"Mai liber ca oricând!" Slujitorul lui Dumnezeu pr. Anton Demeter (13 martie 1959 - 13 martie 2025)
Se spune că nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu, şi cred că este adevărat, căci în săptămâna 18-24 august 1958, cerul parcă căzuse pe pământ, forţele iadului dezlănţuindu-se asupra multora dintre slujitorii săi. Nu este întâmplător că părintele Anton s-a născut într-o zi de 17 septembrie, atunci când Biserica sărbătoreşte Stigmatele Sfântului Francisc; nu este întâmplător că părintele Anton a fost condamnat la 20 ani închisoare la vârsta de 33 de ani; nu este întâmplător că părintele Anton a fost condamnat în aceeaşi săptămână şi acelaşi an (20-21 august 1958) în care Fericita Veronica, în ziua de 24 august 1958 era ucisă de către un tânăr care a voit să o necinstească; şi nu este întâmplător că noi, anul acesta, îl amintim pe pr. Anton, la 100 de ani de la naşterea sa. Evident că nimeni dintre oameni nu ştiau aceste lucruri, dar noi ştim acum, şi vedem că Dumnezeu lucrează şi este prezent în mijlocul poporului lui Dumnezeu, chiar şi în acele situaţii în care noi l-am crede total absent.
De ce: mai liber ca oricând? Pentru că în ziua de 13 martie 1959, după un proces tip mascaradă, fiind rostită sentinţa de condamnare la 20 de ani temniţă grea, pr. Anton va rosti acele cuvinte memorabile: "În acel moment m-am simţit mai liber ca oricând". Eram bucuros că învinsese cauza lui Cristos. Liber de oameni, de judecata lor, de frica suferinţei care urma; liber chiar faţă de sine, ştiind că toate se află în mâinile lui Dumnezeu.
Ce înseamnă să fii liber în Cristos ne învaţă acest mare mărturisitor al lui Dumnezeu care, la frumoasa vârstă de 33 de ani, când oricui viaţa îi surâde şi te gândeşti că vei putea muta toţi munţii Carpaţi din loc, pr. Anton, asemenea a doi tineri în ziua căsătoriei, după numai cinci anişori de preoţie, se îndrepta cu fruntea sus spre celula închisorii din Jilava unde, după numai trei săptămâni, va fi pecetluit şi cu sigiliul suferinţei, fiind lovit, paralizând mai apoi, şi stând răstignit 47 de ani într-un căruţ, care va deveni pentru el cruce, altar, pat, sprijin şi instrument de mântuire. Citesc acum că, numai zece ani mai înainte, tot într-o zi de 13 martie, într-o duminică, pr. Anton Dămoc, împreună cu părintele Petru Dâncă, părintele Anton Olaru şi părintele Ioan Butnaru, care erau adăpostiţi în parohia din Fărăoani, au fost arestaţi ca nişte infractori. Mărturiseşte părintele Anton Dămoc: "Era duminică 13 martie. Lumea trebuia să vină la biserică. Dar a venit armata, a înconjurat casa parohială, a îndepărtat lumea de la biserică. Au oprit oamenii care veneau la Sfânta Liturghie. Ne-au luat şi ne-au aruncat ca vitele, cum se spune, într-un camion, legându-ne unul de altul. Mulţi dintre credincioşii care se aflau deja în biserică au fost luaţi şi ei. Ne-au dus la Securitatea din Bacău. Aici am fost primiţi cu huiduieli, cu lovituri, cu vorbe indecente şi cu şocuri electrice. De acolo am fost duşi la Penitenciarul din Bacău. Şi acolo am stat cam 18 luni în cercetări".
Şi în acest caz, ca în cel al părintelui Anton Demeter, nici un cuvânt de condamnare a criminalilor, sau de revoltă împotriva lui Dumnezeu, de parcă povestesc o întâmplare firească. Cu atâta seninătate povesteşte părintele Anton episodul arestului şi al condamnării de parcă ar fi fost la un grătar, ori la un meci cu FCSB. Şi ei, ca mulţi alţii, "mai liberi ca oricând". Iar celor pomeniţi până aici trebuie să-i adăugăm pe mulţi alţii, printre care pe proaspătul Slujitor al lui Dumnezeu pr. Dumitru Matei, care va fi împuşcat, pe Fericitul Anton Durcovici, pe Fericitul Vladimir Ghica, pe Venerabilul preot franciscan Martin Benedict, pe toţi episcopii greco-catolici, îndesaţi în puşcăriile care răsăriseră peste tot în scumpa noastră ţărişoară, până atunci Grădină a Maicii Domnului, devenită, pentru scurtă vreme, talpa iadului, condusă cu coada diavolului de ciuma roşie.
Ne întrebăm deseori: noi cum ne-am comporta? Am fi pregătiţi să fim săltaţi pe neaşteptate, duşi în faţa tribunalelor oamenilor şi condamnaţi la ani grei de temniţă grea? Dar, gândesc, mai degrabă decât dacă am fi pregătiţi pentru un astfel de moment, niciodată improbabil, poate că ar fi mai bine să ne întrebăm dacă suntem într-adevăr liberi, începând de la lucrurile cele mai mici ale vieţii. Este evident că, dacă suntem sclavii chiar şi a unui pix de doi bani, nu suntem liberi, cel puţin nu în Cristos. Iar dacă încă nu suntem liberi, ar fi bine să citim, să recitim, să mestecăm şi să medităm îndelung ceea ce spune Sfântul Paul: "Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră? El, care nu l-a cruţat pe propriul său Fiu, ba chiar l-a dat la moarte pentru noi toţi, cum nu ne va dărui toate împreună cu el? Cine va aduce acuză împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este cel care justifică! Cine îi va condamna? Cristos Isus, care a murit, dar, mai mult, a şi înviat, care este la dreapta lui Dumnezeu, intervine pentru noi. Cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos? Oare necazul sau strâmtorarea sau persecuţia sau foametea sau lipsa de haine sau primejdia sau sabia? După cum este scris: "Pentru tine suntem daţi la moarte toată ziua, suntem socotiţi ca nişte oi de înjunghiere".
"Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât învingători prin cel care ne-a iubit. Căci sunt convins că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimile, nici adâncurile şi nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru" (Rom 8,31-39).
Aceste cuvinte ne-ar putea ajuta să ne eliberăm de toţi şi de toate; de tot balastul acestei lumi; de lucrurile deseori mici şi nesemnificative ale căror sclavi devenim cu gândul, cuvântul, cu fapta şi cu omisiunea, şi fără să ne dăm seama, căci "diavolul se îmbracă de la Prada", nu-i aşa! Este atrăgător, malefic, languros şi extrem de periculos, într-o clipită furându-ne dramul de libertate cucerit cu atâta efort.
"Mai liber ca oricând", trebuie să învăţăm să spunem şi noi, pe urmele predecesorilor noştri, ai acestor giganţi ai credinţei pe care Dumnezeu i-a semănat la toate răspântiile ţării noastre, şi să le cerem, de ce nu, cu mult, dar cu mult înainte de a fi beatificaţi ori canonizaţi, mijlocirea pentru a răzbi şi noi în această lume, deseori asemănată cu o strânsură de oameni, care umblă bezmetici şi fără ţintă, orbiţi de orice nu este Dumnezeu.
Pr. Damian-Gheorghe Pătraşcu,
ministru provincial
