|
| © Vatican Media |
În cartea sa "Pier Giorgio Frassati. Bucuria nu va avea măsură", autorul conturează figura fericitului piemontez care va fi canonizat duminică, 7 septembrie 2025. Un tânăr cufundat în timpul său, angajat în viaţa socială şi politică, exemplu unei credinţe caritabile şi curajoase într-o epocă dificilă pentru idealurile creştine: "Renunţa la somn şi la orele de studiu pentru a fi alături de cei nevoiaşi".
Pier Giorgio Frassati era un băiat tânăr când, într-o dimineaţă de iarnă, o cerşetoare a bătut la uşă cu un copil desculţ în braţe. El nu avea bani să-i dea şi, mişcat de acea viziune a sărăciei, şi-a scos pantofii şi i i-a dat. Multe episoade vorbesc despre sfinţenia lui Frassati pe care Vincenzo Sansonetti le-a consemnat cu meticulozitate în biografia sa, dedicată acestui tânăr, care a murit la vârsta de douăzeci şi patru de ani în 1925. "Prima sa virtute - notează autorul - este atitudinea inimii, acceptarea voinţei lui Dumnezeu". Frassati a fost un om capabil să combine curajul angajării civile şi politice şi o caritate profundă, hrănită de iubirea faţă de Cristos euharistic. Recunoaşterea sfinţeniei sale depline, aşa cum afirmă episcopul de Pavia, Corrado Sanguineti, în invitaţia de a citi cartea, are loc alături de cea a lui Carlo Acutis, într-o zi care vede împreună "doi sfinţi ai timpului nostru, un exemplu strălucitor pentru toţi tinerii din lume".
"Am rămas creştin"
Sansonetti dedică un spaţiu considerabil contextului istoric dificil în care a acţionat Frassati: "Noul secol a fost martor la o nouă situaţie: imperiile urmau să fie înlocuite de state naţionale, cu o viziune seculară; idealurile risorgimentale şi postunitare au fost oarecum provocatoare pentru Biserică. Şi nu numai - continuă autorul - din cauza a ceea ce a urmat spargerii Porţii Pia şi sfârşitului puterii temporale a papilor, ci şi din cauza unui mod diferit de a aborda viaţa, care a acordat mai puţin spaţiu dimensiunii creştine". Frassati a abordat această situaţie dintr-o perspectivă nouă, ajutat de educaţia sa iezuită şi de întâlnirile pe care le-a făcut în viaţă, alăturându-se Acţiunii Catolice, Federaţiei Universitare Catolice Italiene şi activismului în Partidul Popular.
Forţa şi promptitudinea cu care a apărat idealurile creştine reies din paginile în care Sansonetti descrie cortegiul de tineri adunaţi la Roma în 1921 pentru congresul naţional al Tineretului Catolic Italian, ambuscada gărzilor călare, arestarea lui Pier Giorgio. Deşi i s-a oferit eliberarea imediată odată ce ofiţerii şi-au dat seama al cui fiu era, Frassati a răspuns: "Voi ieşi când vor ieşi şi colegii mei". Riguros în viaţa de zi cu zi, Frassati, cu o altă ocazie, când un coleg de facultate l-a văzut ieşind din biserica "della Crocetta" din Torino cu rozariul în mână şi l-a întrebat dacă a devenit bigot, a răspuns: "Nu, am rămas creştin".
Aproape de cei nevoiaşi
Multe episoade mărturisesc sfinţenia lui Frassati, beatificat de Ioan Paul al II-lea pe 20 mai 1990. Sansonetti povesteşte numeroasele gesturi de generozitate concrete ale unui tânăr a cărui credinţă intensă se exprima chiar şi în cadrul unui context familial care privea cu răceală la ideile sale creştine. Scriitorul explică faptul că, în Torino, săracii locuiau adesea în mansarde insalubre şi lucrau în casele celor bogaţi, care locuiau la etajele principale. Pier Giorgio îi vizita adesea pe aceşti nevoiaşi, conversa cu ei şi le asculta problemele. Se întâmpla că aceste persoane trebuiau adesea să se mute, iar el le ajuta: "Întrucât aceşti oameni - relatează Sansonetti - nu erau în măsură să se organizeze şi să plătească o mutare, a închiriat o căruţă în care au fost încărcate puţinele bunuri ale acestor familii sărace şi el, împreună cu unul sau doi prieteni, trăgea căruţa pe străzile din Torino până la noua destinaţie, aşa încât colegii săi din Federaţia Universitară Catolică Italiană (FUCI) au inventat că el ar fi creat o companie: «Frassati trasporti»". "Ceea ce îl diferenţiază de ceilalţi - se arată în biografie - este faptul că s-a înjosit pentru a se apropia de cei umili, de cei din urmă, şi nu ca un gest paternalist, ci ca rezultat al unei credinţe trăite". Într-o noapte, văzând un om sărac care tremura pe stradă, şi-a scos frumoasa haină nouă şi i-a dat-o. Mergea adesea la spital pentru a-i mângâia pe bolnavi.
Înmormântarea lui Pier Giorgio
"Pe 6 iulie, ziua înmormântării lui Pier Giorgio - scrie Sansonetti - cercul apropiat de cunoştinţe şi familia, începând cu părinţii săi necredincioşi, a fost surprins şi uimit să vadă mii de bărbaţi, femei şi copii din cele mai defavorizate şi abandonate cartiere, săracii din oraşul Torino simplu şi umil, aliniaţi pe străzile care duceau la biserică". Această imagine relatează existenţa lui Frassati, iubirea sa faţă de aproapele, dăruirea sa autentică, nu formală, faţă de cei marginalizaţi, numeroasele sale dificultăţi de a fi înţeles în familia sa, care abia mai târziu şi-a dat seama cu adevărat cine era cu adevărat acel tânăr generos, îndrăgostit de Euharistie. Mama sa, Adelaide, era o femeie cu o credinţă lâncedă; tatăl său, Alfredo, un om inteligent, liberal şi fondator al ziarului La Stampa, era agnostic şi îi era greu să înţeleagă alegerile acestui fiu, care, printre altele, se înscrisese la Universitatea Politehnică din Torino pentru a obţine o diplomă în inginerie industrială mecanică, specializare în minerit, "pentru a-l putea sluji pe Cristos şi mai mult printre mineri". După moartea fiului, Alfredo va întreprinde un parcurs interior care, datorită şi corespondenţei epistolare cu viitorul Paul al VI-lea, îl va duce în cele din urmă la convertirea.
Iubirea faţă de Cristos în Euharistie
Pier Giorgio încearcă să nu renunţe niciodată la Liturghia zilnică. Pasiunea acestui tânăr pentru munte şi alpinism este bine cunoscută, dar înainte de a porni la o escaladare, în zori, decidea să meargă la Liturghie, luându-i cu el pe prietenii de la Federaţia Universitară Catolică Italiană (FUCI). Devoţiunea sa faţă de Euharistie era atât de mare încât Frassati putea rămâne în adoraţie în faţa tabernacolului ore întregi, zi şi noapte: "Credinţa sa era una concretă; se confrunta cu tot ceea ce făcea parte din viaţă, cu circumstanţele vieţii de zi cu zi, dar fără a renunţa la hrănirea credinţei sale. Nu exista niciun dualism în viaţa sa între credinţă şi fapte; acestea erau strâns legate".
Eugenio Murrali
(După Vatican News, 5 septembrie 2025)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
