|
| © Vatican Media |
Mesajul Sfântului Părinte Leon al XIV-lea pentru a 63-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii (26 aprilie 2026)
Descoperirea interioară a darului lui Dumnezeu
Iubiţi fraţi şi surori, preaiubiţi tineri!
Călăuziţi şi ocrotiţi de Isus Înviat, celebrăm a 63-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii în a patra duminică a Paştelui, cunoscută sub numele de "Duminica Bunului Păstor". Este o ocazie de har pentru a împărtăşi câteva reflecţii asupra dimensiunii interioare a vocaţiei, înţeleasă ca descoperire a darului gratuit al lui Dumnezeu care îmboboceşte în adâncul inimii fiecăruia dintre noi. Să parcurgem aşadar împreună calea unei vieţi cu adevărat frumoase, pe care Păstorul ne-o indică!
Calea frumuseţii
În Evanghelia lui Ioan, Isus se defineşte literalmente "păstorul cel frumos" (ὁ ποιμὴν ὁ καλός) (In 10,11). Expresia indică un păstor perfect, autentic, exemplar, deoarece este gata să-şi dea viaţa pentru oile sale, manifestând astfel iubirea lui Dumnezeu. El este Păstorul care fascinează: cei care îl privesc descoperă că viaţa este cu adevărat frumoasă dacă îl urmează. Pentru a cunoaşte această frumuseţe, ochii trupului sau criteriile estetice nu sunt suficiente: este nevoie de contemplaţie şi interioritate. Numai cei care se opresc, ascultă, se roagă şi îi primesc privirea pot spune cu încredere: "Am încredere, cu el viaţa poate fi cu adevărat frumoasă, vreau să parcurg calea acestei frumuseţi". Şi cel mai extraordinar lucru este că, devenind discipolii săi, devenim la rândul nostru "frumoşi": frumuseţea sa ne transfigurează. După cum scrie teologul Pavel Florenski, ascetica nu creează omul "bun", ci omul "frumos"1. Trăsătura care îi distinge pe sfinţi, de fapt, în afară de bunătate, este frumuseţea spirituală luminoasă care iradiază din cei care trăiesc în Cristos. Astfel, vocaţia creştină se revelează în toată profunzimea sa: participarea din viaţa sa, împărtăşirea misiunii sale, strălucirea de însăşi frumuseţea sa.
Această comunicare interioară a vieţii, a credinţei şi a sensului a fost şi experienţa Sfântului Augustin, care, în a treia carte a Confesiunilor, în timp ce declară şi mărturiseşte păcatele şi greşelile sale din tinereţe, îl recunoaşte pe Dumnezeu ca fiind "mai intim decât oricare dintre intimităţile mele"2. Dincolo de conştiinţa de sine, el descoperă frumuseţea luminii divine care îl călăuzeşte în întuneric. Augustin discerne prezenţa lui Dumnezeu în partea cea mai interioară a sufletului său, iar aceasta implică înţelegerea şi trăirea importanţei îngrijirii interiorităţii ca spaţiu de relaţie cu Isus, ca o cale pentru a experimenta frumuseţea şi bunătatea lui Dumnezeu în propria viaţă.
Această relaţie se construieşte în rugăciune şi în tăcere şi, dacă este cultivată, ne deschide către posibilitatea de a primi şi a trăi darul vocaţiei, care nu este niciodată o impunere sau un model prestabilit la care pur şi simplu să aderăm, ci un proiect de iubire şi de fericire. Grija faţă de interioritate: de aici este urgent să se pornească din nou în pastoraţia vocaţională şi angajarea mereu nouă a evanghelizării.
În acest spirit, invit pe toţi - familii, parohii, comunităţi călugăreşti, episcopi, preoţi, diaconi, cateheţi, educatori şi credincioşi laici - să se angajeze tot mai mult în crearea unor contexte favorabile, astfel încât acest dar să poată fi primit, hrănit, protejat şi însoţit pentru a aduce rod îmbelşugat. Numai dacă ambientele noastre vor străluci prin credinţă vie, rugăciune constantă şi însoţire fraternă, chemarea lui Dumnezeu va putea să înflorească şi să se maturizeze, devenind drum de fericire şi mântuire pentru fiecare şi pentru lume. Mergând pe calea pe care Isus, Păstorul cel frumos, ne-o indică, învăţăm aşadar să ne cunoaştem mai bine pe noi înşine şi să-l cunoaştem mai îndeaproape pe Dumnezeu care ne-a chemat.
Cunoaşterea reciprocă
"Stăpânul vieţii ne cunoaşte şi luminează inima noastră cu privirea sa de iubire"3. Fiecare vocaţie, de fapt, nu poate decât să înceapă de la conştientizarea şi de la experienţa unui Dumnezeu care este iubire (cf. 1In 4,16): el ne cunoaşte profund, ne-a numărat firele de păr de pe cap (cf. Mt 10,30) şi a gândit pentru fiecare o cale unică de sfinţenie şi de slujire. Această cunoaştere, însă, trebuie să fie întotdeauna reciprocă: suntem invitaţi să-l cunoaştem pe Dumnezeu prin rugăciune, prin ascultarea Cuvântului, prin sacramente, prin viaţa Bisericii şi prin dăruirea către fraţi şi către surori. Asemenea tânărului Samuel, care noaptea, poate pe neaşteptate, a auzit glasul Domnului şi a învăţat să-l recunoască având ajutorul lui Eli (cf. 1Sam 3,1-10), tot aşa şi noi trebuie să creăm spaţii de tăcere interioară pentru a intui ceea ce Domnul are în inimă pentru fericirea noastră. Nu este vorba de o cunoaştere intelectuală abstractă sau de o cunoaştere academică, ci de o întâlnire personală care transformă viaţa4. Dumnezeu locuieşte în inima noastră: vocaţia este un dialog intim cu el, care cheamă - în pofida zgomotului uneori asurzitor al lumii - invitându-ne să răspundem cu adevărată bucurie şi generozitate.
"Noli foras ire, in te ipsum redi, in interiore homine habitat veritas - Nu ieşi din tine însuţi, întoarce-te la tine însuţi, Adevărul locuieşte în omul dinăuntru"5. Din nou, Sfântul Augustin ne aminteşte cât de important este să învăţăm să ne oprim, să construim spaţii de tăcere interioară pentru a putea asculta glasul lui Isus Cristos.
Dragi tineri, ascultaţi acest glas! Ascultaţi glasul Domnului care vă invită să trăiţi o viaţă deplină, realizată, valorificând la maximum propriile talente (cf. Mt 25,14-30) şi pironind pe Crucea glorioasă a lui Cristos propriile limite şi propriile slăbiciuni. Aşadar, opriţi-vă în adoraţie euharistică, meditaţi cu asiduitate Cuvântul lui Dumnezeu pentru a-l trăi în fiecare zi, participaţi activ şi pe deplin la viaţa sacramentală şi eclezială. În acest fel, îl veţi cunoaşte pe Domnul şi, în intimitatea proprie a prieteniei, veţi descoperi cum să vă dăruiţi pe voi înşivă, pe calea căsătoriei, sau a preoţiei, sau a diaconatului permanent, sau în viaţa consacrată, călugărească sau seculară: fiecare vocaţie este un dar imens pentru Biserică şi pentru cei care o primesc cu bucurie. A-l cunoaşte pe Domnul înseamnă mai presus de toate a învăţa să ne încredem în el şi în Providenţa sa, care se revarsă din belşug în fiecare vocaţie.
Încrederea
Din cunoaştere se naşte încrederea, o atitudine care este copil al credinţei, esenţială fie pentru a primi vocaţia, fie pentru a persevera în ea. Viaţa, de fapt, se revelează ca o continuă încredere şi încredinţare Domnului, chiar şi atunci când planurile sale le perturbă pe ale noastre.
Să ne gândim la Sfântul Iosif, care, în pofida misterului neaşteptat al maternităţii Fecioarei, se încredinţează visului divin şi o primeşte pe Maria şi pe Prunc cu inimă ascultătoare (cf. Mt 1,18-25; 2,13-15). Iosif din Nazaret este o icoană a încrederii totale în planul lui Dumnezeu: are încredere şi atunci când totul în jurul său pare a fi întuneric şi negativitate, când lucrurile par să meargă în direcţia opusă faţă de cea prevăzută. El are încredere şi se încredinţează, sigur de bunătatea şi de fidelitatea Domnului. "În fiecare circumstanţă a vieţii sale, Iosif ştia să-şi pronunţe «fiat»-ul, precum Maria la Buna Vestire şi Isus în Ghetsemani"6.
Aşa cum ne-a învăţat Jubileul Speranţei, trebuie să cultivăm o încredere fermă şi statornică în promisiunile lui Dumnezeu, fără să ne lăsăm niciodată pradă disperării, depăşind temerile şi incertitudinile, siguri că Cel Înviat este Stăpânul istoriei lumii şi al istoriei noastre personale: el nu ne abandonează în orele cele mai întunecate, ci vine să risipească tot întunericul nostru cu lumina sa. Şi tocmai datorită luminii şi forţei Duhului său, chiar şi prin încercări şi crize, putem vedea cum se maturizează vocaţia noastră, cum reflectă tot mai mult aceeaşi frumuseţe a Celui care ne-a chemat, o frumuseţe făcută din fidelitate şi încredere, în pofida rănilor şi căderilor.
Maturizarea
Într-adevăr, vocaţia nu este o ţintă statică, ci un proces dinamic de maturizare, favorizat de intimitatea cu Domnul: a fi cu Isus, a permite Duhului Sfânt să acţioneze în inimi şi în situaţiile vieţii şi a reciti totul în lumina darului primit înseamnă a creşte în vocaţie.
Asemenea viţei şi mlădiţelor (cf. In 15,1-8), tot aşa întreaga noastră existenţă trebuie să fie constituită într-o legătură puternică şi esenţială cu Domnul, aşa încât să devină un răspuns tot mai deplin la chemarea sa, prin încercările şi tăierile necesare. "Locurile" unde se manifestă mai mult voinţa lui Dumnezeu şi se experimentează iubirea sa infinită sunt adesea legăturile autentice şi fraterne pe care suntem capabili să le instaurăm de-a lungul vieţii noastre. Cât de preţios este să avem un ghid spiritual valid care să însoţească descoperirea şi dezvoltarea vocaţiei noastre! Cât de importante sunt discernământul şi verificarea în lumina Duhului Sfânt, pentru ca o vocaţie să se poată realiza în toată frumuseţea sa.
Vocaţia, aşadar, nu este o posesiune imediată, ceva "dăruit" o dată pentru totdeauna: este mai degrabă un drum care se dezvoltă în mod asemănător cu viaţa umană, în care darul primit, în afară de faptul de a fi păzit, trebuie să se hrănească dintr-un raport zilnic cu Dumnezeu pentru a putea creşte şi a aduce roade. "Acest lucru este de mare valoare, pentru că pune întreaga noastră viaţă în faţa acelui Dumnezeu care ne iubeşte şi ne permite să înţelegem că nimic nu este rod al unui haos fără sens, ci dimpotrivă totul poate fi inserat într-un drum de răspuns dat Domnului, care are un plan minunat pentru noi"7.
Dragi fraţi şi surori, preaiubiţi tineri, vă încurajez să cultivaţi relaţia voastră personală cu Dumnezeu prin rugăciunea zilnică şi meditarea Cuvântului. Opriţi-vă, ascultaţi, aveţi încredere: în acest fel, darul vocaţiei voastre se va maturiza, vă va face fericiţi şi va aduce roade îmbelşugate pentru Biserică şi pentru lume.
Fecioara Maria, model de primire interioară a darului divin şi învăţătoare a ascultării rugătoare, să vă însoţească mereu în acest drum!
Din Vatican, 16 martie 2026
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Note:
1. "Ascetica nu creează omul «bun», ci omul frumos, iar trăsătura distinctivă a sfinţilor nu este nicidecum «bunătatea», care poate fi prezentă chiar şi la oamenii carnali şi foarte păcătoşi, ci mai degrabă frumuseţea spirituală, frumuseţea orbitoare a persoanei luminoase şi strălucitoare, absolut inaccesibilă omului grosolan şi carnal" (P. Florenskij, La colonna e il fondamento della verità [Stâlpul şi fundamentul adevărului], Roma 1974, 140-141).
2. Sf. Augustin, Conf., III, 6, 11: CSEL 33, 53.
3. Scrisoarea apostolică O fidelitate care generează viitor (8 decembrie 2025), 5.
4. Cf. Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Deus caritas est (25 decembrie 2005), 1.
5. Sf. Augustin, De vera religione, XXXIX, 72: CCSL 32, 234.
6. Francisc, Scrisoarea apostolică Patris corde (8 decembrie 2020), 3.
7. Francisc, Exortaţia apostolică post-sinodală Christus vivit (25 martie 2019), 248.
