|
| © Vatican Media |
Mlădiţă din rădăcina lui Iese, semn pentru naţiuni
de Daniele D'Elia
"O, mlădiţă din rădăcina lui Iese, care te înalţi ca un steag pentru popoare, în faţa ta vor amuţi regii pământului, pe tine te vor chema popoarele, vino şi ne eliberează, nu mai întârzia!"
Antifona majoră din 19 decembrie
A treia antifonă face referinţă la Iese, figură centrală în Vechiul Testament. Şi este strâns legată de următoarea care, în schimb, este centrată pe figura lui David. Iese este, întocmai, tatăl lui David. În cartea profetului Isaia, la capitolul al unsprezecelea, putem citi profeţia despre "rădăcina lui Iese" şi despre figura unui "semn" capabil să se distingă printre naţiuni. Termenul "rădăcină" indică ceva care este fundament a toate, ceva plantat solid, veşnic, originar. Schiţând o genealogie, se face aluzie la acest soi de prezenţă, foarte veche, vitală, din care va odrăsli "Mesia", păzitor al originilor existenţei însăşi. Tabloul pictat de profet este extraordinar: este ca şi cum Iese ar fi o singură pietricică dintr-un mozaic foarte fascinant compus de sus, mică parte dintr-o amplă compoziţie divină.
Despre această Radix Jesse este spus şi că este signum populorum. Viziunea (Is 11,2) face aluzie la o adunare a fiilor lui Israel "din cele patru colţuri ale pământului" şi conţine promisiunea unei restaurări, unde imaginea celor risipiţi care se întorc devine simbolică a unui eveniment mai amplu, care merge dincolo de simpla întoarcere geografică. În acest context, Mesia va fi "semn", lumină vizibilă în lume, călăuză divină capabilă de un impact universal. Este importantă înţelegerea paradoxului care este la baza antifonei de astăzi. Ceea ce este ascuns şi se află sub pământ (ca rădăcina), ceea ce este invizibil, va fi în schimb pus sus, înălţat, pentru a atrage privirea tuturor. Şi va fi un stindard vizibil pentru ochii naţiunilor. Este acelaşi "paradox al slujitorului" din Isaia schiţat în aşa-numitele Cântări ale Slujitorului (Is 42,1-4; 49,1-6; 50,4-9). Pe de o parte, această figură contradictorie este descrisă ca preamărită şi glorificată de Dumnezeu, cu rol de mare importanţă şi autoritate; pe de altă parte, se vorbeşte despre un individ suferind, umilit şi respins de oameni. În Noul Testament, acest "semn" prevestit de profeţi asumă aparenţele lui Cristos. În episodul prezentării lui Isus în templul din Ierusalim, Simeon, om drept şi evlavios condus de Duhul Sfânt, după ce l-a recunoscut ca "lumină pentru luminarea neamurilor", îl ia pe Prunc în braţe şi adresându-se Mamei, rosteşte cuvintele: "Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora în Israel şi ca semn de contradicţie - ca să se dezvăluie gândurile din multe inimi - iar o sabie va străpunge sufletul tău!" (Lc 2,34-35).
Termenul "semn" apare, aşadar, de mai multe ori în Evanghelii. Isus vorbeşte despre sine însuşi, de exemplu, ca "semn al lui Iona" (Mt 12,38-41). Când îi este cerut, de unii cărturari şi farisei, un semn care să confirme autoritatea sa divină, răspunde avertizând: "Această generaţie rea" caută un semn, dar unicul semn care li se va da este "semnul lui Iona". Aşa cum Iona a rămas în pântecele balenei trei zile şi trei nopţi, tot aşa şi Fiul Omului (Isus însuşi) va fi în inima pământului trei zile şi trei nopţi.
La acest punct este mai clar sensul versurilor O, Radix Jesse, qui stans in signum populorum. Este imposibil să nu citim în ele o referinţă clară la acel pom al Crucii care pentru noi, creştinii, este pomul vieţii prin intermediul căruia am obţinut mântuirea. "Vor privi la cel pe care l-au străpuns", a scris Zaharia (12,10; In 19,37).
În antifonă, afirmaţia "în faţa ta vor amuţi regii pământului" este recunoaştere a acelei Domnii a lui Cristos din partea celor care deţin puterea pe pământ. Magii se vor închina în faţa adevăratului Rege şi aducându-i daruri: aurul simbol de regalitate, tămâia pentru a-i atesta divinitatea şi smirna care îi prevesteşte Pătimirea mântuitoare. Invocaţia "vino, nu întârzia" la sfârşitul antifonei reprezintă un strigăt intens de aşteptare, o implorare ferventă pentru sosirea iminentă a lui Mesia. Această invocaţie este profund legată de textul din cartea lui Habacuc (2,3), unde profetul, într-un moment de aşteptare neliniştită, este reprezentat ca "santinelă". Tot el a fost instruit să stea de pază, să observe şi să aştepte cu răbdare un răspuns din partea lui Dumnezeu la implorările sale. Reiese certitudinea că aşteptarea nu va fi dezamăgită. Cântăm asta şi în Regem venturum Dominum în timpul novenei: "Domnul va veni şi nu ne va înşela, de va zăbovi aşteaptă-l, căci va veni şi nu va întârzia".
Invocaţia "vino, nu întârzia" să devină a noastră, în emulaţia acestei aşteptări vigilente şi încrezătoare. Domnul să ne găsească mereu pregătiţi "cu coapsele încinse şi cu făcliile aprinse".
(După L'Osservatore Romano, 19 decembrie 2023)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
