Iubiţi fraţi şi surori,
Sunt bucuros să vă adresez un cordial bun venit, îndeosebi vouă, părinţi, naşi şi naşe ai celor 21 de nou-născuţi cărora, peste puţin timp, voi avea bucuria să le administrez sacramentul Botezului. Aşa cum este deja tradiţie, acest rit are loc şi anul acesta la sfânta Euharistie cu care celebrăm Botezul Domnului. E vorba de sărbătoarea care, în prima duminică după solemnitatea Epifaniei, încheie timpul Crăciunului cu manifestarea Domnului la Iordan.
Conform relatării evanghelistului Matei (3,13-17), Isus a venit din Galileea la râul Iordan pentru a fi botezat de Ioan; de fapt, din toată Palestina veneau pentru a asculta predica acestui mare profet, vestea venirii Împărăţiei lui Dumnezeu şi pentru a primi botezul, adică pentru a se supune acelui semn de pocăinţă făcea referinţă la convertirea de la păcat. Deşi se numea botez, el nu avea valoarea sacramentală a ritului pe care îl celebrăm astăzi; aşa cum bine ştiţi, Isus instituie sacramentele şi face să se nască Biserica prin moartea şi învierea sa. Cel administrat de Ioan era un act penitenţial, un gest care invita la umilinţă în faţa lui Dumnezeu, invita la un nou început: scufundându-se în apă, penitentul recunoştea că a păcătuit, implora de la Dumnezeu purificarea de propriile păcate şi era trimis să schimbe comportamentele greşite, aproape murind în apă şi înviind la o viaţă nouă.
Pentru aceasta, atunci când Botezătorul îl vede pe Isus care, la rând cu păcătoşii, vine să fie botezat, este înmărmurit; recunoscând în el pe Mesia, Sfântul lui Dumnezeu, cel care este fără păcat, Ioan manifestă descumpănirea sa: el însuşi, botezătorul, ar fi voit să fie botezat de către Isus. Însă Isus îl îndeamnă să nu opună rezistenţă, să accepte îndeplinirea acestui act, pentru a realiza ceea ce este potrivit pentru a "îndeplini toată dreptatea". Cu această expresie, Isus manifestă că a venit în lume pentru a face voinţa celui care l-a trimis, pentru a îndeplini tot ceea ce îi cere Tatăl; pentru a asculta de Tatăl, el a acceptat să se facă om. Acest gest revelează, înainte de toate, cine este Isus: este Fiul lui Dumnezeu, adevărat Dumnezeu ca şi Tatăl; este cel care "s-a înjosit" pentru a se face unul dintre noi, cel care s-a făcut om şi a acceptat să se umilească până la moartea pe cruce (cf. Fil 2,7). Botezul lui Isus, pe care-l comemorăm astăzi, se situează în această logică a umilinţei şi a solidarităţii: este gestul celui care vrea să se facă în toate unul dintre noi şi se pune realmente la rând cu păcătoşii; el, care este fără păcat, se lasă tratat ca păcătos (cf. 2Cor 5,21), pentru a duce pe umerii săi greutatea păcatului întregii omeniri şi a păcatului nostru. Este "slujitorul lui Dumnezeu" despre care ne-a vorbit profetul Isaia în prima lectură (cf. Is 42,1). Umilinţa lui este dictată de voinţa de a stabili o comuniune deplină cu omenirea, de dorinţa de a realiza o adevărată solidaritate cu omul şi cu condiţia lui. Gestul lui Isus anticipă crucea, acceptarea morţii pentru păcatele omului. Acest act de înjosire, cu care Isus vrea să se uniformizeze total la planul de iubire al Tatălui şi să se conformeze cu noi, manifestă sintonia deplină de voinţă şi de intenţii care există între persoanele Preasfintei Treimi. Pentru acest act de iubire, Duhul lui Dumnezeu se manifestă şi vine ca un porumbel deasupra lui, şi în acel moment iubirea care-l uneşte pe Isus cu Tatăl este mărturisită celor care asistă la botez de un glas de sus pe care îl aud toţi. Tatăl manifestă în mod deschis oamenilor, nouă, comuniunea profundă care îl leagă de Fiul: glasul care răsună de sus atestă că Isus este ascultător în toate faţă de Tatăl şi că această ascultare este expresie a iubirii care îi uneşte între ei. De aceea, Tatăl îşi află desfătarea în Isus, pentru că recunoaşte în acţiunea Fiului dorinţa de a urma în toate voinţa lui: "Acesta este Fiul meu cel iubit, în care mi-am găsit mulţumirea" (Mt 3,17). Şi acest cuvânt al Tatălui face aluzie, cu anticipare, şi la victoria învierii şi ne spune cum trebuie să trăim pentru a fi în mulţumirea Tatălui, comportându-ne ca Isus.
Dragi părinţi, Botezul pe care voi astăzi îl cereţi pentru copiii voştri, îi inserează în acest schimb de iubire reciprocă existentă în Dumnezeu între Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh; prin acest gest pe care urmează să-l fac, se revarsă asupra lor iubirea lui Dumnezeu, inundându-i cu darurile sale. Prin baia apei, copiii voştri sunt inseraţi în însăşi viaţa lui Isus, care a murit pe cruce pentru a ne elibera de păcat şi înviind a învins moartea. De aceea, cufundaţi în mod spiritual în moartea şi învierea lui, ei sunt eliberaţi de păcatul strămoşesc şi în ei începe viaţa harului, care este viaţa însăşi a lui Isus Înviat. "El - afirmă sfântul Paul - s-a dat pe sine însuşi pentru noi ca să ne răscumpere de orice nelegiuire şi să cureţe pentru sine un popor numai al său, plin de zel pentru fapte bune" (Tit 2,14).
Dragi prieteni, dăruindu-ne credinţa, Domnul ne-a dat ceea ce este mai preţios în viaţă, adică motivul cel mai adevărat şi cel mai frumos pentru care să trăim: prin har am crezut în Dumnezeu, am cunoscut iubirea lui, cu care vrea să ne mântuiască şi să ne elibereze de rău. Credinţa este marele dar cu care ne dă şi viaţa veşnică, adevărata viaţă. Acum voi, dragi părinţi, naşi şi naşe, cereţi Bisericii să primească în sânul ei pe aceşti copii, să le dea lor Botezul; şi această cerere o faceţi din cauza darului credinţei pe care voi înşivă l-aţi primit, la rândul vostru. Cu profetul Isaia, fiecare creştin poate să repete: "Domnul m-a plăsmuit slujitorul său încă din sânul matern" (cf. Is 49,5); astfel, dragi părinţi, copiii voştri sunt un dar preţios al Domnului, care a rezervat pentru sine inima lor, pentru a o putea umple cu iubirea sa. Prin sacramentul Botezului, astăzi îi consacră şi îi cheamă să-l urmeze pe Isus, prin realizarea vocaţiei lor personale conform acelui plan special de iubire pe care Tatăl îl are în minte pentru fiecare dintre ei; ţinta acestui pelerinaj pământesc va fi comuniunea deplină cu el în fericirea veşnică.
Primind Botezul, aceşti copii dobândesc în dar un sigiliu spiritual indelebil, "caracterul", care însemnează în interior pentru totdeauna apartenenţa lor la Domnul şi-i face mădulare vii ale trupului său mistic, care este Biserica. În timp ce intră ca să facă parte din Poporul lui Dumnezeu, pentru aceşti copii începe astăzi un drum care ar trebui să fie un drum de sfinţenie şi de conformare cu Isus, o realitate care este pusă în ei ca sămânţa unui copac splendid, care trebuie să fie crescut. De aceea, înţelegând măreţia acestui dar, încă din primele secole s-a avut grijă să se dea Botezul copiilor abia născuţi. Desigur, va fi nevoie după aceea de o adeziune liberă şi conştientă la această viaţă de credinţă şi de iubire, şi pentru aceasta este necesar ca, după Botez, ei să fie educaţi în credinţă, instruiţi conform înţelepciunii din Sfânta Scriptură şi învăţăturilor Bisericii, aşa încât să crească în ei acest germen al credinţei pe care astăzi îl primesc şi să poată ajunge la maturitatea creştină deplină. Biserica, ea care îi primeşte printre fiii săi, trebuie să-şi ia sarcina, împreună cu părinţii şi cu naşii, de a-i însoţi pe acest drum de creştere. Colaborarea dintre comunitatea creştină şi familie este deosebit de necesară în contextul social actual, în care instituţia familiară este ameninţată din mai mult părţi şi se află în faţa multor dificultăţi în misiunea ei de a educa la credinţă. Dispariţia referinţelor culturale stabile şi transformarea rapidă la care este supusă încontinuu societatea, fac într-adevăr urgentă angajarea educativă. De aceea, este necesar ca parohiile să se străduiască tot mai mult în susţinerea familiilor, mici Biserici domestice, în misiunea lor de transmitere a credinţei.
Preaiubiţi părinţi, îi mulţumesc împreună cu voi Domnului pentru darul Botezului acestor copilaşi ai voştri; înălţând rugăciunea noastră pentru ei, să invocăm darul îmbelşugat al Duhului Sfânt, care astăzi îi consacră după imaginea lui Cristos preot, rege şi profet. Încredinţându-i mijlocirii materne a Preasfintei Maria, să cerem pentru ei viaţă şi sănătate, pentru ca să poată creşte şi forma în credinţă şi să aducă, prin viaţa lor, roade de sfinţenie şi de iubire. Amin.
Benedictus Pp. XVI
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
