Moto: Papa Ioan-Paul II, întrebat dacă ar fi să aleagă din Biblie un singur cuvânt reprezentativ, a răspuns: "Adevărul".
"Adevăru-n neclintire / N-are timp şi n-are goluri"- versurile acestea1 aparţin poetului nostru naţional, Mihail Eminescu2 (5/15 ianuarie 1850 - 15 iunie 1889), a cărui zi de naştere o aniversăm în această perioadă.
Viaţa sa întreagă a stat sub semnul dumnezeirii. Dacă afirmaţia poate să pară ciudată unora, să ne amintim că Dumnezeu este cel frumos şi bun, iar opera a lui Mihai Eminescu poate fi înţeleasă ca năzuinţă şi iubire a tot ceea ce e frumos şi bun, drept şi adevărat în sufletul omenesc şi în istoria existenţei sale. Înverşunarea cu care se urmărea denigrarea omului Eminescu şi minimalizarea operei sale (de către contemporanii săi şi nu numai), a făcut ca aspectele esenţiale ale operei sale să rămână ascunse sau când acest lucru nu a fost posibil, să fie considerate "împrumuturi" din literatura străină, scrieri "la comandă" pentru o retribuţie de ziarist sau reduse la moda "romantică" a vremii. Şi totuşi, el se considera înainte de toate, filosof: "Mihai Eminescu filozof'', aşa semna, la 29 mai 1870, în albumul Asociaţiei "România''. Şi dacă nu este nici locul, nici timpul să insistăm asupra aspectelor filosofice ale operei sale, totuşi la această aniversare ne putem opri măcar asupra celor două versuri de mai sus - fiindcă se referă la adevărul absolut, atribut al divinităţii.
Adevărul absolut "nu are timp": adevărul absolut fiind atributul lui Dumnezeu, există odată cu Dumnezeu, deci înainte de timp (timpul a apărut odată cu Creaţia), în afară de timp, dar şi în timp, aşa cum Dumnezeu este imanent şi transcendent Creaţiei. Deşi este monolit ("nu are goluri"), adevărul absolut poate fi sesizat în Creaţie, deci în timp, doar sub forma unor fragmente schimbătoare, aşa cum lumina cade asupra faţetelor unui cristal pe care nu-l putem vedea în întregime. Şi chiar dacă aceste străfulgerări par contradictorii pentru noi, tocmai fiindcă nu putem sesiza în întregime adevărul absolut, fiecare reprezintă un autentic fragment al adevărului divin. În "Archaeus", poetul considera că "Orice-a gândit un om singur, fără s-o fi citit sau s-o fi auzit de la alţii, cuprinde o sămânţă de adevăr". Sfântul Toma de Aquino în Summa I.16.1, afirma: "Veritas est ad?quatio intellectus et rei", iar omul are capacitatea de a sesiza esenţa şi existenţa lucrurilor fiindcă inteligenţa sa posedă un element non-material, spiritual, deşi unele elemente educaţionale pot interfera cu acesta. Eminescu îl întâlneşte aici pe sfântul Toma de Aquino. Adevărul absolut în totalitatea sa, lipsit de contradicţii aparente, poate fi sesizat numai atunci când noi înşine vom vedea faţa lui Dumnezeu. Altfel spus, Adevărul absolut este unul şi acelaşi, imanent şi transcendent, dar ceea ce diferă este numai capacitatea noastră de a-l percepe.
Trăim, psihic, fie în trecut, fie ne proiectăm in viitor, dar sesizam foarte rar prezentul ca atare, clipa de faţă. Or singura posibilitate pe care o avem de a percepe imaginea adevărului absolut este tocmai inserţia în prezent, fiindcă Dumnezeu există într-o dimensiune imuabila ("Adevăru-n neclintire") pe care intelectul uman o percepe drept prezent etern: Priveliştile sclipitoare,/Ce-n repezi şiruri se diştern,/Repaosă nestrămutate/Sub raza gândului etern ("Cu mâne zilele-ţi adaogi"). Trăind într-un timp "circular"3, noi putem avea (prin inserţia în prezent) nu numai perspectiva noastră asupra prezentului etern, ci şi implicit asupra adevărului absolut. În acest moment se descoperă în suflet întreaga comoară a divinităţii4, Dumnezeu însuşi.
Comoara aceasta din sufletul nostru, imaginea lui Dumnezeu imanent şi transcendent, ne-o dăruie pentru totdeauna poezia lui Mihail Eminescu. Ea are forma crucii: pe verticală uneşte aspectul imanent-transcendent al divinităţii, iar pe orizontală, pe fiecare dintre noi, care, generaţii de-a rândul, suntem în căutarea a ceea ce reprezintă esenţa şi condiţia existenţei noastre: Dumnezeu.
De aceea, aşa cum spunea poetul de peste Prut, Grigore Vieru, să ne smerim adânc ca să-l putem atinge pe Eminescu. Şi cum nimic în cercul timpului nu e întâmplător, tot în această perioadă comemorăm şi trecerea în prezentul etern a lui Grigore Vieru. A suferit un accident rutier grav în noaptea de 15/16 ianuarie 2009, întorcându-se de la manifestarea de omagiere a lui Mihai Eminescu şi a trecut la cer două zile mai târziu. Cel care ne ruga să reaprindem "candela-n căscioare" fiindcă "se întoarce acasă Dumnezeu", a îmbrăcat umilinţa pe care numai cei cu adevărat mari o pot avea, ca să-şi poată împlini visul: întoarcerea acasă: Dacă visul unora a fost să ajungă în cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul, scria poetul.
Grigore Vieru şi-a ales ca epitaf: "Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi". Şi astfel, copil în inima lui şi iarbă în faţa oamenilor, ignorată şi călcată în picioare de toţi, s-a întors la Tata, acolo unde lumina dăinuie în lumină, alături de fratele său de suflet, Mihail Eminescu.
Dr. Ecaterina Hanganu
Note
1 Variantă a "Glossei" publicată postum în ediţia Perpessicius.
2 Controversele au început chiar cu numele său: în registrul parohial este trecut "Mihail" şi nu "Mihai" şi aveau să continue cu întreaga sa viaţă, inclusiv cu înscenările de natură politic-naţionalistă cărora le-a căzut în cele din urmă victimă.
3 "Se pare cum că alte valuri / Cobor mereu pe-acelaşi vad, / Se pare cum că-i altă toamnă, / Ci-n veci aceleaşi frunze cad"("Cu mâne zilele-ţi adaogi")
4 "De-aceea zboare anu-acesta / Şi se cufunde în trecut, / Tu ai ş-acum comoara-ntreagă / Ce-n suflet pururi ai avut" (ibid.).
