Mons. Overbeck (COMECE): "Nu un accident în angrenajele lumii, ci o încercare pentru credinţă şi pentru sensul vieţii"
de M. Chiara Biagioni
Era 11 martie în urmă cu un an când directorul general al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, Tedros Adhanom Ghebreyesus, a definit pentru prima dat Covid-19 "pandemie". Şi a pus în alertă: "Pandemia nu este un cuvânt de folosit cu lejeritate sau neatenţie". De atunci a trecut un an şi virusul a provocat în lume peste 2 milioane şi jumătate de morţi. În Europa numărul victimelor (actualizate la 9 martie 2021) este 890.240, fără a număra cele peste 125.000 de victime din Regatul Unit. "Şi eu sunt şocat de dimensiunea acestei pandemii, o ameninţare aşa de mare care nu se vedea din secolul trecut", destăinuieşte imediat Mons. Franz-Josef Overbeck, episcop de Essen (Germania) şi vicepreşedinte al Comisiei Conferinţelor Episcopale din Uniunea Europeană, căruia i-am cerut să "întocmească" un bilanţ, şi personal, al acestui an abia trăit.
Care este primul gând al dumneavoastră?
Două imagini sunt imprimate în memorie: rugăciunea Papei Francisc pentru sfârşitul pandemiei într-o Piaţă "Sfântul Petru" pustie şi coloana lungă de vehicule militare în Italia care transportau un număr incredibil de mare de răposaţi. Însă aş vrea să spun şi că pandemia n-a fost şi nu este un eveniment apocaliptic, ci un fenomen natural şi o încercare. Da, un dezastru, dar care cere astăzi o acţiune decisivă şi eficace pentru a limita daunele şi numeroasele consecinţe.
Ce ne-a învăţat acest an de Coronavirus?
A lăsat în toţi speranţa ca să se îmbunătăţească în curând situaţia. Filozoful german Kant se întreba: "În ce pot să sper?". Pentru Kant religia are misiunea de a răspunde la această întrebare şi chiar noi, cu credinţa noastră creştină, putem da un răspuns. Un răspuns care deschide un spaţiu unui tip special de viitor, adică viitorul de a trăi cu Dumnezeu. După aceea, am devenit conştienţi că am intrat pe o cale din care nu putem să ne întoarcem la starea în care eram înainte. Experienţa pandemiei va lăsa urme durabile, obişnuinţe noi. Şi în sfârşit efectele lockdown-ului asupra ambientului ne arată cât de puternic este impactul omului asupra ecosistemului. Absenţa forţată a deplasărilor şi activităţilor a dat naturii o adevărată respiraţie şi în viitor ar trebui să învăţăm din această experienţă.
Coronavirusul l-a pus pe omul care mai ales în Europa se credea invincibil în faţa fragilităţilor sale.
Coronavirusul n-a fost un accident operativ în angrenajele lumii. Este mai mult, este o încercare şi a credinţei noastre şi a modului de a trata viaţa, mai ales pentru noi, creştinii. Asta ne obligă într-un fel să facem o examinare a conştiinţei individuală şi colectivă şi să ne întrebăm: Cum reacţionăm în situaţii de criză? Cum putem asigura binele comun, pornind mai ales de la cei săraci şi de la cei mai fragili decât noi? Cum să justificăm această situaţie?
De fapt, Europa este mai săracă şi mai slabă. Epidemia a lovit economiile. Numărul săracilor a crescut. Ce "strigăt" lansează aceşti noi săraci astăzi guvernelor naţionale şi Uniunii Europene?
Percep un strigăt de disperare care se bazează pe sentimente de incertitudine şi neputinţă care n-au fost simţite până astăzi în manieră aşa de gravă. Multe persoane au pierdut locul de muncă, alţii nu mai pot duce înainte ocupaţiile lor. Mulţi alţii sunt în casă şi au puţine opţiuni pentru a scăpa de aceste situaţii de criză. Acest strigăt de ajutor se exprimă aşa: "Faceţi ceva! Nu uitaţi de noi". Ca vicepreşedinte al COMECE, observ marele pericol existent în guvernele din Uniunea Europeană de a se gândi mai întâi la ele însele şi să pună pe primul loc propriile interese. Şi asta nu duce la nimic. La început, statele europene au acţionat în acest mod. Astăzi, din fericire, s-a înţeles că numai împreună, şi cu un proiect comun economic, politic, social şi cultural putem să ne descurcăm. Îmi amintesc în această privinţă ceea ce a scris Papa Francisc într-o scrisoare adresată Europei formulând un vis şi indicând un drum de fraternitate, de solidaritate, o politică ce pune în centrul acţiunii sale persoana umană cu demnitatea sa inalienabilă.
Se priveşte cu speranţă la vaccinuri, însă calea de ieşire se prospectează lungă. Ce atitudine este cerută în aceste luni de luptă şi rezistenţă?
Prioritatea principală este încă aceea de a depăşi cu seriozitate ameninţarea Coronavirus cu măsuri de succes durabil. Asta include şi distribuirea egală a vaccinurilor. Deşi cam peste tot vaccinările au început, eficacitatea lor nu este considerată sigură. De aceea, pandemia cere încă un comportament mereu responsabil având conştiinţa că suntem dependenţi unul de altul întotdeauna şi pretutindeni.
Oamenilor le este frică. Aproape că nu este familie care să nu fi îndurat un doliu. Ce cuvânt vreţi să spuneţi astăzi bărbaţilor şi femeilor din Europa?
Cu toată suferinţa pe care am trăit-o în acest an de pandemie, avem nevoie de locuri de întărire şi de speranţă. Ne-am ciocnit cu realitatea şi am recunoscut că existenţele noastre sunt fragile şi limitate şi că moartea face parte din viaţă. Ne-am rugat în urmă cu câteva zile în catedrala mea pentru decedaţii de Coronavirus în unire cu toţi episcopii din Europa pentru a da un semn de apropiere şi solidaritate. În acest timp al Postului Mare care ne însoţeşte la Paşte, aş vrea să repet cuvintele mai actuale astăzi ca oricând ale Sfântului Ioan Paul al II-lea, "nu vă fie frică". Cu el, repet şi eu astăzi: să scoatem speranţă din credinţă şi să ne încredem în Dumnezeu care este mai puternic decât moartea.
(După agenţia SIR, 11 martie 2021)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
