Giuseppina Vannini
Giuditta Vannini s-a născut la Roma la 7 iulie 1859, a doua din trei copii, din Angelo şi Annunziata Papi. Ziua următoare a primit botezul în biserica "Sant'Andrea delle Frate". La vârsta de patru ani, la 18 august 1863, şi-a pierdut tatăl; după câţiva ani, la vârsta de şapte ani, la 6 noiembrie 1866, a urmat mama Annunziata să moară, lăsându-i pe cei trei fraţi orfani. Giuditta a fost primită în rândul orfanelor din conservatorul Torlonia din Roma, unde prestau serviciu Fiicele Carităţii ale Sfântului Vincenţiu de' Paoli. Aici a trăit cu numeroase orfane, învăţând micile treburi casnice, completând formarea umană şi obţinând diploma de învăţătoare. A învăţat să vorbească şi să scrie franceză perfect. La 19 martie 1873 a primit sacramentele Euharistiei şi Mirului şi, din acea zi, a simţit chemarea Domnului la viaţa consacrată. La vârsta de douăzeci şi unu de ani a cerut şi a obţinut să intre în rândul vincenţienelor.
La 3 martie 1883 a început noviciatul Fiicelor Carităţii în casa centrală din Siena, însă la 19 aprilie în acelaşi an a fost trimisă la Roma pentru o perioadă suplimentară de probă, unde a trăit la un cunoscut al surorilor, câştigându-şi existenţa cu munca de broderie. La 1 martie 1884 s-a întors în casa de formare din Siena unde, la 20 septembrie în acelaşi an, a fost admisă la îmbrăcarea hainei călugăreşti. După ce a fost transferată de la Roma la Perugia, după aceea la Montenero, la Siena şi la Bracciano, a fost demisă definitiv la 25 iunie 1888, din motive de sănătate fragilă. S-a întors la Roma, unde s-a transferat la surorile sacramentine care au arătat că o apreciază şi ar fi voit ca să rămână cu ele în calitate de călugăriţă "cu văl", deşi Giuditta nu se simţea la locul său. A găsit de lucru la Portici (Napoli) ca învăţătoare la grădiniţă, dar nici aici nu s-a simţit senină şi s-a hotărât să meargă ca să locuiască la Roma la mătuşa maternă Anna Maria Papi, naşa sa de botez.
În 1891 a avut loc întâlnirea decisivă din viaţa sa: l-a cunoscut pe procuratorul general al slujitorilor bolnavilor (camillieni) Luigi Tezza, astăzi fericit. În decembrie 1891 Călugăriţele Stăpânei Noastre din Cenacol, rezidente la Roma, au oferit, în casa lor, doamnelor din colonia franceză un curs de exerciţii predicat în limba lor. Murind în mod neaşteptat predicatorul care provenea din Franţa, călugăriţele au cerut părintelui Tezza să-l înlocuiască. El, care predicase exerciţiile în anul precedent, a acceptat invitaţia. Printre participante era Giuditta Vannini, doritoare să cunoască mai bine voinţa lui Dumnezeu în privinţa sa. La 17 decembrie, apropiindu-se sfârşitul exerciţiilor, Vannini s-a prezentat la confesionalul predicatorului, i-a vorbit despre vocaţia sa la viaţa călugărească şi despre numeroasele dificultăţi pe care le întâlnea la Fiicele Carităţii, motiv pentru care nu ştia cum să realizeze consacrarea sa lui Dumnezeu.
Părintele Tezza, după ce i-a propus câteva institute, faţă de fiecare tânăra găsea dificultăţi, i-a propus să se angajeze cu el pentru a da viaţă unui nou institut. În faţa eventualităţii de a deveni fondatoare, Giuditta a răspuns: "Părinte! Lăsaţi-mă să mă rog şi să mă gândesc şi peste câteva zile vă voi da răspuns". La sfârşitul exerciţiilor Vannini s-a întors la părintele Tezza pentru a se pune în întregime la dispoziţia sa pentru proiectul despre care îi vorbise. Cu alte două tinere contactate de Tezza, primele trei postulante din noua congregaţie au găsit găzduire în via Merulana, aproape de spitalul "San Giovanni". Era 15 ianuarie 1892. La 2 februarie în acelaşi an în camera unde murise sfântul Camil, Giuditta şi celelalte două tinere au primit de la părintele Giovanni Mattis, superior general al slujitorilor bolnavilor, mantaua cu crucea roşie a sfântului din Bucchianico în calitate de aspirante. La 19 martie Giuditta a îmbrăcat haina călugărească şi a luat numele de sora Maria Giuseppina. După un an, la 19 martie 1894, a făcut în privat voturile de sărăcie, castitate, ascultare şi de slujire a bolnavilor şi cu pericolul propriei vieţi (al patrulea vot). La 8 decembrie 1895 a fost admisă de cardinalul vicar, Lucido Maria Parocchi, la voturile perpetue; înainte de începerea cursului de exerciţii spirituale s-au desfăşurat, cu vot secret, alegerile şi maica Giuseppina a fost aleasă oficial superioară generală. În timp ce vocaţiile veneau şi noul institut creştea, părintele Tezza, în calitate de procurator şi vicar general, îi prezenta lui Leon al XIII-lea cererea pentru aprobarea pontificală. Papa, pe atunci contrar naşterii de institute mici, a răspuns negativ fie în 1892 fie în 1893. Ridicarea noii familii călugăreşti la rangul de conservator dependent de ordinariu a avut loc la 24 ianuarie 1894, prin intervenţia cardinalului vicar Parocchi.
O altă încercare foarte dureroasă a fost îndepărtarea co-fondatorului Luigi Tezza, din cauza unor acuze false. I-a fost luată facultatea de a spovedi surorile, precum şi de a avea acces la comunitatea lor. În faţa acestor acuze nedrepte, Tezza a ales tăcerea, oferind totul pentru binele institutului Fiicelor Sfântului Camil.
Opera principală a lui Vannini constă în fondarea congregaţiei călugăreşti şi în dăruirea totală pentru formarea şi însoţirea călugăriţelor, pentru a le învăţa, înainte de toate cu exemplul, să-l slujească pe Isus în persoana aproapelui. Avea o viziune foarte largă despre "caritate", concepută ca: îngrijire a bolnavilor; caritate faţă de săraci; rugăciune şi ispăşire a păcatelor oamenilor; formare a fiicelor sale la înaltul ideal al perfecţiunii pentru ca să fie adevărate apostole ale carităţii, slujindu-i pe bolnavi cu inima şi duioşia unei mame care îl asistă pe unicul său fiu bolnav. Recomanda adesea fiicelor sale virtutea umilinţei, convinsă că "singura bază a sfinţeniei este umilinţa". În pofida încercărilor şi sub conducerea fermă şi maternă a fondatoarei, institutul a continuat să se extindă în Italia şi în străinătate. În 1893 apare prima comunitate la Cremona, în 1894 la Mesagne, în provincia Brindisi, apoi au venit Franţa, Belgia şi Argentina. În momentul morţii fondatoarei, dintr-o relatare prezentată chiar de maica Vannini cu doi ani înainte de autoritatea ecleziastică diecezană din Roma, rezultă că institutul Fiicele Sfântului Camil avea deja 124 de călugăriţe şi 16 case. Maica GIuseppina Vannini, după ce le-a condus timp de optsprezece ani, a murit la 23 februarie 1991. Avea numai cincizeci şi doi de ani.
_____________
Mariam Thresia Chiramel Mankidiyan
Mariam Thresia Chiramel Mankidiyan s-a născut la 26 aprilie 1876 la Puthenchira, a treia din cei cinci copii ai lui Thoma şi Thanda di Chiramel Mankidiyan, cunoscută familie catolică din Puthenchira, în actuala eparhie siro-malabareză de Irinjalakuda. La 3 mai 1876 a fost botezată şi i-a fost dat numele de Thresia.
A primit educaţia primară în şcoala din sat. Mama sa Thanda, femeie virtuoasă, a învăţat-o pe ea şi pe ceilalţi copii fundamentele credinţei creştine.
La vârsta de trei ani şi jumătate postea patru zile pe săptămână, recita rozariul şi făcea pocăinţă pentru păcatele lumii. Toată dorinţa sa era să-l iubească pe Dumnezeu şi să dea bucurie şi mângâiere lui Isus răstignit. Chiar dacă fetiţele sub zece ani nu erau autorizate să se spovedească şi să primească Prima Împărtăşanie, ea a primit primul sacrament la şase ani şi al doilea la nouă. Mama sa, care a condus-o în angajarea sa de a-l iubi pe Isus, a murit în 1888. Thresia avea atunci numai doisprezece ani. A fost o mare durere pentru fetiţă, dar încrezându-se în maternitatea Sfintei Fecioare Maria, s-a încredinţat ei şi în toată viaţa sa a cerut ocrotirea sa maternă.
Inima lui Thresia ardea de iubire faţă de Dumnezeu, aşa încât ea dorea o viaţă eremitică în pădurile din colinele apropiate. Însă cei din familie s-au opus. După aceea, a încercat să intre într-unul din institutele călugăreşti existente, dar n-a putut face asta datorită lipsei de bani în casă. Dumnezeu a îmbogăţit-o cu diferite experienţe mistice, acordându-i viziuni, extaze şi stigmatele. S-a rugat să poată avea o călăuză spirituală pentru a fi ajutată să discearnă voinţa Domnului. Ca răspuns, Dumnezeu i-a trimis un preot sfânt în persoana părintelui Joseph Vithayathil (venerabil din 2015).
Pasiunea faţă de Dumnezeu a creat în Thresia o profundă sensibilitate şi compasiune faţă de umanitate, mai ales faţă de familii. Cu curaj şi clarviziune a intrat în realitatea concretă a unui domeniu plin de probleme ca acela familial. A preferat să fie de partea săracilor, a bolnavilor şi a muribunzilor, să fie în slujba celor oprimaţi, a celor abandonaţi şi a celor excluşi. A vizitat casele tuturor, fără distincţie de castă şi de crez şi a fost părtaşă la nevoile lor spirituale şi temporale.
În mijlocul experienţelor extraordinare şi al slujirii faţă de familii, inima sa a rămas însetată de Dumnezeu: dorea să se identifice cu răstignitul. A cerut directorului său spiritual să poată trăi într-un schit construit pentru ea. Monseniorul John Menachery, episcop de Trichur, n-a permis asta. Înţelegând dorinţa sa de a fi cu Dumnezeu, prelatul i-a propus să intre într-un convent al terţiarelor carmelitane din Ollur. Însă n-a fost nevoie de mult timp pentru a înţelege că vocaţia lui Thresia nu era pentru viaţa carmelitelor. Astfel ea a cerut părintelui Vithayathil să construiască un schit pentru ea. În 1913 casa era gata şi femeia s-a mutat acolo. Câteva prietene s-au unit cu ea şi împreună au petrecut o viaţă de rugăciune şi de pocăinţă, vizitând familiile, ajutându-le în toate necesităţile lor. Episcopul Menachery a înfiinţat canonic această casă la 14 mai 1914, ridicând comunitatea la rangul de Congregaţie a Sfintei Familii.
Thresia a primit de la episcop noua haină, care a devenit după aceea haina oficială a congregaţiei şi numele călugăresc de Mariam Thresia. Ea a făcut voturile perpetue, în timp ce celelalte colege ale sale au fost introduse formal ca postulante ale noii congregaţii. În aceeaşi zi, sora Mariam Thresia a fost numită de episcop superioară şi părintele Vithayathil a devenit capelan. Episcopul a procurat pentru sora Mariam Thresia şi pentru surorile sale constituţiile Surorilor Sfintei Familii din Jaffna, în Sri Lanka, şi după ce a făcut modificările corespunzătoare le-a încredinţat noii congregaţii la 22 iulie în acelaşi an.
Persoane din toate păturile sociale se apropie de ea în dificultăţile lor şi în problemele vieţii. Oamenii aveau mare credinţă în puterea rugăciunii sale.
Maica Mariam Thresia a murit la vârsta de cincizeci de ani din cauza unei răni la picior, care a devenit fatală pentru că era diabetică. Era 8 iunie 1926 şi a fost înmormântată în capela conventului Holy Family la Kuyzhikkattussery, în Kerala.
______________
Dulce Lopes Pontes
Dulce Lopes Pontes s-a născut la 26 mai 1914 la São Salvador de Bahia, în Brazilia, botezată cu numele de Maria Rita, a doua din cei cinci copii ai lui Augusto şi Dulce Maria de Souza Brito Lópes Pontes. Orfană de mamă la şase ani, avea circa şaisprezece ani când a început să manifeste calitatea care avea s-o distingă toată viaţa: caritatea.
În cămara casei îi primea copii, adulţi şi bătrâni bolnavi şi avea grijă de ei. De la familie şi de la vecini obţinea mâncare, haine, medicamente şi câţiva bănuţi pe care-i destina lor, pentru a le alina suferinţele. În timp ce frecventa şcoala magistrală la São Salvador de Bahia, a intrat în ordinul al treilea franciscan. După aceea a avut ocazia de a o cunoaşte pe superioara provincială a Misionarelor Neprihănitei Zămisliri. Imediat ce a obţinut diploma, la 8 februarie 1933, a intrat în această congregaţie care aparţine la marea familie franciscană. La 15 august 1934 a depus voturile călugăreşti şi a luat numele de Dulce, în amintirea mamei.
În 1935 a întemeiat prima mişcare creştină muncitoare din São Salvador: Uniunea Muncitorească Sfântul Francisc; în 1937 a înfiinţat cercul muncitoresc din Bahia; în 1939 a inaugurat colegiul Sfântul Anton, şcoală publică pentru muncitori şi copii de muncitori, în cartierul Massaranduba, în São Salvador. În acelaşi an a început să-i primească pe bolnavi în edificii abandonate din oraş. În 1949, cu permisiunea superioarei, a putut găzdui şaptezeci de bolnavi într-un spaţiu recuperat din coteţul de lângă casa congregaţiei sale. În 1960 a fost inaugura ospiciul social sora Dulce, cu un statut care se referea la toate fundaţiile sale şi sublinia caracterul lor unic creştin şi umanitar. În iulie 1979 cardinalul arhiepiscop Avelar Brandão Vilela, a invitat-o la São Salvador pe sfânta Tereza de Calcutta pentru a deschide o casă în Alagados. Sora Dulce a profitat de ocazie pentru a o întâlni. Exact după un an a fost o altă întâlnire importantă, aceea cu Ioan Paul al II-lea. La 8 februarie 1983 era inaugurat noul spital Sfântul Anton, care a fost considerat de locuitorii din Bahia o altă "minune a sorei Dulce".
Ultimele luni ale vieţii sale au fost caracterizate de boală. S-a înrăutăţit în noiembrie 1990. În octombrie 1991, papa Wojtyła în călătoria sa apostolică în Brazilia a trecut prin São Salvador şi a voit să meargă pentru a o întâlni pe sora Dulce şi operele sale. Cardinalul Lucas Moreira Neves a povestit că Ioan Paul al II-lea referindu-se la sora Dulce a spus de mai multe ori: "Aceasta este suferinţa celui nevinovat. Egală cu aceea a lui Isus". A înfruntat toată suferinţa sa abandonată în Dumnezeu. Caritatea sa a fost maternă, duioasă. Dăruirea sa pentru săraci avea o rădăcină supranaturală şi din Dumnezeu şi-a scos energii şi resurse pentru a pune în mişcare o activitate uimitoare de slujire adusă celor din urmă.
Departe de orice orizontalism, cu adevărat suflet franciscan s-a făcut săracă împreună cu săracii din iubire faţă de cel prea mult Sărac. Fără a alimenta contrapoziţii de clase, le-a amintit celor bogaţi exigenţa evanghelică de a frânge pâinea cu cel înfometat. Viaţa sa a fost mărturisire a primatului lui Dumnezeu şi a măreţiei omului fiu al lui Dumnezeu, chiar şi acolo unde imaginea sa pare întunecată, degradată şi umilită.
La 13 martie 1992 a murit în oraşul natal. În toată Brazilia este numită şi cunoscută ca "Mama săracilor" şi "Îngerul bun din Bahia".
_____________
Marguerite Bays
Marguerite Bays s-a născut la 8 septembrie 1815 la La Pierraz, sătuc din parohia Siviriez în cantonul elveţian Friebourg, a doua din cei şapte copii ai lui Giuseppe Bays şi Maria Giuseppina Morel, agricultori modeşti şi creştini buni.
Înzestrată cu vivacitate şi cu o inteligenţă excepţională, a frecventat timp de trei-patru ani şcoala din Chavennes-les-Forts, învăţând să citească şi să scrie. A dovedit încă de copilă o înclinaţie deosebită spre rugăciune, motiv pentru care înceta să se joace cu colegele şi se retrăgea în tăcere. La opt ani a primit Mirul şi la 11 ani a fost admisă la Prima Împărtăşanie în parohia natală. Pe la 15 ani a făcut o ucenicie de croitorie, meserie pe care a exercitat-o toată viaţa sa fie la domiciliu, fie în familiile din vecini, retribuită cu ziua.
Margareta a respins posibilitatea, solicitată din mai multe părţi, de a se consacra în mănăstire, preferând să rămână necăsătorită şi să se sfinţească în sânul familiei sale şi în parohie, unde practic a rămas toată viaţa. Cei trei fraţi şi cele trei surori ţineau profund la ea. Margareta s-a îngrijit de tot ceea ce era nevoie pentru bunul mers al casei, cosând, gătind, făcând treburile din casă.
Astfel a creat o atmosferă de bună dispoziţie şi de pace chiar şi printre inevitabilele mici contraste familiale. În 1860 fratele Claudio, cel care conducea cu competenţă şi autoritate ferma familiei, s-a căsătorit cu una din servitoarele din casă, Josette, promovată dintr-o dată ca stăpână. Marguerite a ajuns astfel să trebuiască să îndure ostilitatea şi neînţelegerea cumnatei. La atitudinea contrară a acesteia se adăugau între altele reproşurile pentru timpul petrecut în rugăciune sau de a munci în linişte cu cusutul, în timp ce cealaltă se extenua în muncile de la câmp.
Marguerite timp de 15 ani a opus tăcerea şi răbdarea, rod al unei carităţi care trezea admiraţia celor care o înconjurau. Acţiunea sa de slujire şi suportarea injuriilor primite până la urmă a făcut-o pe cumnată să recunoască propriile greşeli şi Margareta, cu mare caritate creştină, a asistat-o în ultimele momente ale vieţii atunci când fiind bolnavă zăcea pe patul de moarte. Fie în propria casă fie în acelea în care mergea pentru muncă, îi invita pe cei prezenţi să recite cu ea una sau două mistere de rozariu. Asista la celebrarea liturghiei în fiecare zi şi asta constituia "supremul din ziua sa"; duminica, zi de sărbătoare şi rugăciune, după liturghie, rămânea în biserică în rugăciune în faţa Preasfântului Sacrament, făcea Via Crucis timp de oră şi recita rozariul. Îi plăcea să meargă pe jos în pelerinaje lungi şi obositoare la sanctuare mariane, atât singură cât şi cu prietenii, trăind constant în prezenţa lui Dumnezeu şi alimentând acest sentiment cu o rugăciune constantă.
Ca laică, plină de zel, şi-a dedicat timpul său liber unui apostolat activ în rândul copiilor, învăţându-i catehismul şi formându-i la viaţa morală şi religioasă, pregătindu-le în acelaşi timp pe tinere pentru viitoarea condiţie de soţii şi mame. Vizita bolnavii şi muribunzii; ajuta săracii, definiţi de ea "preferaţii lui Dumnezeu"; a introdus în parohie operele misionare şi a contribuit la răspândirea presei catolice. În raporturile cu alţii nu tolera vorbirea de rău şi calomnia, punând în practică regula de aur: "Când n-ai văzut un lucru, nu trebuie să vorbeşti despre el; dacă l-ai văzut, taci". La 35 de ani, în 1853, a fost operată la intestin datorită unui cancer; descumpănită de tipul de îngrijiri pe care le crea, a implorat-o pe Sfânta Fecioară s-o vindece şi s-o facă să sufere altfel, cu alte dureri care s-o facă să fie părtaşă mai direct de Pătimirea lui Isus. A fost ascultată pe deplin la 8 decembrie 1854, în acelaşi moment în care Pius al IX-lea proclama dogma Neprihănitei Zămisliri. Însă din ziua aceea viaţa sa a fost în întregime transformată şi legată pentru totdeauna de Cristos suferind. O boală misterioasă o imobiliza în extaze în fiecare vineri la ora 15.00 şi toată Săptămâna Sfântă, retrăind în trup şi în spirit suferinţele lui Isus, de la Ghetsemani la Calvar. I-au apărut în trup cele cinci stigmate ale răstignirii, care îi provocau o mare durere, dar pe care cu atenţie le ascundea faţă de cei curioşi.
Episcopul de Friebourg, monseniorul Étienne Marilley, a voit un consult medical pentru a verifica extazele şi stigmatele. A autentificat oficial originea mistică a fenomenelor. În ultimii ani ai vieţii sale durerea a devenit tot mai intensă, dar a suportat totul fără o plângere, în abandonare totală în voinţa lui Dumnezeu.
Conform dorinţei sale a murit în sărbătoarea Preasfintei Inimi a lui Isus la 27 iunie 1879; enoriaşii din Siviriez şi din împrejurimi, la anunţarea morţii sale, spuneau între ei: "Sfânta noastră a murit". Înmormântarea a avut loc la 30 iunie, cu participarea a numeroşi preoţi şi o mare mulţime de credincioşi; a fost înmormântată în cimitirul din Siviriez; ulterior a fost mutată în biserica parohială, unde se odihneşte şi acum în capela "Sfântul Iosif".
(După L'Osservatore Romano, 13 octombrie 2019)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
