Într-o schimbare de epocă marcată de o criză în transmiterea credinței, „trebuie să repornim de la un mare sezon” de evanghelizare, punând în centru prima vestire, kerygma: Isus Cristos te iubește, și-a dat viața pentru a te mântui și acum este viu alături de tine în fiecare zi, pentru a te lumina, pentru a te întări, pentru a te elibera.
Aceasta este inima îndemnului conținut în documentul Venite ad me. Considerații despre transmiterea credinței în schimbarea de epocă al Dicasterului pentru Doctrina Credinței, publicat joi, 22 octombrie.
Pe urma conciliului și a magisteriului pontifilor
Considerațiile sunt un text puternic, compus din opt capitole plus o introducere și o concluzie, bogat în referințe la magisteriul pontifilor, în special la Leon al XIV-lea și Papa Francisc, la Conciliul al II-lea din Vatican și la alte documente. De asemenea, se precizează că genul documentului este cel al Considerațiilor și nu o Notă doctrinală. Prin urmare, textul examinează „o pluralitate de puncte de vedere, fără a pretinde însă că rezolvă problema, care rămâne deschisă unor analize și dezvoltări ulterioare”. Obiectivul specific, așadar, este de a sugera „căi concrete pentru a proclama kerygma în schimbarea de epocă pe care o trăim”.
Documentul a fost aprobat de papa la 21 august 2026 și poartă semnăturile cardinalului Víctor Manuel Fernández, prefectul Dicasterului pentru Doctrina Credinței, și a Monseniorului Armando Matteo, secretarul Secției Doctrinale a aceluiași Dicaster. Contribuția multor Conferințe Episcopale la această lucrare a fost neprețuită, la fel ca și mărturiile – trimise de episcopi – ale celor care l-au descoperit sau redescoperit pe Domnul Isus, relatate în capitolul final al acestor Considerații.
Mărturie despre experiența personală a unei întâlniri cu Cristos
Punctul de plecare îl reprezintă cuvintele lui Isus din evanghelia după Matei: „Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați și eu vă voi da odihnă”. Acesta, așa cum arată concluziile, este „un apel adresat credincioșilor de a se întoarce la inima moștenirii credinței creștine: kerygma”, care „iluminează tot conținutul lui depositum fidei, atrăgându-ne spre experiența unei întâlniri personale și comunitare cu Cristos cel viu”, având în vedere și faptul că în unele regiuni ale lumii, transmiterea credinței „practic a încetat”.
Proclamând iubirea lui Dumnezeu pentru toți
Primul capitol începe prin a sublinia că „Isus este cu adevărat lumina adevărată care luminează fiecare ființă umană”. „Aceasta este vestea bună a evangheliei Fiului: Dumnezeu este iubire pentru totdeauna și pentru toți”. Credința, adaugă documentul, „nu se transmite în primul rând ca un set de conținut doctrinar sau informații religioase”, ci ca „o formă de viață eclezială în care credinciosul este introdus progresiv”.
Grija pastorală și pentru adulți, nu numai pentru copii și adolescenți
Analizarea formelor de transmitere a credinței evidențiază modul în care Biserica se dezvoltă „prin atracție”, cum familia constituie „primul și cel mai esențial loc pentru transmiterea credinței” și importanța sinergiei dintre Biserică și familie în acest sens. Se observă, însă, că transmiterea credinței în contexte familiale „a fost întreruptă în multe părți ale lumii” și „trecerea experienței credinței creștine către noile generații nu se mai produce automat, ca să spunem așa”.
„Abia în acest moment și într-un al doilea moment, comunitatea eclezială intră în procesul de transmitere a credinței”, se arată în document, care notează că „în țările cu o lungă tradiție creștină, un astfel de context pentru transmiterea credinței apare astăzi compromis, fiind din ce în ce mai caracterizat de prezența unor persoane botezate care, însă, nu trăiesc exigențele Botezului, le lipsește o apartenență cordială la Biserică și nu mai experimentează mângâierea credinței”. Confruntat cu această realitate, documentul notează că „transmiterea credinței astăzi necesită în special evanghelizarea adulților și depășirea unei acțiuni pastorale concentrate exclusiv pe cateheza copiilor și adolescenților”.
Schimbarea de epocă
Al treilea capitol se concentrează pe context, și anume, pe schimbarea de epocă pe care o trăim. Urgența de a răspunde la întrebările despre încotro ne îndreptăm și ce direcție să alegem este exprimată de Papa Leon al XIV-lea în Magnifica humanitas, în special cu privire la această schimbare de epocă. Un aspect caracteristic, mai ales în Occident, este tocmai „criza transmiterii de la o generație la alta a credinței creștine”. Într-adevăr, se observă că „părinții sunt din ce în ce mai puțin dedicați sarcinii de a-și expune copiii la lumina vie a mesajului evangheliei” și că tocmai din aceste contexte familiale provin majoritatea persoanelor „care, în pofida faptului că au frecventat cercurile parohiale catolice, ajung să experimenteze trecerea la vârsta adultă cu o atitudine de indiferență religioasă substanțială”.
O nouă cultură care exilează credința la o chestiune privată
„Criza modernității, o caracteristică a schimbării de epocă, a contribuit astfel la nașterea unei noi culturi, care a intrat în competiție cu structurile tradiționale de transmitere a credinței”, notează documentul. Tendința de bază a acestei culturi pare a fi exaltarea „suveranității sinelui”, care este unul dintre cele mai evidente aspecte ale procesului de secularizare, care tinde să reducă credința și Biserica la sfera privată și intimă.
Provocarea nu este tehnologică, ci antropologică
Un alt semn al schimbării de epocă este răspândirea tehnologiilor digitale. Inteligența artificială nu numai că interferează cu ecosistemele informaționale, ci invadează și relațiile dintre oameni. „Provocarea, așadar, nu este tehnologică, ci antropologică”, scrie Leon al XIV-lea în Mesajul pentru Ziua Mondială a Comunicațiilor Sociale din 2026.
Unde cresc convertirile, crește și dificultatea de a persevera
Este adevărat că în unele zone puternic secularizate ale lumii, convertirile și întoarcerile la Biserică sunt în creștere, dar „o dificultate paralelă se observă în perseverența neofiților, care adesea, la scurt timp după ce primesc Botezul, revin la o stare de indiferență practică”. Prin urmare, situația descrisă „ne invită să redescoperim importanța comunității în primirea și însoțirea noilor credincioși”.
Centralitatea kerygmei
Se reafirmă nevoia de „o profundă reînnoire kerygmatică a catehezei”, cu atenție și la limbaj, care trebuie caracterizat ca „un apel la inimă”, și cu relații interpersonale captivante. Proclamarea kerygmei trebuie „să fie capabilă să prezinte vestea bună a iubirii și milostivirii lui Dumnezeu în așa fel încât cei care o primesc să poată înțelege efectiv că tocmai lor li se adresează acea iubire și milostivire”.
Comunitate, Cuvântul lui Dumnezeu, liturgie și mărturie
Al cincilea capitol se concentrează asupra importanței comunității creștine în raport cu Cuvântul lui Dumnezeu, liturgie și mărturie. „Pare absolut urgent, mai ales în țările cu evanghelizare antică”, se subliniază, „să insistăm asupra importanței promovării, în fiecare comunitate eclezială, a unor grupuri de ascultare, meditație, împărtășire și rugăciune a Cuvântului, a căror convocare ar trebui dedicată unor momente specifice și stabilite, alături de celebrarea Euharistiei duminicale”.
A doua considerație privește liturgia. „Dacă inima mesajului creștin este întâlnirea cu iubirea mântuitoare a lui Dumnezeu în Cristos”, explică documentul, „liturgia este locul privilegiat în care acest mister este celebrat și comunicat sacramental”. Al treilea aspect esențial privește mărturia credincioșilor, care are trei dimensiuni: „Mărturia sfințeniei, cea a apropierii și cea a opțiunii preferențiale pentru săraci”. O a patra observație privește arta și frumusețea, cu o atenție deosebită acordată muzicii.
Credință și cultură
Textul discută, de asemenea, despre înculturarea credinței, care „constituie o etapă necesară în transmiterea acesteia”. Un exemplu deosebit de semnificativ de luat în considerare în construirea unei astfel de prezentări raționale a credinței este, fără îndoială, Doctrina socială a Bisericii.
Câteva considerații specifice
Prima dintre aceste preocupări este evlavia populară, care „încă este un mijloc important de transmitere a credinței astăzi”, la fel ca și pelerinajele, atât vechi, cât și recente, și dorința de a aparține unei confraternități. Este subliniat apoi rolul omiliei. Se vorbește despre activitățile de voluntariat ca oportunități de apropiere de realitatea Bisericii. Textul subliniază, de asemenea, „nevoia de a lărgi sfera prezenței femeilor în conducerea proceselor ecleziale”.
Concluzii
Aceste Considerații încearcă, în rezumat, să reamintească cu tărie că Cristos este adevărata lumină. „Acum depinde de noi – se îndeamnă – să transmitem același dar bărbaților și femeilor din timpul nostru”, care așteaptă și ei să „își poată lumina existența la aceeași sursă a oricărui har, lumina care strălucește în lume”.
Deborah Donnini
(După Vatican News, 22 octombrie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
