|
| © Vatican Media |
19 octombrie 2025
Misionari ai speranţei între neamuri
Iubiţi fraţi şi surori,
Pentru Ziua Misionară Mondială din Anul jubiliar 2025, al cărui mesaj este speranţa (cf. Bula Spes non confundit, 1), am ales acest moto: "Misionari ai speranţei între neamuri". El aminteşte fiecărui creştin şi Bisericii, comunitate a celor botezaţi, vocaţia fundamentală de a fi, pe urmele lui Cristos, mesageri şi constructori ai speranţei. Urez tuturor un timp de har cu Dumnezeul fidel care ne-a renăscut în Cristos înviat "pentru o speranţă vie" (cf. 1Pt 1,3-4); şi doresc să amintesc câteva aspecte relevante ale identităţii misionare creştine, ca să ne putem lăsa conduşi de Duhul lui Dumnezeu şi să ardem de zel sfânt pentru o nouă perioadă evanghelizatoare a Bisericii, trimisă să reînsufleţească speranţa într-o lume asupra căreia apasă umbre întunecate (cf. Scrisoarea enciclică Fratelli tutti, 9-55).
1. Pe urmele lui Cristos, speranţa noastră
Celebrând primul Jubileu ordinar al celui de-al Treilea Mileniu după cel din 2000, ţinem privirea îndreptată spre Cristos care este centrul istoriei, "acelaşi ieri şi astăzi şi pentru totdeauna" (Evr 13,8). El, în sinagoga din Nazaret, a declarat împlinirea Scripturii în "ziua de azi" a prezenţei sale istorice. Astfel s-a revelat ca Trimisul de Tatăl cu ungerea Duhului Sfânt pentru a aduce vestea bună a împărăţiei lui Dumnezeu şi a inaugura "anul de har al Domnului" pentru toată omenirea (cf. Lc 4,16-21).
În această mistică "astăzi" care durează până la sfârşitul lumii, Cristos este împlinirea mântuirii pentru toţi, îndeosebi pentru aceia a căror unică speranţă este Dumnezeu. El, în viaţa sa pământească, "a trecut făcând bine şi vindecându-i pe toţi" de rău şi de Cel Rău (cf. Fap 10,38), redând celor nevoiaşi şi poporului speranţa în Dumnezeu. În afară de asta, a experimentat toate fragilităţile umane, în afară de cea a păcatului, trecând şi prin momente critice, care putea induce la disperare, ca în agonia din Ghetsemani şi de pe cruce. Însă Isus încredinţa totul lui Dumnezeu Tatăl, ascultând cu încredere totală de proiectul său de mântuire pentru omenire, proiect de pace pentru un viitor plin de speranţă (cf. Ier 29,11). Astfel a devenit Misionarul divin al mântuirii, model suprem al celor care de-a lungul secolelor duc înainte misiunea primită de Dumnezeu şi în încercările extreme.
Prin discipolii săi, trimişi la toate popoarele şi însoţiţi mistic de el, Domnul Isus continuă slujirea sa de speranţă pentru omenire. El se apleacă şi astăzi asupra fiecărei persoane sărace, suferinde, disperate şi oprimate de rău, pentru a vărsa "peste rănile sale uleiul mângâierii şi vinul speranţei" (Prefaţă "Isus bun samaritean"). Ascultătoare faţă de Domnul şi Învăţătorul său şi cu însuşi spiritul său de slujire, Biserica, o comunitate a discipolilor-misionari ai lui Cristos, prelungeşte această misiune, oferind viaţa pentru toţi în mijlocul neamurilor. Deşi trebuie să înfrunte, pe de o parte, persecuţii, suferinţe şi dificultăţi şi, pe de altă parte, propriile imperfecţiuni şi căderi din cauza slăbiciunilor fiecărui membru, ea este în mod constant stimulată de iubirea lui Cristos de a continua unită cu el pe acest drum misionar şi de a aduna, ca şi el şi împreună cu el, strigătul omenirii, ba chiar, geamătul fiecărei creaturi care aşteaptă răscumpărarea definitivă. Iată Biserica pe care Domnul o cheamă dintotdeauna şi pentru totdeauna să meargă pe urmele sale: "nu o Biserică statică, [ci] o Biserică misionară, care merge cu Domnul de-a lungul drumurilor din lume" (Omilie la Liturghia de încheiere a Adunării Generale Ordinare a Sinodului Episcopilor, 27 octombrie 2024).
De aceea să ne simţim inspiraţi şi noi să pornim la drum pe urmele Domnului Isus pentru a deveni, cu el şi în el, semne şi mesageri ai speranţei pentru toţi, în fiecare loc şi circumstanţă pe care Dumnezeu ni le dăruieşte să le trăim. Fie ca toţi botezaţii, discipoli-misionari ai lui Cristos, să facă să strălucească speranţa sa în fiecare colţ al pământului!
2. Creştinii, purtători şi constructori ai speranţei între neamuri
Urmându-l pe Cristos Domnul, creştinii sunt chemaţi să transmită vestea bună împărtăşind condiţiile concrete de viaţă ale celor pe care îi întâlnesc şi devenind astfel purtători şi constructori ai speranţei. De fapt, "bucuria şi speranţa, tristeţea şi angoasa oamenilor de azi, mai ales ale săracilor şi ale celor care suferă, sunt şi bucuria şi speranţa, tristeţea şi angoasa ucenicilor lui Cristos şi nu există nimic cu adevărat omenesc care să nu aibă ecou în inimile lor" (Gaudium et spes, 1).
Această afirmaţie celebră a Conciliului Vatican II, care exprimă simţirea şi stilul comunităţilor creştine în fiecare perioadă, continuă să-i inspire pe membri şi îi ajută să meargă cu fraţii şi surorile lor în lume. Mă gândesc îndeosebi la voi, misionari şi misionare ad gentes, care, urmând chemarea divină, aţi mers în alte naţiuni pentru a face cunoscută iubirea lui Dumnezeu în Cristos. Mulţumesc din inimă! Viaţa voastră este un răspuns concret la mandatul lui Cristos înviat, care i-a trimis pe discipoli să evanghelizeze toate popoarele (cf. Mt 28,18-20). Astfel voi amintiţi vocaţia universală a celor botezaţi să devină, cu forţa Duhului şi angajarea zilnică, misionari între neamuri ai marii speranţe dăruite nouă de Domnul Isus.
Orizontul acestei speranţe depăşeşte realităţile lumeşti trecătoare şi se deschide la cele divine, pe care deja le pregustăm în prezent. De fapt, aşa cum amintea Sfântul Paul al VI-lea, mântuirea în Cristos, pe care Biserica o oferă tuturor ca dar al milostivirii lui Dumnezeu, nu este numai "imanentă, pe măsura nevoilor materiale sau şi spirituale care [...] se identifică total cu dorinţele, speranţele, ocupaţiile, luptele temporale, ci, de asemenea, o mântuire care depăşeşte toate aceste limite pentru a se realiza într-o comuniune cu unicul Absolut, cel al lui Dumnezeu: mântuire transcendentă, escatologică, ce are desigur începutul său în această viaţă, dar care se împlineşte în veşnicie" (Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi, 27).
Însufleţite de o speranţă aşa de mare, comunităţile creştine pot să fie semne de omenire nouă într-o lume care, în zonele mai "dezvoltate", arată simptome grave de criză a umanului: sentiment răspândit de rătăcire, singurătate şi abandonare a bătrânilor, dificultate de a găsi disponibilitatea la ajutorarea celui care trăieşte lângă noi. Dispare, în naţiunile mai avansate tehnologic, proximitatea: toţi suntem interconectaţi, dar nu suntem în relaţie. Eficientismul şi alipirea de lucruri şi de ambiţii ne induc să fim centraţi pe noi înşine şi incapabili de altruism. Evanghelia, trăită în comunitate, ne poate restitui o umanitate integră, sănătoasă, răscumpărată.
Prin urmare, reînnoiesc invitaţia de a face acţiunile indicate în Bula de convocare a Jubileului (nr. 7-15), cu atenţie deosebită faţă de cei mai săraci şi slabi, faţă de bolnavi, faţă de bătrâni, faţă de cei excluşi de societatea materialistă şi consumistă. Şi de a face asta cu stilul lui Dumnezeu: cu apropiere, compasiune şi duioşie, îngrijind relaţia personală cu fraţii şi surorile în situaţia lor concretă (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 127-128). Atunci, adesea vor fi ei cei care ne vor învăţa să trăim cu speranţă. Şi prin contactul personal vom putea transmite iubirea Inimii compătimitoare a Domnului. Vom experimenta că "Inima lui Cristos [...] este nucleul viu al primei vestiri" (Scrisoarea enciclică Dilexit nos, 32). De fapt, luând din acest izvor, se poate oferi cu simplitate speranţa primită de la Dumnezeu (cf. 1Pt 1,21), ducând altora aceeaşi mângâiere cu care suntem mângâiaţi de Dumnezeu (cf. 2Cor 1,3-4). În Inima umană şi divină a lui Isus Dumnezeu vrea să vorbească inimii fiecărei persoane, atrăgându-i pe toţi la Iubirea sa. "Noi am fost trimişi să continuăm această misiune: să fim semn al Inimii lui Cristos şi al iubirii Tatălui, îmbrăţişând lumea întreagă" (Discurs adresat participanţilor la Adunarea generală a Operelor Misionare Pontificale, 3 iunie 2023).
3. A reînnoi misiunea speranţei
În faţa urgenţei misiunii speranţei astăzi, discipolii lui Cristos sunt cei dintâi chemaţi să se formeze pentru a deveni "artizani" de speranţă şi restauratori ai unei umanităţi adesea distrase şi nefericite.
În acest scop, trebuie reînnoită în noi spiritualitatea pascală, pe care o trăim în fiecare celebrare euharistică şi mai ales în Triduum-ul Pascal, centru şi culme a anului liturgic. Suntem botezaţi în moartea şi învierea răscumpărătoare a lui Cristos, în Paştele Domnului care marchează primăvara veşnică a istoriei. Aşadar, suntem "oameni ai primăverii", cu o privire plină mereu de speranţă de împărtăşit cu toţi, pentru că în Cristos "credem şi ştim că moartea şi ura nu sunt ultimele cuvinte" asupra existenţei umane (cf. Cateheză, 23 august 2017). De aceea, din misterele pascale, care se realizează în celebrările liturgice şi în sacramente, luăm încontinuu forţa Duhului Sfânt cu zelul, determinarea şi răbdarea pentru a lucra în domeniul vast al evanghelizării lumii. "Cristos înviat şi glorios este izvorul profund al speranţei noastre şi nu ne va lipsi ajutorul său pentru a îndeplini misiunea pe care el ne-o încredinţează" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 275). În el trăim şi mărturisim acea speranţă sfântă care este "un dar şi o misiune pentru fiecare creştin" (Speranţa este o lumină în noapte, Cetatea Vaticanului, 2024, 7).
Misionarii speranţei sunt bărbaţi şi femei ai rugăciunii, pentru că "persoana care speră este o persoană care se roagă", aşa cum sublinia venerabilul cardinal Van Thuan, care a menţinut vie speranţa în lunga suferinţă a închisorii graţie forţei pe care o primea din rugăciunea perseverentă şi din Euharistie (cf. F.X. Nguyen Van Thuna, Il cammino della speranza [Drumul speranţei], Roma, 2001, nr. 963). Să nu uităm că rugăciunea este prima acţiune misionară şi în acelaşi timp "prima forţă a speranţei" (Cateheză, 20 mai 2020).
De aceea, să reînnoim misiunea speranţei pornind de la rugăciune, mai ales cea făcută cu cuvântul lui Dumnezeu şi îndeosebi cu Psalmii, care sunt o mare simfonie de rugăciune al cărei compozitor este Duhul Sfânt (cf. Cateheză, 19 iunie 2024). Psalmii ne educă să sperăm în adversităţi, să discernem semnele de speranţă şi să avem dorinţa "misionară" constantă ca Dumnezeu să fie lăudat de toate popoarele (cf. Ps 41,12; 67,4). Rugându-ne, ţinem aprinsă scânteia speranţei, aprinsă de Dumnezeu în noi, ca să devină un mare foc, care luminează şi încălzeşte pe toţi în jur, şi cu acţiuni şi gesturi concrete inspirate de rugăciunea însăşi.
În sfârşit, evanghelizarea este întotdeauna un proces comunitar, asemenea caracterului speranţei creştine (cf. Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Spe salvi, 14). Acest proces nu se termină cu prima vestire şi cu botezul, ci continuă cu construirea comunităţilor creştine prin însoţirea fiecărui botezat pe drum pe calea evangheliei. În societatea modernă, apartenenţa la Biserică nu este niciodată o realitate dobândită o dată pentru totdeauna. De aceea, acţiunea misionară de a transmite şi a forma credinţa matură în Cristos este "paradigma fiecărei opere a Bisericii" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 15), o operă care cere comuniune de rugăciune şi de acţiune. Insist iarăşi asupra acestei sinodalităţi misionare a Bisericii, precum şi asupra slujirii Operelor Misionare Pontificale în promovarea responsabilităţii misionare a botezaţilor şi susţinerea noilor Biserici particulare. Şi vă îndemn pe voi toţi, copii, tineri, adulţi, bătrâni, să participaţi activ la misiunea evanghelizatoare comună cu mărturia vieţii voastre şi cu rugăciunea, cu sacrificiile voastre şi cu generozitatea voastră. Mulţumesc din inimă pentru aceasta!
Dragi surori şi dragi fraţi, să ne adresăm Mariei, Mama lui Isus Cristos, speranţa noastră. Ei să-i încredinţăm dorinţa pentru acest Jubileu şi pentru anii viitori: "Fie ca lumina speranţei creştine să ajungă la fiecare persoană, ca mesaj al iubirii lui Dumnezeu adresat tuturor! Şi fie ca Biserica să fie martoră fidelă a acestei veşti în fiecare parte a lumii!" (Bula Spes non confundit, 6).
Roma, "Sfântul Ioan din Lateran", 25 ianuarie 2025, Sărbătoarea Convertirii Sfântului Apostol Paul.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
