© Agenţia SIR

Maria Magdalena a fascinat artişti, sculptori, poeţi şi povestitori: literatura ne prezintă o figură feminină care a captat atenţia marilor: Goldoni, de exemplu, un Goldoni foarte tânăr şi novice, care a scris, în latină, un oratoriu intitulat "Magdalenae Conversio", convertirea Mariei Magdalena. Viitorul mare protagonist al teatrului italian şi internaţional s-a confruntat cu diversele interpretări ale acestei Maria, identificată uneori cu, ca să numim doar câteva exemple, Maria din Betania, sau cea care toarnă untdelemn aromatic pe capul lui Isus, sau păcătoasa care îi unge picioarele şi le spală cu lacrimile ei. Totuşi, trebuie să spunem - şi acest lucru este ajutat de un eseu aprofundat de Paolo Quazzolo, apărut în numărul din martie al revistei "Nuova Secondaria" - că aici protagonista apare într-un context non-moralist, ca şi cum ea ar emana încă o fascinaţie profundă de-a lungul veacurilor. Într-adevăr, Mântuitorul i se adresează cu cuvintele "Vino, iubita mea", care amintesc de Cântarea Cântărilor şi de un Isus care, mai presus de toate, este iertare şi iubire pentru toate creaturile.

Când Clemente Rebora, îndemnat de familie şi de colegii săi călugări, decide să se întoarcă la poezie după decenii de tăcere, îi dedică o poezie lirică. Autorul "Fragmentelor lirice", una dintre capodoperele poetice ale secolului al XX-lea, hotărâse să-şi uite vechiul sine intrând într-o mănăstire. În acea poezie, "Magdalena", adunată în "Cântecele neputinţei", femeia este o oglindă a sa: nu doar păcătoasa, ci aceea care şi-a înţeles greşelile şi aleargă spre casa unde o aşteaptă Isus.

După cum se poate observa, chiar şi din aceste puţine exemple din literatură, nu apare numai o păcătoasă, ci şi o persoană capabilă de o afecţiune profundă, de a recunoaşte greşelile trecutului şi de a porni cu umilinţă pe un drum nou. O figură atât de fascinantă încât cunoaşte multe vieţi, în sensul că unele texte gnostice şi apocrife (din care Jacobus de Varagine se inspiră parţial pentru "Legenda de Aur") o prezintă navigând peste Mediterana, împreună cu fraţii ei, Marta şi Lazăr, până la coastele din Provenza, unde va trăi mulţi ani în rugăciune şi penitenţă. Într-adevăr, unele lucrări o înfăţişează printre stânci şi într-o peşteră, complet cufundată în rugăciune.

Dar prezenţa ei este cu adevărat remarcabilă chiar şi în contexte mai puţin aventuroase, cum ar fi în "Doctor Jivago" de Boris Pasternak: la sfârşitul romanului, există câteva poezii atribuite protagonistului, iar în ele, chiar din titlu, apare Magdalena, inspirându-se din una dintre identificările sale, şi anume femeia care spală picioarele lui Isus cu lacrimi şi care, în poem, vede profetic răstignirea şi este îngrozită de acele braţe ţinute de cuie "pentru o îmbrăţişare prea mare".

După cum vedem, iubirea şi moartea devin una, pentru că viaţa este despre împărtăşire, iertare şi un drum lung şi zbuciumat spre răscumpărare. Marina Ţvetaeva dedică şi o poezie Mariei Magdalena, văzută ca o prostituată purtând mir la picioarele Domnului, aşa cum se explică în eseul lui Franca Grisoni, adunat în al doilea volum din "Biblia în literatura italiană", editat de Pietro Gibellini şi publicat de Morcelliana. Anna Ahmatova este, de asemenea, amintită aici. Într-o poezie în care se gândeşte la fiul ei aruncat în închisoare în URSS-ul lui Stalin, o vede pe "Magdalena" "disperată şi plângând" la picioarele unei Cruci care este şi cea a mamelor care nu îşi vor mai vedea copiii înghiţiţi de întunericul dictaturii.

O Maria Magdalena care reflectă călătoria dificilă a femeilor şi bărbaţilor de astăzi, ca şi în trecut, în care izvorăşte puterea de a o lua de la capăt, în pofida umbrelor.

Marco Testi

(După Agenţia SIR, 22 iulie 2026)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu