Iubiţi fraţi şi surori!
În relatarea copilăriei lui Isus, sfântul Luca subliniază cum Maria şi Iosif erau fideli faţă de Legea Domnului. Cu profundă evlavie împlinesc tot ceea ce este prescris după naşterea unui întâi-născut de parte bărbătească. Este vorba de două prescrieri foarte vechi: una se referă la mamă şi cealaltă la pruncul nou-născut. Pentru femeie este prescris să se abţină timp de patruzeci de zile de la practicile rituale, după care să ofere un dublu sacrificiu: un miel ca ardere de tot şi o turturică sau un porumbel pentru păcat; dar dacă femeia este săracă, poate să ofere două turturele sau doi porumbei (cf. Lev 12,1-8). Sfântul Luca precizează că Maria şi Iosif au oferit jertfa săracilor (cf. 2,24), pentru a evidenţia că Isus s-a născut într-o familie de oameni simpli, umilă dar foarte credincioasă: o familie care aparţine acelor săraci din Israel care formează adevăratul popor al lui Dumnezeu. Pentru întâiul-născut băiat, care conform Legii lui Moise este proprietate a lui Dumnezeu, era prescrisă în schimb răscumpărarea, stabilită în oferirea a cinci sicli, care trebuiau plătiţi unui preot în orice loc. Asta ca amintire veşnică a faptului că, în timpul Exodului, Dumnezeu i-a cruţat pe întâii-născuţi ai evreilor (cf. Ex 13,11-16).
Este important de observat că pentru aceste două acte - purificarea mamei şi răscumpărarea fiului - nu era necesar să se meargă la Templu. În schimb Maria şi Iosif vor să împlinească toate la Ierusalim şi sfântul Luca arată cum întreaga scenă converge spre Templu, deci să se focalizeze asupra lui Isus care intră acolo. Şi iată că, tocmai prin prescrierile Legii, evenimentul principal devine altul, adică "prezentarea" lui Isus la Templul lui Dumnezeu, care înseamnă actul de a-l oferi pe Fiul Celui Preaînalt Tatălui care l-a trimis (cf. Lc 1,32.35).
Această naraţiune a Evanghelistului are referinţă în cuvântul profetului Malahia pe care l-am ascultat la începutul primei lecturi: "Acestea le spune Domnul Dumnezeu: «Iată, eu trimit pe crainicul meu şi va pregăti calea înaintea mea; şi va veni îndată în templul său Domnul pe care îl căutaţi, vestitorul legământului, pe care îl doriţi... El va curăţi pe fiii lui Levi... pentru ca ei să aducă Domnului jertfă întru dreptate»" (3,1.3). În mod clar aici nu se vorbeşte despre un prunc şi totuşi acest cuvânt are împlinire în Isus, pentru că "imediat", graţie credinţei părinţilor săi, El a fost dus la Templu; şi în actul "prezentării" sale, sau al "oferirii" sale personale lui Dumnezeu Tatăl, transpare clar tema sacrificiului şi a preoţiei, ca în textul profetului. Pruncul Isus, care este prezentat imediat la Templu, este acelaşi care, ajuns adult, va purifica Templul (cf. In 2,13-22; Mc 11,15.19 şi textele paralele) şi mai ales va face din el însuşi jertfa şi marele preot al noului Legământ.
Aceasta este şi perspectiva din Scrisoarea către Evrei, din care a fost proclamat un text în lectura a doua, aşa că tema despre noua preoţie este întărită: o preoţie - cea inaugurată de Isus - care este existenţială: "Aşadar, prin faptul că el însuşi a îndurat încercarea, poate să vină în ajutorul celor care sunt încercaţi" (2,18). Şi astfel găsim şi tema suferinţei, foarte marcată în textul evanghelic, acolo unde Simeon rosteşte profeţia cu privire la Prunc şi cu privire la Mamă: "Iată, acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora în Israel şi ca semn care va stârni împotrivire... iar ţie [Marie] o sabie îţi va străpunge sufletul" (Lc 2,34-35). "Mântuirea" pe care Isus o aduce poporului său şi pe care o întrupează în el însuşi trece prin cruce, prin moartea violentă pe care El o va învinge şi o va transforma cu oferirea vieţii din iubire. Această oferire este deja prevestită în întregime în gestul prezentării la Templu, un gest determinat desigur de tradiţiile din vechiul Legământ, dar intim însufleţit de prezenţa lui Dumnezeu şi a Duhului său Sfânt în Isus. De fapt, Duhul pluteşte deasupra întregii scene a prezentării lui Isus la Templu, îndeosebi deasupra figurii lui Simeon, dar şi a Anei. Este Duhul "Mângâietor", care aduce "mângâierea" lui Israel şi mişcă paşii şi inima celor care o aşteaptă. Duhul e cel care sugerează cuvintele profetice ale lui Simeon şi Ana, cuvinte de binecuvântare, de laudă adusă lui Dumnezeu, de credinţă în Consacratul său, de mulţumire pentru că în sfârşit ochii noştri pot să vadă şi braţele noastre pot îmbrăţişa "mântuirea sa" (cf. 2,30).
"Lumină spre luminarea neamurilor şi spre gloria poporului tău Israel" (2,32): aşa îl defineşte Simeon pe Mesia Domnului, la sfârşitul cântării sale de binecuvântare. Tema luminii, care este ecoul primului şi al celui de-al doilea poem al Slujitorului Domnului, în Deutero-Isaia (cf. Is 42,6; 49,6), este puternic prezent în această liturgie. De fapt, ea a fost deschisă de o procesiune sugestivă, la care au participat Superiorii şi Superioarele Generale ale Institutelor de viaţă consacrată reprezentate aici, care purtau lumânările aprinse. Acest semn, specific tradiţiei liturgice a acestei Sărbători, este foarte expresiv. Manifestă frumuseţea şi valoarea vieţii consacrate ca reflexie a luminii lui Cristos; un semn care aminteşte de intrarea Mariei în Templu: Fecioara Maria, Consacrata prin excelenţă, purta în braţe Lumina însăşi, Cuvântul întrupat, venit să alunge întunericul din lume cu iubirea lui Dumnezeu.
Iubiţi fraţi şi surori consacraţi, voi toţi aţi fost reprezentaţi în acel pelerinaj simbolic, pe care în Anul Credinţei îl exprimă şi mai mult venirea voastră în Biserică, pentru a fi întăriţi în credinţă şi a reînnoi oferirea de voi înşivă lui Dumnezeu. Fiecăruia dintre voi şi Institutelor voastre adresez cu afecţiune cel mai cordial salut al meu şi vă mulţumesc pentru prezenţa voastră. În lumina lui Cristos, cu multiplele carisme de viaţă contemplativă şi apostolică, voi cooperaţi la viaţa şi la misiunea Bisericii în lume. În acest spirit de recunoştinţă şi de comuniune, aş vrea să vă adresez trei invitaţii pentru ca să puteţi intra pe deplin pe acea "poartă a credinţei" care este mereu deschisă pentru noi (cf. Scrisoarea apostolică Porta fidei, 1).
Vă invit, în primul rând, să alimentaţi o credinţă în măsură să lumineze vocaţia voastră. Vă îndemn pentru aceasta să comemoraţi, ca într-un pelerinaj interior, "prima iubire" cu care Domnul Isus Cristos a încălzit inima voastră, nu din nostalgie, ci pentru a alimenta flacăra aceea. Şi pentru aceasta este nevoie să staţi cu El, în tăcerea adoraţiei; şi astfel să treziţi voinţa şi bucuria de a-i împărtăşi viaţa, alegerile, ascultarea credinţei, fericirea săracilor, radicalitatea iubirii. Pornind mereu din nou de la această întâlnire de iubire voi părăsiţi toate pentru a sta cu El şi a fi asemenea Lui în slujirea lui Dumnezeu şi a fraţilor (cf. Exortaţia apostolică Vita consecrata, 1).
În al doilea rând vă invit la o credinţă care să ştie să recunoască înţelepciunea slăbiciunii. În bucuriile şi în suferinţele din timpul prezent, când duritatea şi povara crucii se fac simţite, să nu vă îndoiţi că kenosi a lui Cristos este deja victorie pascală. Tocmai în limita şi în slăbiciunea umană suntem chemaţi să trăiască această conformare cu Cristos, într-o tensiune totalizantă care anticipă, în măsura posibilă în timp, perfecţiunea escatologică (ibid., 16). În societăţile eficienţei şi succesului, viaţa voastră marcată de "minoritatea" şi de slăbiciunea celor mici, de empatia cu aceia care nu au glas, devine un semn evanghelic de împotrivire.
În sfârşit, vă invit să reînnoiţi credinţa care vă face să fiţi pelerini spre viitor. Prin natura sa, viaţa consacrată este pelerinajul spiritului, în căutarea unei Feţe care uneori se manifestă şi uneori se ascunde: "Faciem tuam, Domine, requiram" (Ps 26,8). Aceasta să fie dorinţa constantă a inimii voastre, criteriul fundamental care orientează drumul vostru, atât în micii paşi zilnici cât şi în deciziile cele mai importante. Nu vă uniţi cu profeţii prăpăstioşi care proclamă sfârşitul sau non-sensul vieţii consacrate în Biserica din zilele noastre; mai degrabă îmbrăcaţi-vă în Isus Cristos şi îmbrăcaţi armele luminii - aşa cum îndeamnă sfântul Paul (cf. Rom 13,11-14) - rămânând treji şi vigilenţi. Sfântul Cromaţiu din Aquileia scria: "Să îndepărteze de la noi Domnul acest pericol pentru ca niciodată să nu ne lăsăm îngreunaţi de somnul infidelităţii; ci să ne dea harul său şi milostivirea sa, pentru ca să putem veghea mereu în fidelitate faţă de El. De fapt, fidelitatea noastră poate să vegheze în Cristos" (Sermo 32, 4).
Iubiţi fraţi şi surori, bucuria vieţii consacrate trece în mod necesar prin participarea la Crucea lui Cristos. Aşa a fost pentru Maria Preasfântă. Suferinţa ei este suferinţa inimii care formează una cu Inima Fiului lui Dumnezeu, străpunsă din iubire. Din acea rană ţâşneşte lumina lui Dumnezeu şi chiar şi din suferinţele, din jertfele, din dăruirea de ei înşişi pe care consacraţii o trăiesc din iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de alţii se iradiază aceeaşi lumină care evanghelizează neamurile. În această Sărbătoare, vă urez în mod deosebit vouă celor consacraţi ca viaţa voastră să aibă mereu gustul parresia-ei evanghelice, pentru ca în voi Vestea Bună să fie trăită, mărturisită, vestită şi să strălucească precum Cuvânt al adevărului (cf. Scrisoarea apostolică Porta fidei, 6). Amin.
BENEDICTUS PP. XVI
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
