|
| © Vatican Media |
Martori de speranţă
Sfântul Părinte Francisc, în Bula de convocare a următorului Jubileu, a definit mărturia martirilor ca mărturia speranţei. Cine acceptă să mărturisească propria credinţă în Isus Cristos până la dăruirea supremă a propriei vieţi nu face asta prin masochism absurd, ci pentru că străluceşte în inima sa flacăra speranţei în promisiunea lui Isus (cf. Mt 10,32).
Este cazul celor doi martiri noi ai persecuţiei din 1936-1939 din Spania, pe care cardinalul Marcello Semeraro, prefect al Dicasterului Cauzelor Sfinţilor, reprezentându-l pe Papa Francisc, îi va proclama fericiţi în Bazilica "Sagrada Familia" din Barcelona sâmbătă, 23 noiembrie 2024, la ora 11.00.
Este vorba, în primul rând, despre Slujitorul lui Dumnezeu Gaetano Clausellas (1863-1936), originar din Sabadell (Barcelona, astăzi Dieceza de Terrassa), hirotonit preot pro servitiis Ecclesiae la 3 mai 1888. A desfăşurat slujirea sa sacerdotală în câteva parohii din dieceză şi, drept coadiutor, în Parohia "San Félix" din Sabadell, al cărei beneficiar a fost după aceea. În afară de asta, era duhovnic ordinar al diferitelor comunităţi de călugăriţe şi, îndeosebi, din 31 iulie 1916, a fost capelan al Casei de odihnă din acelaşi oraş, slujire pe care n-a abandonat-o până când a fost arestat, în 1936, şi care i-a adus apelativul de "părinte al săracilor".
Martorii de la procesul informativ al slujitorului lui Dumnezeu sunt unanimi în afirmaţia că cea mai deosebită caracteristică a sa era de a fi un spirit eminamente sacerdotal, un om de credinţă şi demn de încredere. Strălucea în el un spirit constant de rugăciune, care se manifesta în celebrarea Euharistiei, în adoraţia Preasfântului Sacrament expus în tabernacol şi în recitarea breviarului. Era auster în modul de a se îmbrăca şi în stilul său de viaţă şi se remarca prin caritatea sa şi delicateţea sa faţă de săraci şi bolnavi; adesea dădea de mâncare bătrânilor în Casele de odihnă, alegându-i pe cei care se aflau în cele mai rele condiţii, uneori făcea asta în genunchi. Şi încredinţa în întregime ospiciului pomenile pe care le primea. Simplitatea sa era consecinţă a însăşi umilinţei sale, nu-l deranja să fie considerat un om fără nicio importanţă socială în oraş. Dar pentru toate virtuţile sale era cunoscut pretutindeni ca "un sfânt care mergea".
Aşadar, nu este straniu că, având acest caracter spiritual, cu puţine zile înainte de arestarea sa, a declarat: "Trebuie să fim generoşi, foarte generoşi cu Domnul nostru. Ce bucurie imensă pentru noi să ne putem da viaţa pentru Dumnezeu şi să pecetluim cu sângele credinţa noastră!". Iar cumnatei sale, cu puţin înainte de a fi arestat, i-a spus: "Dacă ar trebui să vină pentru a mă căuta, gândeşte-te că eu mă ofer lui Dumnezeu în fiecare zi; şi pentru a accepta această ofertă, Dumnezeu trebuie să se folosească de cineva. De aceea să nu păstrezi nicio supărare faţă de cel care va veni; dimpotrivă, dacă într-o zi poţi să-i faci o favoare, fă-i-o".
Din acest motiv n-a voit nici să fugă, nici să se ascundă în casa nimănui. "Am promis predecesorului meu în funcţie şi fondator [al ospiciului] că nu-i voi abandona niciodată pe bătrâni; şi că, dacă asta înseamnă că trebuie să vărs sângele meu, accept asta pe deplin şi îi ofer lui Dumnezeu viaţa mea". Şi a adăugat: "Am făcut tot binele pe care l-am putut, nu ştiu dacă am făcut rău cuiva. Sunt aici, facă-se voinţa lui Dumnezeu".
Era ziua de 14 august 1936, pe la ora 18.00, când miliţienii au mers să-l caute acasă pentru a-l aresta. I-a primit cu gentileţe şi, după ce a salutat-o pe cumnată, a început să recite Te Deum. A fost dus cu maşină până la strada care duce de la Sabadell la Matadepera. De-a lungul drumului, slujitorul lui Dumnezeu le-a spus miliţienilor: "Dacă voi credeţi că moartea mea este un bine pentru voi, puteţi să mă ucideţi". După un moment de ezitare, un miliţian a ordonat să se oprească maşina, l-a coborât pe slujitorul lui Dumnezeu şi l-a împuşcat din spate ucigându-l. Avea 73 de ani. A fost înmormântat în cimitirul din Sabadell, dar în 1957 rămăşiţele sale pământeşti au fost mutate în Parohia "San Félix" din oraşul omonim.
Slujitorul lui Dumnezeu Antonio Tort (1895-1936), credincios laic, s-a născut la Monistrol de Montserrat (Barcelona) şi a fost botezat în Parohia "San Pedro" din acea localitate. În 1903, familia s-a mutat la Barcelona unde Antonio a frecventat şcoala "San Pedro Apóstol".
A început activitatea sa de ceasornicar ca ucenic până când, graţie experienţei dobândite, în 1915 a început să lucreze pe cont propriu, devenind un profesionist excelent, specializat în obiectele liturgice. La 17 august 1917 s-a căsătorit cu Maria Gavín, unire pe care Dumnezeu a binecuvântat-o cu 13 copii.
În viaţa sa familială, profesională şi apostolică a fost un catolic fervent, un soţ şi un tată exemplar, foarte afectuos, cu mare spirit euharistic, membru al Adoraţiei nocturne şi purtător al Sfântului Cristos. Pentru devoţiunea sa mariană a mers de 18 ori în pelerinaj la Lourdes cu Ospitalitatea Stăpânei Noastre unde îi ajuta cu generozitate pe bolnavi. Duminică dimineaţă mergea să-i bărbierească pe bolnavii de tuberculoză din spitalul "San Lázaro", precum şi pe bătrânii de la Micile Surori ale Săracilor, şi dedica după-amiaza catehezei parohiale. Era foarte stimat de preoţi şi de credincioşi, care îl considerau un sfânt pentru evlavia sa, pentru faptele sale de caritate şi pentru apostolatul său.
La 21 iulie 1936, în persecuţie deplină, a primit în propria casă pe episcopul diecezan, pe secretarul său şi patru călugăriţe. Acolo duceau o viaţă de rugăciune, cu celebrarea zilnică a Euharistiei şi împărtăşanie, până la 1 decembrie, zi în care un grup de miliţieni a percheziţionat locuinţa sa. Când au văzut altarul şi obiectele religioase, le-au confiscat şi le-au distrus. Dar când unul dintre ei a luat pixida cu ostiile consacrate, slujitorul lui Dumnezeu i-a luat-o imediat spunând: "Pe Domnul meu nu-l atingeţi!". După aceea, a distribuit Euharistia celor care erau prezenţi şi, ajungând la fiul său, Jaime, care avea 5 ani, l-a întrebat dacă el credea în prezenţa reală a lui Cristos în Euharistie, şi a adăugat: "Ţi-l iau pe tatăl tău de pe pământ şi eu ţi-l dau pe Tatăl tău din cer". Şi în acel moment i-a dat împărtăşania.
Pe la ora 18.00 i-au luat ca prizonieri pe episcop, pe secretarul său, două călugăriţe, un frate şi o fiică a slujitorului lui Dumnezeu şi pe el însuşi, pentru că a ascuns preoţi şi călugăriţe. A spus celor care au rămas acolo: "Adio, ne vedem în cer, nu vă temeţi, pentru că nu pot să ne atingă nici măcar un fir de păr de pe cap fără ca Dumnezeu să permită asta". L-au dus la sediul comitetului şi de acolo la checa [centrul de poliţie] "San Elias". Slujitorul lui Dumnezeu, convins că vor fi executaţi, i-a invitat pe toţi să se roage. În noaptea de 3 decembrie 1936, Antonio Tort a fost condus la cimitirul din Montcada, unde a fost ucis, la vârsta de 41 de ani. Corpul său a fost aruncat într-o groapă comună din acel cimitir, dar în mai 1939 cadavrul său a fost recunoscut şi înmormântat în cimitirul din Les Corts din Barcelona.
"Martiriul acestor doi fericiţi noi - aşa cum a scris cardinalul Juan José Omella Omella, arhiepiscop mitropolit de Barcelona - trebuie să ne ajute să înfruntăm crucile de fiecare zi cu iubire, seninătate şi speranţă".
Josep M. Blanquet,
responsabil al Oficiului cauzelor sfinţilor din arhiepiscopie
(După L'Osservatore Romano, 22 noiembrie 2024)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
