciunea Tatăl Nostru (cf. Mt 6,9).
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
