RUGĂCIUNILE EUHARISTICE
Consiliul Prezbiteral
Iaşi, 23 noiembrie 2012
1. Structura unei Rugăciuni euharistice
Rugăciunea Euharistică este momentul central, punctul culminant al întregii celebrări. Este o rugăciune de mulţumire şi de sfinţire. Preotul invită poporul să-şi înalţe inima către Domnul în rugăciune şi aducere de mulţumire, şi-l asociază la rugăciunea pe care el o adresează lui Dumnezeu Tatăl, prin Cristos, în Duhul Sfânt, în numele întregii comunităţi. Scopul acestei rugăciuni este ca întreaga adunare a credincioşilor să se unească cu Cristos pentru a preamări lucrările minunate ale lui Dumnezeu şi pentru a oferi jertfa. Rugăciunea euharistică cere ca toţi să o asculte cu reverenţă (Institutio Generalis Missalis Romani, 78).
Elementele principale ale Rugăciunii euharistice sunt:
Aducerea de mulţumire (prefaţă): în numele întregului popor preotul îl preamăreşte pe Dumnezeu Tatăl şi-i aduce mulţumiri pentru întreaga lucrare de mântuire sau pentru un aspect oarecare special al acesteia, în funcţie de zi, sărbătoare sau timp.
Aclamaţia: Întreaga adunare cântă Sanctus. Cântarea acestui imn este parte din Rugăciunea euharistică.
Epicleza: Biserica imploră prin invocaţii speciale puterea Duhului Sfânt, pentru ca darurile oferite de oameni să fie consacrate;
Relatarea instituirii şi consacrarea: prin cuvintele şi gesturile lui Cristos, se săvârşeşte jertfa pe care însuşi Cristos a orânduit-o la Cina de pe urmă, când şi-a oferit trupul şi sângele său sub chipul pâinii şi al vinului, le-a dat să mănânce şi să bea apostolilor, lăsându-le porunca să perpetueze această taină;
Anamneza: Biserica împlineşte porunca primită de la Cristos Domnul prin apostoli şi celebrează memorialul lui Cristos însuşi, amintind, mai presus de toate, fericita lui pătimire, glorioasa înviere şi înălţare la cer;
Oferirea: în celebrarea acestui act memorial, Biserica, întrunită în mod special în acest moment şi în acest loc, îi oferă Tatălui, în Duhul Sfânt, victima fără pată. Biserica le cere credincioşilor să ofere nu numai victima fără pată, dar să ştie să se ofere şi pe ei înşişi, şi astfel să desăvârşească din zi în zi, prin mijlocirea lui Cristos, unirea lor cu Dumnezeu şi cu fraţii lor, pentru ca, în cele din urmă, Dumnezeu să fie totul în toţi.
Rugăciunile de mijlocire: prin ele se arată că Euharistia este celebrată în comuniune cu întreaga Biserică, atât cea din ceruri, cât şi cea de pe pământ, şi că jertfa se săvârşeşte pentru ea şi pentru toţi membrii ei, vii şi morţi, membrii care au fost chemaţi să participe la răscumpărarea şi mântuirea dobândită prin trupul şi sângele lui Cristos.
Doxologia finală: aceasta exprimă preamărirea lui Dumnezeu: ea este confirmată şi încheiată prin aclamaţia poporului: Amin.
(Institutio Generalis Missalis Romani, 79).
2. Institutio Generalis Missalis Romani
- prima ediţie tipică: 1970
în conformitate cu constituţia apostolică a papei Paul al VI-lea Missale Romanum;
alcătuită conform hotărârilor Conciliului al II-lea din Vatican.
- a doua ediţie tipică: 1975
Apărută datorită unor schimbări şi completări ce trebuiau introduse:
serviciile acolitului şi ale lectorului, care au fost introduse pentru a înlocui serviciile subdiaconului - nr. 142-152;
Liturghiile rituale şi pentru diferite necesităţi. Au fost compuse unele formulare ce indică antifonele de la intrare şi de la Împărtăşanie. S-au adăugat textele rituale pentru dedicarea unei biserici şi a altarului, ale Liturghiei pentru reconciliere ca şi printre Liturghiile votive, textele Liturghiilor care au fost dorite: pentru sfânta Fecioară Maria, Maica Bisericii, şi pentru Preasfântul Nume al Mariei;
schimbări de mică importanţă s-au introdus în titluri şi rubrici, pentru a corespunde mai bine cuvintelor şi expresiilor care se întâlnesc în noile cărţi liturgice.
Această a doua ediţie tipică a fost aprobată de papa Paul al VI-lea.
- a treia ediţie tipică: 2000
Pregătită pentru începutul celui de-al treilea mileniu de la întruparea Domnului.
Conţine cele mai recente documente ale Scaunului Apostolic (mai ales Codul de drept canonic) şi răspunde diferitelor necesităţi de corectare şi completare.
Schimbările introduse sunt în legătură cu Normele Generale ale Liturghierului Roman şi sunt recomandate de experienţa pastorală.
sunt expuse mai clar cazurile permise de a distribui sfânta Împărtăşanie sub ambele specii.
Capitolul al IX-lea (compus din nou) vorbeşte despre modalitatea în care se adaptează aşa cum se cuvine Liturghierul Roman la necesităţile pastorale.
Noi formule privitoare la celebrările introduse recent în Calendarul Roman General. Comunul Sfintei Fecioare este îmbogăţit cu noi formulare liturgice, cu scopul de a favoriza cultul Maicii Domnului. În Postul Mare, potrivit unui obicei foarte vechi, s-a introdus pentru fiecare zi Rugăciunea asupra poporului (finalul sfintei Liturghii).
În adaosul (anexa) la Ritualul Liturghiei se găsesc Rugăciuni euharistice pentru reconciliere şi Rugăciuni euharistice speciale, care pot fi folosite pentru diferite necesităţi, împrejurări sau categorii de credincioşi.
Conferinţele episcopale se vor ocupa de traducerea fidelă şi corectă a textelor Liturghierului în limba poporului, "revizuind cu grijă traducerile precedente încă în uz".
Această ultimă ediţie tipică poate fi folosită la celebrarea preasfintei Euharistii din ziua în care va fi publicată şi va intra în vigoare: Corpus Domini 2000.
3. Scurt istoric al Rugăciunilor Euharistice
Cea mai veche Rugăciune euharistică, rămasă de la Biserica Romană, se găseşte în scrierile preotului roman Hipolit şi este fixată (aproximativ) pentru anul 215. El a propus această rugăciune ca un "cadru": recunoştea apoi fiecărui episcop care celebra sfânta Liturghie dreptul de a crea textele în mod liber, cu condiţia să rămână fidel tradiţiei. De aceea nu este de mirare faptul că rugăciunea euharistică atribuită lui Hipolit a cunoscut în Biserica Romană, în timp, diferite variaţii. Acest lucru s-a întâmplat mai ales atunci când a avut loc trecerea, în cult, de la limba greacă la limba latină. Acest factor a condus, în mod progresiv, la o formă stabilă a Rugăciunii euharistice.
Sub papa Grigore I (cel Mare, papă între 590-604), această evoluţie a ajuns la final şi astfel Canonul Roman a rămas, chiar dacă având mici variaţii, unica Rugăciune euharistică până la Conciliul Vatican II.
Începând cu sec. al VIII-lea s-a conturat ideea că Rugăciunea euharistică (Canonul Roman, Canon Missae), începe după Sanctus. Această idee a fost subliniată şi din punct de vedere grafic, prin evidenţierea primei litere din expresia Te igitur, desenată ca o mare literă iniţială, şi cu introducerea în manuscrisele liturgice a unei imagini care reprezintă crucificarea lui Isus (vezi foto).
După Conciliul al II-lea din Vatican s-a procedat la reformarea Canonului Roman, care conţinea foarte multe rugăciuni de cerere şi foarte multe gesturi (semnul sfintei cruci, îngenuncheri, sărutarea altarului). Această reformă a fost foarte anevoioasă. De aceea, papa Paul al VI-lea a permis ca alături de Canonul Roman, uşor modificat, să fie introduse trei Rugăciuni euharistice noi.
a. Rugăciunea euharistică II
Textul provine din Traditio apostolica a lui Hipolit. Este o reelaborare, o reformulare a textului din Canonul Roman. Este prevăzută cu o prefaţă proprie, dar poate fi folosită şi cu alte prefeţe, în special cu acelea care cuprind sintetic misterul mântuirii, aşa cum sunt, de exemplu, prefeţele comune.
Este indicată în zilele obişnuite din timpul săptămânii sau în împrejurări speciale. Când Liturghia se celebrează pentru un răposat, se poate întrebuinţa formula specială prevăzută de rubrici.
b. Rugăciunea euharistică III
Este o Rugăciune euharistică nouă care nu ia ca modele texte liturgice vechi. Este numită "canonul lui Paul al VI-lea", de la numele papei care a aprobat-o. Munca specifică de redactare a rugăciunii a fost făcută de liturgistul italian Cipriano Vagaggini (1909-1999).
Se poate folosi cu orice prefaţă. Folosirea ei se preferă în duminici şi sărbători. Se poate folosi o formulă specială pentru morţi, care trebuie intercalată la locul său, când liturghia se celebrează pentru defuncţi.
c. Rugăciunea euharistică IV
A fost elaborată în contextul reformei Conciliului al II-lea din Vatican. Este cea mai densă de conţinut teologic şi cea mai lungă Rugăciune euharistică. Are o prefaţă invariabilă şi o structură care rezumă întreaga istorie a mântuirii. Izvoarele liturgice ale acestei Rugăciuni euharistice sunt: anafora sfântului evanghelist Marcu, anafora sfântului Iacob cel Mic, anafora sfântului Vasile din Cezareea. Această Rugăciune euharistică împleteşte simplitatea şi sobrietatea liturgiei romane cu solemnitatea şi fastul liturgiei orientale. Are un limbaj simplu şi modern, fapt care facilitează înţelegerea conţinutului său.
Cuprinde temele teologice principale dezbătute la Conciliul al II-lea din Vatican: iubirea lui Dumnezeu pentru oameni (nu este prezentă în Canonul Roman); sensul omului (temă specifică contemporană); sensul cosmic (de la început până la sfârşit); sensul eclezial (Biserica în slujba oamenilor, oferă jertfa lui Cristos).
Întrucât are o structură unică, ea nu poate fi folosită în solemnităţi. Poate fi folosită la orice altă Liturghie care nu are o prefaţă proprie şi în duminicile "de peste an" (eventual cele care se celebrează spre sfârşitul anului liturgic). La această Rugăciune euharistică, datorită structurii sale, nu se poate introduce o formulă specială pentru un răposat.
d. Alte Rugăciuni euharistice
Rugăciunile euharistice "pentru diferite necesităţi" (N1, N2, N3 şi N4)
- În anul 1973, Congregaţia pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor, în urma propunerilor care au venit din diferite Biserici locale de la Oficiile Liturgice, a autorizat compunerea unor Rugăciuni euharistice noi. După numai un an, în 1974, Conferinţa Episcopilor din Elveţia prezintă deja noi Rugăciuni euharistice în limbile franceză, germană şi italiană. Aceste rugăciuni se răspândesc mai întâi în regiunile care vorbesc aceste limbi: Luxemburg, Franţa, Italia, Austria, iar apoi şi în alte naţiuni şi Biserici locale. În 1991 existau deja în 27 de ţări. Temele acestor rugăciuni: "Biserica în drumul său către unitate"; "Dumnezeu îşi călăuzeşte Biserica pe drumul mântuirii"; "Isus, calea către Tatăl"; "Isus, model de iubire".
- Dat fiind faptul că existau diferenţe lingvistice importante, Congregaţia pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor, în ultima ediţie tipică (2000) a adus câteva corecturi şi a clarificat câţiva termeni, explicând prin ce se diferă aceste Rugăciuni euharistice de cele patru deja existente. O normă a aceleiaşi Congregaţii a limitat folosirea acestor Rugăciuni euharistice la celebrările "pentru diferite necesităţi".
Rugăciunile euharistice pentru Reconciliere I şi II (R1 şi R2)
- Provin din anul sfânt 1975.
- Se pot folosi la Liturghiile în care li se propune în mod special credincioşilor taina Reconcilierii; la Liturghiile pentru promovarea înţelegerii, pentru împăcare, pentru menţinerea păcii şi a dreptăţii, în timp de război sau de revoluţie, pentru iertarea păcatelor, pentru implorarea iubirii, la Liturghiile în care se celebrează misterul sfintei cruci, preasfânta Euharistie, preapreţiosul sânge al Domnului nostru Isus Cristos, ca şi la Liturghiile din Postul Mare.
- Deşi sunt prevăzute cu prefaţă proprie, pot fi folosite şi cu alte prefeţe, care se referă la pocăinţă şi la convertire, de pildă, cu prefeţele pentru Postul Mare.
4. Ce înseamnă "diferite împrejurări" şi "diferite necesităţi"?
Deoarece liturgia sacramentelor şi a sacramentaliilor le oferă credincioşilor bine pregătiţi posibilitatea de a sfinţi aproape toate evenimentele vieţii prin harul divin care izvorăşte din misterul pascal şi deoarece Euharistia e taina tainelor, Liturghierul pune la dispoziţie formulare de Liturghii şi rugăciuni ce se pot întrebuinţa la diferite ocazii din viaţa creştină, pentru nevoile întregii lumi, ori ale Bisericii universale sau locale.
Având în vedere libertatea mai mare de alegere a lecturilor şi rugăciunilor, este bine ca Liturghiile pentru diferite împrejurări să se folosească cu moderaţie, adică atunci când o cer împrejurările.
La toate Liturghiile pentru diferite împrejurări, dacă nu se prevede în mod expres nimic contrar, se pot folosi lecturile din zilele de lucru şi cântările prevăzute între ele, dacă se armonizează cu acea celebrare.
În numărul acestor Liturghii sunt incluse Liturghiile rituale, pentru diferite trebuinţe, pentru diferite împrejurări şi cele votive.
Liturghiile rituale (în legătură cu administrarea unor sacramente sau sacramentalii) sunt interzise în duminicile Adventului, Postului Mare şi ale Paştelui, în solemnităţi, în zilele din Octava Paştelui, în Pomenirea Tuturor Credincioşilor Răposaţi, în Miercurea Cenuşii şi în zilele din Săptămâna Sfântă; în afară de aceasta, trebuie respectate normele prescrise în cărţile rituale sau în formularele Liturghiilor înseşi.
Liturghiile pentru diferite necesităţi sau intenţii sunt celebrate în anumite împrejurări, fie din timp în timp, fie la date fixe. Dintre ele, autoritatea competentă poate alege Liturghii pentru rugăciunile publice, pe care le va stabili conferinţa episcopilor în decursul anului.
Dacă se iveşte vreo necesitate mai gravă sau o utilitate pastorală, se poate celebra o Liturghie corespunzătoare, din dispoziţia sau cu aprobarea episcopului diecezan, în orice zi, cu excepţia solemnităţilor, duminicilor Adventului, Postului Mare şi Paştelui, a zilelor din Octava Paştelui, a Pomenirii Tuturor Credincioşilor Răposaţi, a Miercurii Cenuşii şi a zilelor din Săptămâna Sfântă.
Liturghiile votive (celebrate în legătură cu o devoţiune particulară), ce comemorează misterele Domnului sau o cinstesc pe sfânta Fecioară Maria, pe îngeri, pe un anumit sfânt sau pe toţi sfinţii, pot fi celebrate pentru pietatea credincioşilor în zilele din cursul anului, chiar dacă e o comemorare facultativă. Totuşi, nu pot fi celebrate, ca votive, Liturghiile care se referă la misterele Domnului sau ale sfintei Fecioare Maria, cu excepţia Liturghiei Neprihănitei Zămisliri, deoarece celebrarea lor este legată de cursul anului liturgic.
Liturghiile pentru diferite trebuinţe şi cele votive sunt în mod obişnuit oprite în zilele în care e prevăzută o comemorare obligatorie sau în zilele feriale ale Adventului, până la 16 decembrie inclusiv, în timpul Crăciunului până în ziua de 2 ianuarie, în Timpul Pascal, după Octava Paştelui. Dacă intervine, însă, o necesitate adevărată sau o utilitate pastorală, după aprecierea rectorului bisericii sau chiar a preotului celebrant, în celebrarea cu participarea poporului, se poate folosi Liturghia care răspunde acelei necesităţi sau utilităţi.
În zilele de lucru ale Timpului de peste an, în care cad comemorări facultative, se poate celebra face oficiul "de feria", sau se poate celebra orice Liturghie şi se poate folosi orice fel de rugăciune pentru diferite circumstanţe, cu excepţia Liturghiilor rituale.
În mod special, se recomandă comemorarea sfintei Fecioare Maria în zi de sâmbătă, deoarece, în liturgia Bisericii, Mamei Mântuitorului i se acordă veneraţie în primul rând şi mai mult decât tuturor sfinţilor.
(Institutio Generalis Missalis Romani, 368-378)
5. Cateheza comunităţilor
Liturgia Bisericii este o realitate dinamică ce angajează întreaga comunitate: preoţi şi credincioşi.
Există un singur mod de celebrare, o singură cale care ne conduce la Dumnezeu prin celebrare, o singură liturgie, care încearcă în decursul timpului să aprofundeze tezaurul care i-a fost încredinţat. Biserica merge înainte, către împlinirea sa. Prin introducerea altor Rugăciuni euharistice, nu se schimbă modul de celebrare a sfintei Liturghii, nu se schimbă credinţa, nu se scurtează Liturghia. În ceea ce priveşte Rugăciunile euharistice folosite la sfânta Liturghie, nu putem vorbi despre "înainte" (4) şi "după" (10). Dacă am gândi aşa, înseamnă că în istoria Bisericii am vorbi despre momente de progres şi de momente de ruptură. Or, nu aceasta este schema după care trebuie trăită liturgia. Totul trebuie privit în perspectiva continuităţii, a bogăţiei şi a diversităţii liturgiei, care oglindeşte la rândul său bogăţia misterului care se celebrează. "Există în om tendinţa de a reduce Euharistia la propriile dimensiuni, în timp ce în realitate el este cel care trebuie să se deschidă spre dimensiunile misterului" (Scrisoarea apostolică a papei Ioan Paul al II-lea pentru Anul Euharistiei Mane nobiscum, Domine (2004), nr. 14).
Atunci când îi instruim pe credincioşi cu privire la celebrarea sfintei Liturghii şi cu privire la Rugăciunile euharistice, trebuie să avem în vedere două aspecte:
1) Ce doreşte Biserica universală - documentele Magisteriului Bisericii privitoare la Rugăciunile euharistice:
Institutio Generalis Missalis Romani (2002)
Congregaţia pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor, Instrucţiunea Inaestimabile donum (1980), în care, din mandatul papei, congregaţia reaminteşte preoţilor să folosească doar Rugăciunile euharistice aprobate de Biserică şi nu pe cele compuse de persoane private (nr. 5);
Scrisoarea apostolică Vicesimus quintus annus a papei Ioan Paul al II-lea (1989), la aniversarea a 25 de ani de la promulgarea constituţiei conciliare Sacrosanctum Concilium, în care papa, la nr. 13, vorbeşte despre aplicarea corectă a reformei liturgice;
Scrisoarea enciclică Ecclesia de Eucharistia a papei Ioan Paul al II-lea (2003), în care papa, la nr. 28, aminteşte că preotul şi numai el poate recita în întregime Rugăciunea euharistică;
Scrisoarea Apostolică Mane nobiscum, Domine a papei Ioan Paul al II-lea pentru Anul Euharistiei (2004), care ne vorbeşte despre necesitatea "catehezei mistagogice", care ajută la descoperirea semnificaţiei gesturilor şi cuvintelor din liturgie (nr. 17).
Instrucţiunea Congregaţiei pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor cu privire la celebrarea sfintei Euharistii Redemptionis sacramentum (2004), nr. 51-56; preoţii sunt invitaţi să folosească "numai rugăciunile aprobate în mod legitim de Scaunul Apostolic, conform modurilor şi termenilor stabiliţi de el" (nr. 51).
Exortaţia apostolică post-sinodală a papei Benedict al XVI-lea Sacramentum caritatis (2007), nr. 48, în care Sfântul Părinte reia învăţătura conţinută în Institutio Generalis (nr. 78-79; 364-365).
2) Ce doreşte Biserica locală - documente şi aplicaţii locale:
Cartea Sinodală (2005), Partea I, cap. II, nr. 46-103. Se vorbeşte despre Liturgie şi despre modul în care trebuie înţeleasă reforma liturgică. Liturgia are în vedere "o continuă revizuire şi o formare permanentă a credincioşilor, hirotoniţi şi laici" (nr. 95).
6. Concluzie
- Toate Rugăciunile euharistice din Liturghierul Roman ediţia tipică a treia prezintă aceeaşi structură, fapt pentru care nu sunt unele de grad superior şi altele de grad sau de importanţă inferioară. Ceea ce le diferenţiază sunt doar condiţiile şi momentele în care una sau alta din aceste Rugăciuni euharistice pot fi folosite. Aşa cum în liturgie există grade diferite de celebrare (solemnităţi, sărbători, comemorări obligatorii, comemorări facultative, ferii), aşa cum există şi grade diferite de participare la celebrare (celebrant, concelebrant, diacon, acolit, lector, psalmist etc.), tot aşa există şi diferite modele de Rugăciune euharistică, utilizate în diferite circumstanţe;
- Folosirea uneia sau alteia dintre Rugăciunile euharistice nu înseamnă renunţarea sau anularea unei practici liturgice preexistente, ci o presupune, înscriind-o într-o logică a continuităţii. O rugăciune euharistică se foloseşte ţinând cont de condiţiile pe care le stabileşte Biserica prin documentele Magisteriului;
- Aprobarea ordinariului locului este necesară (atunci când Biserica o cere) şi devine un ajutor tocmai pentru ca "momentul central, punctul culminant al celebrării Euharistiei" (IGMR, 78) să nu fie alterat de sensibilităţi subiective şi contingente.
- Să nu uităm în acest An al Credinţei că Rugăciunea euharistică este "locul" privilegiat al profesiunii de credinţă pe care o face poporul credincios. Euharistia este "misterul credinţei" noastre, şi în acelaşi timp un moment de har prin care participăm la viaţa veşnică a lui Dumnezeu.
- Comunităţile se formează "prin" celebrarea liturgică însăşi, conform cunoscutei pedagogii: la celebrare se educă celebrând. Să profităm de timpul celebrativ pentru a-i educa pe credincioşi.
- Comunităţile se formează însă şi "înainte" şi "după" celebrarea liturgică, prin dezvoltarea raportului care trebuie să existe între liturgie şi artă, liturgie şi muzică, liturgie şi comunicare etc. (cf. Cartea Sinodală 97, § 1,2).
- Finalitatea pe care o urmărim este să facem în aşa fel încât toţi - slujitori hirotoniţi şi toţi credincioşii: copii, tineri, adulţi - să înţelegem şi să trăim ceea ce celebrăm.
Oficiul pentru Cler
Pr. Eduard Soare
