Grecii au adunat toţi zeii la un loc şi le-au ridicat altare. Ca să nu le scape nici unul au avut grijă să ridice un altar şi Dumnezeului necunoscut. "Celui care voi vă închinaţi fără să-l cunoaşteţi, pe acela vi-l vestesc", le-a spus apostolul neamurilor când a trecut prin Atena. Iubitori de înţelepciune, grecii l-au ascultat până când a venit vorba despre înviere. Apoi, ca să nu mai piardă vremea cu el, i-au spus: "Despre asta te vom asculta altădată".
Acum grecii au adunat la un loc toţi jucătorii lumii şi i-au încoronat pe cei mai buni. Înălţaţi pe podium i-am văzut pe învingători cu lacrimi în ochi, lacrimi de bucurie, de fericire. I-am văzut şi pe cei învinşi. Şi ei aveau lacrimi, însă lacrimi de durere, de amărăciune.
Zeii grecilor nu au avut niciodată lacrimi în ochi, nu au plâns pentru că erau de piatră. Oamenii în schimb plâng. Ba chiar şi Dumnezeul necunoscut plânge pentru că nu e de piatră. A plâns la mormântul prietenului său Lazăr. "Iată cât de mult îl iubea", au spus cei care l-au văzut plângând. A plâns asupra Ierusalimului, când a rostit cuvintele: "Ierusalime, Ierusalime, de câte ori am dorit să adun pe fiii tăi aşa cum găina îşi aduna puii sub aripi, dar tu nu ai voit". Un Dumnezeu care plânge, era de neînchipuit pentru greci, poate şi pentru mulţi dintre noi. Ne-am obişnuit să-l aşezăm pe Dumnezeu departe de lumea noastră, undeva sus de tot, care prin "indiferenţa" lui nu-i păsa de ce se petrece aici pe pământ. Un Dumnezeu care permanent se bucura în lumea sa fericită, străin de "valea de lacrimi" în care se zbate omul.
În dimineaţa învierii Isus, necunoscut de cea care plângea, a întrebat-o pe Maria Magdalena: "Femeie, de ce plângi?" "L-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde l-au pus", i-a răspuns ea. Ca şi Maria Magdalena, noi avem lacrimile noastre şi nu reuşim să-l mai vedem pe Dumnezeu care este în faţa noastră, nu reuşim să-l mai recunoaştem. Avem lacrimi şi ni se pare că Dumnezeu ne-a uitat. Ne gândim doar la suferinţele noastre, la lacrimile noastre, şi niciodată nu-l întrebăm pe Dumnezeu: "Tu, Doamne, de ce plângi?" Ştim doar răspunsul la plânsul nostru. Nu-l ştim însă pe cel al lui Dumnezeu. Ca şi grecii poate spunem: "Despre asta te vom asculta altădată". Amânăm dialogul cu Dumnezeu şi el rămâne mai departe pentru noi un Dumnezeu necunoscut.
Dumnezeu are lacrimile lui şi plânge pentru că lumea nu este aşa cum a voit-o el. Plânge pentru războaiele care sunt pe pământ, pentru cei torturaţi sau alungaţi din casele lor, pentru cei nedreptăţiţi, pentru cei ucişi, pentru cei înfometaţi, pentru cei care nu-şi primesc plata muncii lor. Dumnezeu plânge pentru că oamenii nu vor să se accepte între ei, plânge pentru dezbinările care sunt în familii, pentru păcatele care se comit cu atâta uşurinţă şi pe care oamenii nici nu le mai considera păcate. Şi pentru câte nu plânge Dumnezeu!...
Preocupaţi doar de lacrimile noastre, nu ne gândim că am putea fi capabili să ştergem lacrimile din ochii lui Dumnezeu. Nu ne gândim că am putea schimba lumea dacă am uita de lacrimile noastre şi ne-am grăbi să le ştergem pe cele ale lui Dumnezeu.
Lumea se va schimba doar atunci când oamenii vor intra în olimpiada lui Dumnezeu: "Dacă vrea cineva să fie cel mai mare, să fie cel din urma şi slujitorul tuturor". Greu de înţeles, ca şi lacrimile lui Dumnezeu.
Pr. Eugen Budău
