|
| © L'Osservatore Romano |
Un ziar care pune întrebări
de Andrea Monda
"În ce moment îşi va ocupa şi L'Osservatore Romano locul printre imensul număr de ziare italiene? Aceasta este o întrebare care se va ridica, fără îndoială, odată cu anunţul ziarului nostru Osservatore, o întrebare pe care noi înşine am simţit-o cu toată forţa ei şi la care a trebuit să răspundem, înainte de a decide asupra întreprinderii în care ne lansăm".
Aşa a început întreprinderea, aventura ziarului "L'Osservatore Romano", la 1 iulie 1861, în urmă cu 165 de ani. Aceasta a fost prima replică a primului editorial, prezent în mod proeminent pe prima pagină a primului număr al acestei lungi istorii (numărul de astăzi [1 iulie] este numărul 50.253). A început cu o întrebare. O întrebare care, din interior, a devenit atât de puternică încât a debordat şi a cerut să fie împărtăşită cu publicul cititor. A fost într-adevăr o întrebare puternică, decisivă: Care a fost momentul şi locul (postul) în care acest ziar, pe atunci nou-născut, a ajuns pe scena mondială? O scenă care a văzut prezenţa unui "număr imens" de ziare italiene.
Au trecut mulţi ani, unele lucruri s-au schimbat, altele nu. În rândurile imediat următoare, primul editorial descria peisajul sociopolitic, pe atunci în întregime italian, care ieşea clar divizat în două tabere - astăzi l-am numi "polarizat". De aici şi întrebarea: de ce parte se află Biserica şi, prin urmare, unde se află ziarul său? Chiar şi astăzi, lumea este polarizată, chiar dacă însăşi conţinutul conflictelor este diferit de cel de la mijlocul secolului al XIX-lea, dar încă o dată Biserica este chemată să ia partea, şi încă o dată, o face. În geopolitica unei lumi sfâşiate de un "al treilea război mondial fragmentat", Biserica este, ca întotdeauna, pentru pace şi de partea victimelor. A tuturor victimelor. În lumea relaţiilor sociale şi economice, zdruncinate din rădăcini de marea revoluţie digitală şi de apariţia IA, res nova a acestor vremuri, Biserica nu se alătură nici apocalipticilor, nici entuziaştilor, ci omenirii, cerând cu tărie, cu forţa blândă a profeţiei, ca omenirea să nu uite niciodată să protejeze nu doar creaţia, ci şi acea mare, magnifică comoară pe care o numim humanitas.
Biserica observă, întreabă, cere şi, atunci când este necesar, interpelează. Iată un lucru care nu s-a schimbat, în mijlocul tuturor schimbărilor epocale care au avut loc, într-un ritm mereu crescând, în aceşti 165 de ani: faptul că Biserica pune întrebări. Creştinii înşişi, ca atare, sunt o întrebare, aşa cum a intuit teologul Harvey Cox: "Creştinii nu pot fi explicaţi în termeni lumeşti, pentru că nu trăiesc numai pentru clasa sau rasa lor, pentru interesele lor naţionale sau sexuale. Ei prezintă lumii o enigmă, ceva inexplicabil despre care oamenii trebuie în sfârşit să se întrebe". Şi astfel, aşa cum este firesc şi drept, "L'Osservatore Romano" este şi un ziar care pune întrebări; a început aşa şi nu s-a oprit niciodată. A pune întrebări este, de fapt, un act de iubire, care ne deschide către mister şi, în acelaşi timp, scoate în evidenţă afecţiunea, grija şi pasiunea pentru umanitate şi libertatea ei. De fapt, aceasta este miza: libertatea şi, prin urmare, demnitatea.
Cu inima recunoscătoare Domnului şi tuturor celor care au contribuit la această aventură de-a lungul acestor ani îndelungaţi, ne îndreptăm acum privirea înainte, către provocările prezentului şi ale viitorului, înainte şi în sus. Continuând să punem întrebări.
(După L'Osservatore Romano, 1 iulie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
