 |
| Regele Mihai I Foto: www.familiaregala.ro |
La început, când Dumnezeu a creat toate, a fost cu adevărat un început. Un început pentru ceea ce Dumnezeu avea să experimenteze cu întreaga creaţie. Dar mai ales a fost un început pentru cele create. Dar nu un simplu început; ci un început de viaţă, principiu de viaţă înscris în însăşi acea viaţă: un reşit, un arh? care să se dezvolte prin sine, însoţit fiind de Dumnezeu. Început voit, dorit şi mai ales sperat de Dumnezeu. Nu, Dumnezeu nu a vrut ca acel început a toate să fie dictat obligatoriu într-o anumită direcţie. Ci un început ... de aventură. Aşa a făcut Dumnezeu lumină şi a numit-o zi: ziua trebuia să dea, prin lumina ei, posibilitatea celorlalte creaturi să se dezvolte, să crească. Iar întunericul l-a numit noapte: ca în timpul nopţii să ţâşnească viaţa; să revină vigoarea, prin odihnă; din întuneric să ţâşnească lumina. Dumnezeu a voit ca soarele să fie stăpân peste zi, iar luna şi stelele, peste noapte, peste noaptea fecundă. Şi aşa mai departe: plantele au primit principiul de viaţă ca să dea seminţe şi, astfel, să transmită prin ele însele viaţa mai departe; animalele au primit şi ele principiul de viaţă ca să dea viaţă mai departe.
Şi se ajunge la om, la adam. Dumnezeu îl face pe adam din adamah, din pământ. Dar îi insuflă Duhul său şi astfel omul devine viu. Pământul inert, haotic, prin suflul lui Dumnezeu, devine viaţă. Ba mai mult, prin binecuvântarea lui Dumnezeu, pământul-viu (= omul) devine dătător de viaţă, devine început, principiu de viaţă. Da, şi celelalte fiinţe create înainte de om erau vii, dar numai omul fusese creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, adică era şi putea fi viu ca Dumnezeu.
În cazul celorlalte creaturi, Dumnezeu însuşi a dat numele; în cazul omului Biblia nu spune că Dumnezeu i-ar fi dat un nume; se spune doar că a insuflat Duhul de viaţă. Aceasta este identitatea, acesta este numele omului: este adam, pământ lipsit de valoare; dar cu suflul lui Dumnezeu este mult mai mult decât ceea ce crease Dumnezeu până la el... inimaginabil mai mult. Omul, prin suflul lui Dumnezeu, devine viu şi are în el potenţa, principiul de a da viaţă altor oameni. Cine era ca el? Cine este ca el? Cine va mai putea fi ca el? În ebraică, toate aceste întrebări pot traduce, reda trei cuvinte: MI-KA-EL.
În virtutea acestei raportări speciale la Dumnezeu, adică în virtutea faptului că omul este chip şi asemănare cu Dumnezeu, omul a fost chemat să dea nume tuturor celorlalte fiinţe vii. Adică omul, asemenea lui Dumnezeu în creaţie, să zică: "să fie"; omul este cooptat să creeze, să pună începuturi. Dar, cu toată această putere creatoare, aşa cum el, omul, adam-ul, tot adamah a rămas, chiar dacă primise suflul lui Dumnezeu; la fel, şi celelalte animale cărora omul era chemat de Dumnezeu să le dea nume aduceau în numele lor identitatea şi simultan şi misiunea lor.
Acest început (reşit, arhé) care este simultan principiu şi traiectorie de viaţă este sintetizat, condensat în ebraică de termenul "şem", nume: a da cuiva nume înseamnă a-i revela identitatea şi, totodată, misiunea. Aşa se face că numele Eva înseamnă cea vie; Cain semnifică "dobândit"; Abel, suflare; Abraham - probabil - tatăl multor popoare; Moise înseamnă "cel salvat", dar poate însemna şi "cel care salvează"; la fel ca şi Iosue; Samuel, "Dumnezeu a ascultat, ascultă sau va asculta"; David, "cel iubit" etc. Toate numele din Biblie condensează atât identitatea lor primită la naştere dar simultan şi misiunea la care erau chemaţi de Dumnezeu. Însuşi numele lui Isus este dat pentru a acoperi profunda lui identitate de om şi Dumnezeu, dar şi ce avea să împlinească: mântuirea oamenilor.
MI-KA-EL? Cine a fost/este/va fi ca Dumnezeu? Aceasta este traducerea literală. Pe baza rudeniei dintre om şi Dumnezeu, se poate aplica această întrebare fiecărui om în parte. Cine este ca Adam, ca Eva, ca Moise, ca David, ca Isus? În ochii lui Dumnezeu, răspunsul e "nimeni nu mai poate fi ca Adam sau ceilalţi". Pentru Dumnezeu, omul este unic, irepetabil. Căci "omul se uită la înfăţişare, Dumnezeu se uită la inima omului" (1Sam 16,7)
Am auzit zilele acestea foarte multe lucruri spuse despre regele Mihai, care în aceste momente este coborât în mormânt. Cred că moartea regelui a dat ocazie românilor să-şi amintească de foarte multe adjective care redau potenţialităţile inimaginabile ale omului de a fi ... om. Acest om a adus aminte poporului român că poate fi bun, onest, modest, frumos, nobil, demn, generos, credincios în Dumnezeu, loial, cu caracter, răbdător, patriot, iubitor, cu coloană vertebrală, în stare să sufere, şi încă să sufere pentru alţii, pentru binele comun, să iubească cu adevărat, să nu se agaţe de putere, să aibă memorie, credinţă, morală şi multe alte calităţi pe care regele Mihai le-a adus în mintea nu numai a românilor, minte atât de prăfuită de timpurile noastre.
Urmărind şi eu zilele acestea ce s-a zis despre regele Mihai, am fost aproape torturat de etimologia ebraică şi încărcătura teologică a numelui său, Mihai. MI-KA-EL: cine a fost ca el? Cine este ca el? Cine va fi ca el?
Cine a fost ca el? Numele primit de rege la botez i-a fost în acelaşi timp un dar din partea părinţilor săi şi profeţie din partea lui Dumnezeu. Cine a fost ca el în istoria noastră? Putem cotrobăi mult printre datele istoriei noastre şi vom vedea că ceea ce a fost regele Mihai, ca om şi creştin vorbind, ceea ce şi mai ales cum a trăit acest om nu a mai existat în istoria României de când îi poate fi atestat orice germen de existenţă. A avut România domnitori mari, unii dintre ei chiar au fost şi canonizaţi. Dar aceştia au fost regi în ţara lor; li s-a dat voie să domnească, inclusiv predecesorul lui cu acelaşi nume, numit de istorie "Viteazul". Regele Mihai I al României a iubit aşa de mult ţara încât a rămas regele Românilor chiar şi când a fost alungat atât de mârşav, chiar şi atunci când, după 90 i s-a refuzat lui, rege, ceea ce nu i se putea refuza nici celui mai simplu cetăţean român: să vină, să stea în propria ţară.
Cine este ca el? Zilele acestea am văzut că România nu a pierdut doar un rege. Ceilalţi trei monarhi pe care i-a avut ţara noastră au avut şi ei parte de respectul românilor. Cineva zicea că primul rege, Carol I, a fost un rege temut; Ferdinand, un rege admirat. Însă doar Mihai a fost iubit; da, cu adevărat iubit. Dovadă stau imaginile cu mulţimile imense, inimaginabil de imense care au fost să-l vadă în puţinele dăţi când i s-a permis puţin timp să-şi întâlnească în mod oficial poporul pe care - a şi zis-o clar şi explicit - că-l iubea din toată inima. Da, România nu a pierdut doar un rege; ci a pierdut un reper, un punct de referinţă, un simbol a ceea ce România poate şi este chemată să fie: admirată, nobilă, respectată, iubită pentru frumuseţea ei.
Cine va fi ca el? Cine dintre românii de azi mai poate fi ca el? Din ce se vede în panorama de azi, nimeni. Ce reper, ce simbol poate apărea între români care să condenseze aşa de bine "faptul de a fi român" cum a făcut-o regele Mihai? Cine va fi ca el? Greu de imaginat. Eu? Tu? Nu sunt un om fără speranţă; viaţa mi-a dat lecţii de atâtea ori ca atunci când îmi fac calcule, când calculele mele se termină să nu uit că dincolo de calculele mele este Dumnezeu. Am credinţa că Dumnezeu face chiar şi pustiul să înflorească, praful să devină om, mizeria să devină har. Dar din ce văd momentan în ţară, dar şi în lume, parcă-parcă se va întinde praful "minţii scurte" , a "memoriei slabe", jegul băşcălismului obraznic sau tupeul diletantului ignorant, dar plini de arginţi fraudaţi tipice românului de astăzi şi peste numele regelui Mihai I al României. Sau poate - să sperăm - Dumnezeu se va milostivi încă o dată de noi şi ne va hărăzi un lider adevărat, cu credinţă, cu suflul lui Dumnezeu în el, de ce nu tot ca el, Mihai. Că de noroaie, mocirle fără Dumnezeu ne-am cam săturat.
În veci amintirea regelui Mihai; în veci pomenirea lui!
Pr. Eduard Patraşcu
