La început era comunicarea

Lectio magistralis cu ocazia acordării titlului honoris causa în comunicare multimedială de la Universitatea din Macerata, 26 aprilie 2010

Îi mulţumesc din inimă rectorului magnific, prof. Roberto Sani, şi în el întregii Universităţi din Macerata pentru titlul conferit mie astăzi. Îi mulţumesc preşedintelui Facultăţii de Ştiinţe ale Comunicaţiei, prof. Maurizio Ciaschini şi, prin intermediul lui, întregului său corp profesoral, pentru că au decis şi susţinut iniţiative, în pofida cunoscutelor dificultăţi din ultimul moment.

Îi salut apoi pe oaspeţii care mă onorează cu prezenţa lor: Excelenţa sa episcopul Claudio Giuliodori care înainte de a deveni episcop de Macerata a fost superiorul meu direct, ca responsabil în CEI pentru mijloacele de comunicare; numeroasele autorităţi civile; trupa de la Rai cu Laura Misiti, responsabilă a Rubricilor religioase, regizorii Barbara Borgiotti şi Andrea Schneider cu care am lucrat mai îndelung şi cameramanul meu preferat Luca.

Salut şi rudele mele, sora mea Giovanna, nepotul Dr. Giuseppe D'Angelo şi soţia Prof. Lucia Finotto, pe confraţii capucini de la Curia generală şi din Provincia Picena, pe prietenii care au venit aici şi îndeosebi pe reprezentanţii presei.

Neaşteptatul, chiar dacă de mult timp anunţatul, titlu îmi este cu atât mai plăcut deoarece ţine de un domeniu care de mulţi ani constituie scopul şi centrul activităţii mele, comunicarea multimedială: presă, radio, televiziune, internet şi mai ales comunicarea directă şi orală a predicării.

Face titlul şi mai plăcut faptul că vine din regiunea mea de origine de care am rămas mereu intim legat. Atunci când mă întreabă cineva din care regiune a Italiei sunt, răspund adesea: "Nu prin meritul meu, dar sunt marchegian!". Se ştie că romanii gândesc diferit şi spun: "Mai bine un mort în casă decât un marchegian la uşă". Nu ştiu că asta, la origine, se pare că era mai mult un compliment decât o ofensă pentru marchegiani. Mulţi marchegiani se bucurau de încrederea pontifilor care le încredinţau cu plăcere adunarea taxei şi se ştie că a avea un perceptor de taxe la uşă nu face plăcere.

Unul din realităţile pozitive ale acestui eveniment este că-mi dă ocazia pentru a face o reflecţie aprofundată despre comunicare în sine şi în lumea de astăzi pe care n-am făcut-o niciodată, cel puţin în această formă. Aşadar, trec la lectio: nu ştiu dacă va fi chiar "magistralis", dar ştiu că ea corespunde modului meu de a simţi.

1. Monologul lui Faust

În această lectio aş vrea să încerc să scot în evidenţă care este, în perspectiva biblică şi creştină, fundamentul ultim, sau - ceea ce e acelaşi lucru - paradigma originară a oricărei comunicări şi lumina pe care această paradigmă poate să o arunce asupra câtorva probleme cruciale ale comunicării umane, atât laice cât şi religioase.

Este cunoscut monologul lui Faust din Goethe cu privire la începutul celei de-a patra Evanghelii: "La început era Cuvântul". Nu pot, spune Faust, să dau "cuvântului" (das Wort) o valoare aşa de înaltă; poate că trebuie să înţeleg "sensul" (der Sinn); dar poate oare sensul să fie ceea ce totul realizează şi creează? Aşadar va trebui să se spună: "La început era forţa" (die Kraft)? Dar nu, o iluminare neaşteptată îmi sugerează răspunsul: "La început era acţiunea" (die Tat)¹.

În toate aceste interpretări goethiane lipseşte elementul esenţial al Logosului lui Ioan. Nici sensul, nici forţa, nici acţiune nu exprimă, în sine, relaţia cu altul; nu implică nici un element dialogic, în timp ce tocmai aceasta este semnificaţia termenului Logos: cuvânt adresat cuiva, motiv şi sens al lucrurilor, dar pentru că este manifestat, comunicat. Primii traducători latini, de exemplu Tertullian, traduceau termenul Logos din Prolog cu o hendiadă: ratio et sermo, raţiune şi cuvânt. Aşadar dacă vrem să facem o parafrazare a frazei lui Ioan, ea nu este "La început era acţiunea", ci "La început era comunicarea".

Asta se realizează în cadrul trinitar, aşadar la rădăcina ultimă a fiinţei şi a realului. A doua persoană a Treimii este numit Logos, Cuvânt, pentru că este comunicarea pe care Tatăl o face despre sine însuşi în întregime Fiului, în Iubirea care este Duhul Sfânt şi, ca răspuns, comunicarea pe care o face Fiul despre sine însuşi în întregime Tatălui în Iubirea care este Duhul Sfânt.

De la sfântul Augustin încoace cele trei persoane divine sunt definite ca "relaţii subzistente". Noi, creaturile umane, avem relaţii, Dumnezeu nu are relaţii: este relaţie. Un tată nu se epuizează în relaţia pe care o are cu fiul, un învăţător în relaţia cu elevul; şi unul şi celălalt există şi în afara şi înaintea acestor raporturi. Nu aşa este Dumnezeu: Tatăl nu este nimic altceva decât Tată, Fiul nu este nimic altceva decât Fiu. Asta înseamnă relaţie subzistentă.

Nu se termină niciodată explorarea profunzimii acestei definiţii şi a relevanţei sale în contextul actual al ştiinţelor comunicării. Ea înseamnă că comunicarea nu este o prerogativă sau o activitate accidentală şi secundară, ci este intrinsecă fiinţei umane. Omul este creat după imaginea unui Dumnezeu care este comunicare! În orice comunicare autentică se poate observa o reflexie a Treimii deoarece în ea există unul care comunică, unul căruia se comunică şi comunicarea însăşi, aşa cum în Dumnezeu există Tatăl care iubeşte, Fiul care este iubit şi Duhul Sfânt care este iubire.

Definiţia modernă a persoanei, începând de la Hegel, s-a apropiat de această semnificaţie biblică, insistând asupra caracterului relaţional, asupra raportării la celălalt, a persoanei, faptul că ea este un eu în faţa unui tu, cu toată importanţa care rezultă pentru tema dialogului, dezvoltată de Martin Buber în "Principiul dialogic". "A fi ea însăşi, dar prin dăruirea faţă de celălalt în care se regăseşte, este astăzi conceptul obişnuit de persoană"².

Limba germană permite să se perceapă în titlul de Logos o componentă esenţială, din punctul de vedere al comunicării. E vorba de apropierea de sunet şi de sens între Wort, cuvânt, şi Ant-wort, răspuns. Adevărata comunicare nu este niciodată în sens unic, este întotdeauna un a da şi a primi, un a vorbi şi a asculta. Aşa este comunicarea în Treime. Fiul este cuvânt de iubire al Tatălui şi răspuns de iubire dat Tatălui. Am putea parafraza la fel de bine fraza din Ioan spunând că "La început era dialogul".

Această viziune aşa de înaltă despre comunicare este posibilă numai acolo unde Dumnezeu nu este conceput ca putere absolută, sau lege cosmică absolută, ca în alte religii antice şi moderne, ci este văzut ca iubire absolută. Puterea şi legea pot fi exercitate de unul singur, nu tot aşa iubirea. Iubirea are nevoie de un eu care iubeşte şi de un tu care este iubit. Dumnezeul creştin este comunicare pentru că este iubire.

Ceea ce se întâmplă în viaţa intimă a lui Dumnezeu are o primă reflexie în istoria mântuirii. Revelaţia biblică este şi ea o comunicare şi un dialog. Dumnezeu vorbeşte omului, dar şi omul îi vorbeşte lui Dumnezeu în Biblie. Sensul alianţei este în întregime aici. E suficient să recitim cartea lui Iob sau Psalmii pentru a ne da seama cât de mult acest dialog este continuu şi uneori furtunos.

Observăm, întâmplător, că această exigenţă este simţită în mod acut, după ce comunicarea orală sau personală a fost înlocuită tot mai masiv de cea vizuală şi impersonală a presei şi televiziunii, după apariţia "Galaxiei Guttenberg", pentru a vorbi în termenii lui Marshall McLuhan. Comunicarea din mass-media - presă, televiziune - este prin natura sa numai într-un sens, este cuvânt care nu aşteaptă şi nu permite răspuns. Este Wort, dar fără Antwort.

Se încearcă să se remedieze astăzi, într-un fel, acest defect radical prin scrisorile cititorilor cărora multe ziare le rezervă un spaţiu, prin telefoanele în timpul programelor televizate, prin televot. Însă sunt remedii insuficiente. Cred că acesta constituie un viciu de fond şi un potenţial factor de depersonalizare a mass-media moderne. Riscul mass-media de a se transforma în instrument de putere ("A patra putere" conform filmului celebru al lui Orson Welles) se cuibăreşte în parte aici.

2. Comunicarea, drumul către iad sau către paradis?

Ce consideraţii ne sugerează modelul divin în privinţa comunicării umane? Prima se referă la motiv: "de ce" să comunicăm şi mai degrabă să tăcem? În Dumnezeu, motivul unic al comunicării, atât ad intra cât şi ad extra, adică atât în Treime cât şi în istorie, este iubirea. Dumnezeu se comunică pentru că este binele şi binele spuneau scolasticii este, prin natura sa, "diffusivum sui", adică este comunicativ, tinde să se răspândească. Altminteri, n-ar mai fi "bine", adică iubire, ci egoism.

Biblia, de la început până la sfârşit, nu este decât un mesaj de iubire a lui Dumnezeu adresat creaturilor sale. Tonurile se pot schimba, de la supărat la foarte duios, dar substanţa este mereu şi numai iubire. Dumnezeu s-a folosit de cuvânt pentru a comunica viaţă şi adevăr, pentru a instrui şi a consola. "Tot ce a fost scris de mai înainte - scrie apostolul Paul - a fost scris pentru învăţătura noastră pentru ca, prin statornicia şi mângâierea Scripturilor, să avem speranţă" (Rom 15,4).

În era comunicări de masă care a dilatat aproape la infinit, în bine şi în rău, folosirea cuvântului, trebuie să ne punem întrebarea: noi, fiinţele umane, ne folosim de cuvânt, scris sau rostit, pentru a comunica viaţă şi adevăr, sau, dimpotrivă, pentru a răspândi moartea şi a falsifica adevărul?

În introducerea la vestitul Dicţionar al operelor şi al personajelor, Valentino Bompiani relatează acest episod. În iulie 1938 s-a ţinut la Berlin congresul internaţional al editorilor la care a participat şi el. Războiul era deja în aer şi guvernul nazist se arăta maestru în a manipula cuvintele în scopuri de propagandă. În penultima zi, Goebbels, ministru al propagandei naziste, i-a invitat pe participanţii la congres în aula parlamentului. Delegaţilor din diferitele ţări le-a fost cerut un cuvânt de salut. Când a venit rândul unui editor suedez, acest a urcat la podium şi cu voce gravă a rostit aceste cuvinte: "Doamne Dumnezeule, trebuie să fac un discurs în germană. Nu am un dicţionar şi nici o gramatică şi sunt un sărman om pierdut în genul numelor. Nu ştiu dacă prietenia este de genul feminin şi ura de genul masculin, sau dacă cinstea, lealitatea, pacea sunt de genul neutru. Aşadar, Doamne Dumnezeule, ia-ţi înapoi cuvintele şi lasă-ne umanitatea noastră. Poate că vom reuşi să ne înţelegem şi să ne salvăm". A fost ropote de aplauze, în timp ce Goebbels, care înţelesese aluzia, ieşea din sală. Este teribil să ajungem să-i cerem lui Dumnezeu să-şi ia înapoi cuvântul, pentru că noi cu el ne facem de acum numai rău.

În drama sa Porţi închise, Sartre ne-a dat o imagine crudă a ceea ce poate să devină comunicarea umană, atunci când lipseşte iubirea. Trei persoane - un bărbat şi două femei - sunt introduse, la intervale scurte, într-o cameră. Nu există ferestre, lumina este la maxim şi nu există posibilitatea de a o stinge, este o căldură sufocantă şi nu există nimic în afară de o canapea pentru fiecare. Desigur uşa este închisă, există sonerie, dar nu sună. Cine sunt? Sunt trei morţi şi locul în care se află este iadul.

Nu există oglinzi şi fiecare dintre ei nu se poate vedea decât prin cuvintele şi sufletul celuilalt care-i trimite imaginea cea mai urâtă despre sine, fără nici o milostivire, mărind în mod voi oroarea cu sarcasmul propriu. Atunci când, după puţin timp, sufletele lor au deveni goale unul faţă de celălalt şi loviturile de care se ruşinează au ieşit la iveală una câte una şi au fost exploatate de ceilalţi fără milă, unul dintre personaje le spune celorlalte două: "Amintiţi-vă: pucioasa, flăcările, grătarul. Toate-s nişte prostii. Nu este nici o nevoie de grătare: iadul sunt Ceilalţi"³.

Atunci când cuvântul provine din ură şi nu din iubire, poate să transforme viaţa într-un iad. Există ziduri în casă care se aseamănă cu acea cameră descrisă de Sartre; teatrul oglindeşte aici îndeaproape ceea ce se întâmplă în viaţă.

Să spunem mai bine: oglindeşte o parte a vieţii, aceea pe care pesimismul existenţialist îi permitea autorului s-o vadă. "Dialogurile Carmelitanelor" de Bernanos, "Vestea adusă Mariei" de Claudel, pentru a rămâne în cadrul literaturii franceze mai mult sau mai puţin contemporane lui, ne arată o folosire şi un rezultat complet diferit al cuvântului. Comunicarea poate să devină un drum care conduce la iad, dar în ea însăşi este un drum care permite să intrăm din nou în paradisul pierdut. Încerc să explic în ce sens.

Cu toţii vrem unitatea. După cuvântul fericire, probabil că nu există nici un alt cuvânt care să răspundă la o necesitate la fel de imperioasă a inimii umane asemenea cuvântului unitate. Noi suntem "fiinţe finite, capabile de infinit" şi asta înseamnă că suntem creaturi limitate care aspirăm să depăşim limita noastră, pentru a fi "într-un fel totul". Nu ne resemnăm să fim numai ceea ce suntem. Este ceva care face parte din însăşi structura fiinţei noastre.

Cine nu-şi aminteşte vreun moment din anii tinereţii când aceste lucruri se experimentează pe viu şi se înţeleg mai bine decât mai târziu din cărţi, cine nu-şi aminteşte, spun, vreun moment de necesitate urgentă de unitate, când ar fi voit ca întregul univers să fie închis într-un singur punct şi el să fie, împreună cu toţi ceilalţi, în acel punct? Aşa de tare se făcea simţit cu suferinţă sentimentul de separare şi de singurătate în lume. Sfântul Toma de Aquino explică toate acestea spunând: "Deoarece unitatea (unum) este un principiu al fiinţei ca şi bunătatea (bonum), rezultă că fiecare doreşte în mod natural unitatea, aşa cum doreşte binele"⁴.

În această lumină, care nu este numai morală ci metafizică, se poate reciti afirmaţia lui Sartre "iadul sunt ceilalţi". Ceilalţi, cei diferiţi de mine, sunt ceea ce eu nu sunt. Şi nu atât pentru că au ceva ce eu nu am, cât mai ales pentru că sunt ceva ce eu nu sunt. Pur şi simplu pentru că sunt. Cu simpla lor existenţă îmi amintesc de limita mea, că eu nu sunt totul. A fi un individ particular, distinct şi diferit de toţi înseamnă, de fapt, a fi ceea ce sunt şi a nu fi tot restul care mă înconjoară.

A fi noi înşine comportă consecinţa teribilă de a nu fi altceva decât noi înşine, adică un foarte mic istm de uscat, sau chiar o insuliţă minusculă, înconjurată din toate părţile de marea cea mare a non-fiinţei mele. Atunci ceilalţi sunt vârtejuri de non-fiinţă care se deschid ameninţător în jurul meu. De aici la a spune că alţii sunt iadul meu, într-o viziune pur filozofică şi pe deasupra atee, nu este decât un pas.

De aici rezultă importanţa comunicării. Atunci când se naşte din iubire şi din căutarea adevărului, ea este unicul mod posibil pentru a umple acele "vârtejuri" care se deschid împrejur, înseamnă a construi punţi spre celelalte insule şi a ajunge la sfârşit, din insulă în insulă, la "uscatul" care este Dumnezeu.

Modelul trinitar nu judecă însă numai comunicarea profană, ci, în primul rând, şi comunicarea sacră. Nu e suficient a-l vesti pe Cristos; trebuie văzut "de ce" este vestit. "Unii, ce-i drept, scrie sfântul Paul filipenilor, îl predică pe Cristos din invidie sau din duh de ceartă, pe când alţii, din bunăvoinţă. Aceştia o fac din iubire, ştiind că eu stau aici pentru apărarea evangheliei, ceilalţi însă îl predică pe Cristos din gelozie, nu cu intenţii curate, ci cu intenţia de a-mi mări necazul lanţurilor mele" (Fil 1,15-18).

Sfântul Paul spune: "Dacă aş vorbi limbile oamenilor şi ale îngerilor, dar nu aş avea iubire, aş deveni o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor" (1Cor 13,1). Experienţa m-a făcut să descopăr că poate fi vestit Isus Cristos din motive care au puţin de-a face sau n-au nimic de-a face cu iubirea. Poate fi vestit din datorie sau din meserie, pentru a găsi în creşterea numărului adepţilor o legitimare pentru propria biserică sau sectă, în special dacă e proprie, sau recentă, întemeiere; se poate vesti evanghelia pentru că sunt convinşi că atunci când ea va ajunge la marginile pământului şi numărul celor aleşi va fi completat, Domnul, conform promisiunii sale (cf. Mc 13,10), se va întoarce pentru a încheia istoria.

Unele din aceste motive nu trebuie contestate, însă ele singure nu sunt suficiente. Lipseşte acea genuină iubire şi compasiune faţă de oameni care este sufletul Evangheliei. Evanghelia nu se transmite decât pe unda iubirii. Dacă nu iubim persoanele pe care le avem în faţă, cuvintele se transformă cu uşurinţă în pietre care rănesc. Iona a mers să predice la Ninive, dar nu-i iubea pe niniviteni. El este în mod vizibil mai mulţumit atunci când poate să strige: "Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi distrus!" decât atunci când trebuie să vestească iertarea lui Dumnezeu şi salvarea oraşului Ninive. "?ie îţi este milă - îi spune Dumnezeu lui Iona - de o iederă... şi mie cum să nu-mi fie milă de Ninive, cetatea cea mare, în care se află mai mult de o sută douăzeci de mii de copii, care nu ştiu să deosebească dreapta de stânga lor?" (Iona 4,10). Dumnezeu a trebuit să trudească mai mult pentru a-l converti pe predicator decât pe toţi ascultătorii.

Ascultarea relatărilor Pătimirii în săptămâna sfântă la începutul acestei luni (n.t. aprilie) mi-a sugerat o reflecţie pe care o consider importantă şi deosebit de actuală. În decursul proceselor sale, Isus pare să-şi schimbe atitudinea faţă de comunicare: el care este Cuvântul devine tăcere, nu răspunde la întrebări, tace. Dacă, aşa cum am scris în titlul acestei lectio, "la început era comunicarea", acum, la sfârşit, este tăcerea!

Prin repetatele tăceri ale lui Cristos - în faţa Sinedriului, a lui Pilat, a lui Irod - se profilează un mister. Tăcerea aparţine sacrificiului de răscumpărare. Abţinându-se să răspundă la strigătele şi reproşurile acuzatorilor, Isus îi oferă Tatălui o reparaţie la toate cuvintele de ură, la injurii şi la calomnii, la toate răutăţile proferate de glasul uman. Cuvântul omului foloseşte adesea pentru a exprima lipsa de caritate, certuri, invidie, gelozie, dispreţ, aversiune, sete de putere sau de bani; el manifestă tot felul de sentimente rele. În tăcerea sa, Isus poartă povara tuturor păcatelor comise cu cuvântul.

Această tăcere este o renunţare cu atât mai dificilă deoarece acela care o realizează este Cuvântul. El care este Cuvântul, devine tăcere. Acesta este unul din aspectele cele mai profunde ale kenozei Cuvântului, este o adevărată "despuiere de sine însuşi". Iată pentru ce, într-un discurs creştin despre comunicare, la modelul trinitar nu se poate să nu se alăture modelul cristologic. Isus a răscumpărat şi cuvântul, şi comunicarea umană. A făcut asta, ar spune Luter, manifestându-se "sub contraria specie", sub contrariul său, adică ascunzând cuvântul în tăcere, gloria în josnicie, puterea în slăbiciune şi înţelepciunea în "nebunia crucii".

3. Comunicarea de ştiri şi comunicarea de existenţă

Am vorbit până aici despre motivul comunicării. Nu mai puţin important este ceea ce ne spune modelul trinitar şi cristologic cu privire la conţinutul şi la stilul comunicării. Există două tipuri fundamentale de comunicare: o comunicare de idei şi o comunicare de viaţă. În Dumnezeu, conceptul de relaţie este inseparabil de cel de generare, şi titlul de Logos de cel de Fiu. Tatăl nu comunică Fiului numai gândirea sa, ci toată fiinţa sa şi natura sa divină.

Şi în cadrul uman există o comunicare de idei şi de gândire care are loc în comunicarea verbală şi o comunicare de existenţă care se realizează, fizic, în generarea carnală şi, spiritual, în creaţia artistică şi în vestirea evangheliei. În sfera umană cele două tipuri de comunicare sunt distincte, sau cel puţin nu sunt contemporane, în Dumnezeu sunt unite şi simultane. Comunicarea de idei se adresează îndeosebi minţii, cea de existenţă se adresează inimii. Mintea reprezintă pentru noi obiectivitatea, inima reprezintă subiectivitatea.

Există domenii ale comunicării, cum ar cronica, emisiunile de ştiri, ceea ce numim în mod generic "informaţia", în care trebuie să prevaleze obiectivitatea. Nu este cazul aici să ne lansăm într-o critică despre absenţa frecventă a acestei preocupări în mass-media moderne, dar ceva tot trebuie spus. În situaţia actuală, condiţionată de cursa cine ajunge primul şi cine bate concurenţa, ceea ce mijloacele de informaţie caută în mod spasmodic, în afară de excepţii lăudabile care pot fi recunoscute cu uşurinţă, este senzaţionalul. În general, mass-media nu sunt interesate atât de adevăr, cât mai ales de noutate.

Eu am avut o mică experienţă personală a acestei stări de lucruri, după discursul meu în Sfântul Petru, în Vinerea Sfântă, şi cred că sunt dator cu o explicaţie universităţii care mi-a conferit acest titlu şi opiniei publice în general. Nu pentru a mă justifica pe mine însumi, ci pentru că incidentul arată în mod exemplar cum funcţionează mijloacele de comunicare de masă şi preţul pe care-l plătim pentru a beneficia de o informaţie globală şi în timp real, la care, de altfel, nimeni nu intenţionează să renunţe.

Spun imediat că înţeleg exuberanta reacţie mondială, cel puţin cea dictată de intenţii serioase şi nu subversive. Aş vrea doar să clarific care erau intenţiile mele rostind frazele incriminate din omilie şi de ce aceste intenţii s-au rătăcit de-a lungul parcursului.

Profitând de faptul că anul acesta Paştele ebraic cădea în aceeaşi săptămână cu Paştele creştin, hotărâsem să trimit evreilor un salut din partea creştinilor, chiar din contextul Vinerii Sfinte care a fost mereu, pentru ei, ocazie de suferinţă. De altfel, deja în trecut, în anul 1998, într-o coincidenţă asemănătoare între Paştele ebraic şi Paştele creştin, dedicasem toată predica din Vinerea Sfântă pentru a scoate în evidenţă rădăcinile antisemitismului creştin, unindu-mă la cererea de iertare, lansată în acel timp lumii ebraice de către papa Ioan Paul al II-lea. Presa, chiar şi cea ebraică, a dat importanţă amplă acelui discurs.

Anul acesta, când mi-a sosit scrisoarea unui prieten evreu care asemăna folosirea stereotipului şi trecerea uşoară de la responsabilitatea individuală la cea colectivă în privinţa Bisericii cu anumite aspecte ale antisemitismului, am hotărât, în urma consensului celui interesat, s-o citez pentru că mi se părea un gest de mare nobleţe din partea unui evreu să exprime, într-un moment ca acesta, solidaritatea sa cu conducătorul Bisericii catolice, un gest care, consideram eu, i-ar fi încurajat pe creştini să facă la fel, în circumstanţe asemănătoare, în privinţa poporului ebraic.

Nici eu nici prietenul evreu nu ne gândeam deloc, aşa cum a făcut imediat presa şi televiziunea, la antisemitismul din Shoah, ci la antisemitism ca atitudine culturală care este cu mult mai veche şi mai răspândită decât Shoah. Antisemitismul, de exemplul din afacerea Dreyfus, sau cel care constă în a arunca asupra întregului popor ebraic, chiar cel actual, responsabilitatea morţii lui Cristos.

Înţeleasă astfel, asemănarea nu mi se părea chiar aşa de absurdă aşa cum s-a voit a se face să se creadă. Cu puţin săptămâni înainte, Ernesto Galli della Loggia, un ziarist laic, pe prima pagină a ziarului Corriere della sera, denunţase răspândirea, în cultura modernă, a unui adevărat "anticreştinism", rod, spunea el, al unui "iluminism de bar". Sunt mulţi care cred că mai mult decât din iubire şi milă faţă de victimele pedofiliei, campania mass-media este mişcată de voinţa de a îngenunchea Biserica. Ceva ce aminteşte de acel "Ecrasez l'infame" a lui Voltaire sau de acel "Dai all'untore" ("linşaj") de amintire manzoniană.

Cotidianul L'Unitŕ ("Unitate": vorbă să fie!), în ediţia din 10 aprilie, prezenta următoarea afirmaţie a fostului primar de Ierusalim Ed Koch din "The Jerusalem Post": "Cred că atacurile continue din partea mass-media împotriva Bisericii catolice şi a Papei Benedict al XVI-lea au devenit manifestări de anti-catolicism. Şirul de articole despre aceleaşi evenimente nu mai are, după părerea mea, scopul de a informa, ci pur şi simplu de a pedepsi".

Asta nu înseamnă deloc a nu spune sau a subevalua gravitatea cazurilor de pedofilie a clerului. Tot în aceeaşi omilie vorbeam, chiar dacă nu era tema principală a discursului, despre "violenţa asupra copiilor cu care s-au pătat din nenorocire nu puţin membri ai clerului". Într-o predică la Casa Pontificală din Advent 2006 chiar propusesem să se stabilească o zi de post şi de pocăinţă pentru a exprima solidaritate faţă de victimele pedofiliei, o propunere care a avut larg ecou în presă.

Aşadar, cum a putut, din aceste premise, să se dezvolte furtuna mediatică pe care o cunoaştem şi care a avut repercusiune şi asupra evenimentului pentru care suntem adunaţi aici? A explicat asta un rabin evreu, la o săptămână după incident, în cel mai răspândit cotidian din Israel, "The Jerusalem Post", într-un articol intitulat "Suntem nişte ascultători răi"⁵. Îmi cer scuze dacă poate să pară o apologie personală, dar cred că este necesar să auzim, cel puţin în parte, ce spune.

"A vizita din nou ceea ce s-a întâmplat, scrie rabinul, ne furnizează câteva lecţii importante... Privim ştirile şi rămânem orbi în faţa adevăratelor noutăţi. Titluri de senzaţie ne fac să pierdem din vedere ceea ce este cu adevărat vrednic de observat, nou şi ispirator. Trebuie să cred că nici un purtător de cuvânt evreu care a criticat afirmaţia predicatorului n-a citit vreodată omilia lui. Ei foarte probabil au reacţionat împotriva unui ziarist care cerea un comentariu despre o anumită frază şi au dat un răspuns în acest sens la fraza aceea. Ziariştii, extrapolând un citat dintr-un text mai lung, fixează termenii problemei, purtătorii de cuvânt evrei răspund, se naşte o istorie, se creează un scandal...

O privire la ceea ce predicatorul franciscan a spus realmente relatează o istorie diferită, despre care minimul care se poate spune este că risipeşte impresia negativă generată de frazele care au ajuns în titlurile ziarelor. Să ne reamintim momentul. Suntem în liturgia din Vinerea Sfânt. Omilia din Vinerea Sfântă a fost timp de secole momentul de care evreii se temeau cel mai mult. După ce a ascultat această omilie, mulţimea ieşea pe străzi şi evreii se temeau pentru viaţa lor. Reprezentările teatrale ale Pătimirii din Vinerea Sfântă erau izvor constant de violenţă împotriva iudeilor... Cu aceste dedesubturi, surprinde să observăm ceea ce părintele Cantalamessa a făcut din această ocazie. El foloseşte acest moment în bazilica Sfântul Petru, în prezenţa papei, pentru a le ura evreilor "Pa?te fericit"!

Citind asta m-am întrebat: când, înainte de azi, a mai fost folosit un discurs din Vinerea Sfântă pentru acest scop? Probabil niciodată. De ce-l considerăm normal acest gest de bunăvoinţă? De ce trecem peste el în tăcere? A gândi la evrei ca fraţi de credinţă în timpul liturgiei papale din Vinerea Sfântă este rod a decenii de muncă în domeniul relaţiilor iudeo-creştine. Că acest lucru a putut să fie spus aşa de natural şi aproape întâmplător, aceasta este adevărata ştire... Însă predicatorul nu se opreşte aici: ne salută pe noi evreii cu cuvinte luate din Mishna, citate în Hagadda, cel mai popular dintre textele iudaice.

Nu am perceput toate acestea pentru că am observat numai asemănarea dintre atacurile violente împotriva Bisericii şi cele făcute împotriva evreilor. Şi chiar şi în acest caz am omis să ascultăm în întregime glasul evreului citat de părintele franciscan. Există numai un răspuns potrivit la toate acestea: recunoaşterea semnificaţiei senine şi profunde a ceea ce s-a întâmplat şi să spunem: Mulţumim, părinte Cantalamessa!".

În acest moment autorul articolului face o consideraţie de ordin general care mi se pare foarte legată de tema acestei lectio. "Devine tot mai dificil, scrie el, pentru persoanele religioase să dea un mesaj gândit, cu oarecare complexitate, nuanţă, cu o anumită profunzime istorică şi teologică, fără a se teme că o idee este scoasă din context şi transformată în titluri, titluri greşite. Părintele Cantalamessa a cerut scuzele de rigoare, dar şi noi trebuie să exprimăm scuzele noastre pentru că nu am ascultat mesajul aşa cum a fost rostit, pentru că am permis mass-mediei să creeze o istorie falsă, ignorând-o pe cea adevărată. Bătălia împotriva prezentărilor selective şi superficiale ale mesajului nostru religios este o bătălie comună, în care glasurile persoanelor gânditoare din toate religiile trebuie să colaboreze. Tema omiliei predicatorului era împotriva violenţei. Aceste ultime fapte ne-au arătat că şi ascultarea rea poate fi izvor de violenţă"⁶.

4. Comunicarea subiectivă

Închid această necesară paranteză despre comunicarea de ştiri şi vin la ceea ce mă interesează mai mult ca şi comunicator al sacrului, adică la comunicarea în care prevalează subiectivitatea, comunicare de existenţă. Aşa este arta în toate manifestările sale, vizuale şi auditive. Şi arta abstractă nu poate face abstracţie de subiectivitate, de emoţie; mai mult, ea devine arta cea mai subiectivă care există, dar în sens negativ, atunci când artistul vorbeşte numai sieşi.

Comunicare subiectivă este, prin excelenţă, predica creştină în toate formele sale, nefiind exclus catehismul. "Predica creştină, a spus Kierkegaard, este comunicare de existenţă, nu de doctrină"⁷. Poate că spunem mai bine: este comunicare de existenţă, chiar şi atunci când este comunicare de doctrină. Sfântul Paul era aşa de convins de asta, încât aseamănă vestirea evangheliei cu generarea carnală, prin care unul devine tată: "Căci chiar dacă aţi avea zeci de mii de învăţători în Cristos, nu aveţi mai mulţi părinţi: eu v-am născut în Cristos Isus prin evanghelie" (1Cor 4,15).

De aici rezultă importanţa ca această comunicare religioasă să vorbească inimii şi nu numai minţii. Dumnezeu, spune Biblia, "scrie în inimă" (Ier 31,33) şi "vorbeşte inimii" (Os 2,16); profeţilor săi le recomandă "să vorbească inimii Ierusalimului" (Is 40,2). Critica pe care am avut-o mai des de la persoane care tocmai ascultaseră un discurs, o predică, o omilie este: "Nu atinge inima, vorbeşte numai minţii".

În această privinţă aş vrea să introduc în discurs o notă personală. Cunoscutul critic de televiziune de la Corriere della Sera, Aldo Grasso, odată a reproşat modul meu de a face explicarea evangheliei în programul "A sua Immagine" ("După imaginea lui") de la Rai Uno, spunând că este "autoreferenţial". Nu vrea să lichidez dintr-o dată această părere, ci s-o discut.

Adjectivul autoreferenţial poate să însemne două lucruri. Poate să indice tendinţa spre protagonism, de a ne arăta pe noi înşine, şi în acest caz critica ar fi mai mult decât corectă. Norma vestirii creştine formulată de sfântul Paul este: "Căci nu ne predicăm pe noi înşine, ci pe Isus Cristos Domnul" (2Cor 4,5). Însă acel adjectiv poate să indice şi ceea ce am definit "subiectivitate", adică faptul de a porni de la propria experienţă, de a ne simţi implicaţi în ceea ce spunem, de a vorbi inimii şi nu numai minţii. În acest sens, consider adjectivul autoreferenţial un elogiu, nu o critică. Sfântul Paul este autoreferenţial în toate scrisorile sale.

Nu spun că modul meu este unicul mod de a comenta evanghelia; spun doar că trebuie să existe spaţiu şi pentru el. Kierkegaard critică obişnuinţa de a ne apropia de cuvântul lui Dumnezeu numai în manieră obiectivă, studiind textul, contextul, textele paralele, izvoarele, variantele critice şi toate celelalte, fără a ne lăsa niciodată interpelaţi personal de el. Asta, spune el, echivalează cu a studia rama, forma, materialul din care este făcută o oglindă, fără a ne privi vreodată în oglindă. Se privează oglinda de adevărata ei funcţie!

Aş vrea să amintesc un alt factor care împiedică să se ajungă la inima ascultătorilor, în afară de atitudinea impersonală şi dezlipită în faţa cuvântului lui Dumnezeu: caracterul abstract. Limbajul abstract, format numai din concepte, vorbeşte minţii, dar nu inimii. El poate să fie justificat şi necesar la o lecţie universitară sau la o conferinţă, nu la predica adresată poporului, mai ales atunci când aceasta se foloseşte de mijloacele de comunicare socială. Este ceea ce am învăţat în anii de frecventare a mijlocului televizat.

În predică şi conceptele abstracte trebuie să fie îmbrăcate în imagini, simboluri, metafore, parabole, istorii trăite, referinţe concrete la viaţă şi la interesele oamenilor. Parabola trebuie, mereu din nou, "să se facă trup". Este ceea ce caracterizează limbajul Bibliei şi străluceşte în mod sublim în vorbirea lui Isus în parabole. Dacă ar fi existat în timpul lui televiziunea, Isus ar fi fost un predicator de televiziune ideal! Experienţa demonstrează că ceea ce ascultătorul îşi aminteşte dintr-o predică nu este de cele mai multe ori o idee, ci un exemplu, o imagine, o istorie, şi graţie lor îşi aminteşte şi de idee.

Sfântul Augustin a explicat în mod magistral în ce constă forţa imaginii şi a metaforei. "Tot ceea ce este sugerat - scrie el - prin simboluri loveşte şi înflăcărează inima mult mai viu decât ar putea să facă adevărul însuşi, dacă ar fi fost prezentat fără misterioasele îmbrăcări ale imaginii... Sensibilitatea noastră se înflăcărează greu atât timp cât rămâne legată de realităţile pur concrete, însă dacă este orientată spre simboluri luate din lumea corporală şi de acolo transportată pe planul realităţilor spirituale semnificate de aceste simboluri, ea capătă vivacitate, deja numai din faptul acestei treceri, şi se înflăcărează mai mult ca o torţă în mişcare"⁸.

O relatare de Franz Kafka poate ajuta să înţelegem ce anume împiedică adevărata comunicare, îndeosebi transmiterea mesajului lui Cristos. Vorbeşte despre un împărat care pe patul de moarte cheamă lângă el un supus. Îi şopteşte la ureche un mesaj. "Toate zidurile care sunt piedică au fost dărâmate", pentru a face loc mulţimii adunată în jurul patului său. Este atât de important acel mesaj încât îl pune pe supus să-l repete, la rândul său, la ureche. Apoi cu un semn îl trimite pe mesager care porneşte imediat la drum. Dar să auzim restul din însăşi relatarea autorului:

"Înaintând făcându-şi loc când cu o braţ, când cu celălalt, mesagerul îşi croieşte drum prin mulţime, dacă întâlneşte rezistenţă face semn spre piept, care poartă semnul soarelui; şi astfel înaintează, uşor ca nimeni altul. Însă mulţimea este imensă, locuinţele sunt nemărginite. Cum ar zbura el dacă ar avea cale liberă! Foarte repede ai auzi zgomotul glorios al pumnilor lui la uşa ta. În schimb, se străduieşte în zadar prin camerele palatului interior, din care nu va ieşi niciodată. Şi dacă şi asta i-ar reuşi, n-ar însemna nimic: ar trebui să lupte pentru ca să coboare scările. Şi dacă şi asta i-ar reuşi, încă n-ar fi făcut nimic, ar trebui să străbată curţile şi apoi al doilea cerc de palate, apoi alte scări şi curţi, timp de milenii. Dacă i-ar reuşi să se arunce afară, în sfârşit, de la ultima poartă - însă asta nu va putea niciodată, niciodată să se întâmple - iată în faţa lui cetatea imperială, unde sunt îngrămădiţi munţii gunoaielor sale. Iată, acolo în mijloc, nimeni n-ar reuşi să înainteze, nici măcar cu mesajul unui mort. Tu, între timp, stai la fereastra ta şi visezi acel mesaj, atunci când vine seara"⁹.

Din patul său de moarte, crucea, Cristos a încredinţat Bisericii sale un mesaj. Există încă atâţia oameni care, stând la fereastră, visează un mesaj ca al lui. Din păcate Biserica poate deveni acel castel complicat şi sufocant din care mesajul nu mai reuşeşte să iasă. Obstacolul principal în calea "cursei" Cuvântului sunt dezbinările dintre creştini, "zidurile despărţitoare" pe care Isus le-a dărâmat în momentul morţii (cf. Ef 2,14), dar pe care creştinii le-au rezidit.

Piedici sunt şi excesul de birocraţie, clericalismul care muşcă Cuvântul şi-l face să apară departe de viaţă. Obstacolul principal se referă la limbaj. În majoritatea cazurilor el este complicat şi incomprehensibil; aşa cum există un limba politicianist, există şi un limbaj pe care l-am putea numi ecleziasticist.

5. Când mijlocul este cu adevărat mesajul

Nu mă pot scuti într-un discurs despre comunicare de la confruntarea cu ideile celui care a desfăşurat reflecţia cea mai originală şi mai aprofundată despre mass-media, autor al câtorva dintre cele mai repetate sloganuri în lumea actuală, cum ar fi "satul global" şi "mijlocul este mesajul"¹⁰. Vorbesc desigur despre canadianul Marshall McLuhan. Confruntarea este facilitată de faptul că McLuhan, convertit la catolicism şi om profund religios, a cultivat el însuşi un mare interes faţă de comunicarea sacră şi s-a exprimat în mai multe rânduri cu privire la problemele legate de ea.

Încep amintind câteva puncte în care aş avea nişte rezerve de făcut cu privire la gândirea sa, pentru a mă ocupa apoi de o afirmaţie fundamentală cu care el ajunge, pe un versant diferit, la un adevăr fundamental pentru teologie şi Biserică.

Sunt cunoscute câteva afirmaţii paradoxale ale lui McLuhan, cum este aceea că, din punctul de vedere al mesajului, nu contează dacă se tipăresc cărţi bune sau cărţi rele, dacă se transmit filme şi spectacole bune sau spectacole rele şi violente. De fapt, pentru el "mesajul" nu indică rezultatul imediat provocat de mijloc, ci tipul de comunicare în care se inserează, simţul care interesează (dacă auzul, văzul, sau ambele), chiar emisfera cerebrală în care el activează. Într-un cuvânt cauza formală, nu cauza eficientă.

În felul acesta el ia în considerare numai efectele pe termen lung, unda lungă, a unui fenomen; neglijează complet efectele pe termen scurt; ia în considerare efectul mass-mediei mai mult asupra unei culturi şi a unei epoci decât asupra persoanei, chiar dacă, ştim, persoanele creează un ambient, o cultură şi o tendinţă. McLuhan raţionează cu schema lui Gian Battista Vico, schema cursurilor şi recursurilor istorice (interesul său faţă de filozoful napolitan apare în mai multe ocazii); el este, prin excelenţă, omul "megatrends"-urilor.

Aceeaşi impresie se are citind numeroasele lui intervenţii cu privire la problemele comunicării religioase. Toate interviurile date de el despre aceste teme, adunate acum într-un volum disponibil şi în italiană¹¹, par un dialog între surzi. Interlocutorul pune probleme specifice şi actuale despre transmiterea credinţei, liturgia de după Conciliu, folosirea mass-media din partea Bisericii, McLuhan dă, de fiecare dată, răspunsuri "epocale".

Şi vestitul slogan "mijlocul este mesajul" trebuie luat, după părerea mea, aşa cum este: o aproximare a adevărului, nu o definire a lui. Este cam ca anumite tablouri cu mări de culoare care trebuie văzute de departe; dacă unul se apropie şi le priveşte de aproape, nu le mai vede bine semnificaţia. Îmi vine să mă gândesc la un alt slogan vestit, cel al lui Buffon "stilul este omul". Ba chiar mă întreb dacă nu se poate vedea un raport între cele două definiţii şi dacă McLuhan n-ar fi putut spune cu tot atâta ambiguitate sugestivă: "omul este mesajul".

Las aici aceste observaţii critice pe care alţii le pot face cu mult mai mare competenţă şi vin la afirmaţia cu care, ca teolog, nu pot să fiu decât de acord şi s-o îmbrăţişez cu toată inima. McLuhan afirmă că în Isus Cristos "nu a existat distanţă între mijloc şi mesaj: ba chiar este unicul caz în care se poate spune că mijlocul şi mesajul se identifică perfect"¹².

În felul acesta autorul ajunge, pe un versant cu totul diferit, la o concluzie de importanţă fundamentală pentru cristologie. Echivalează cu afirmaţia clasică "în Cristos revelatorul este revelaţia", sau, în limbajul lui Ioan, "calea" este, în acelaşi timp, "adevărul şi viaţa" (In 14,6). În asta se află diferenţa dintre Cristos şi oricare alt revelator. Profetul este mijlocul, dar nu mesajul; discursurile lui sunt introduse de formula: "Aşa vorbeşte Domnul", sau "Aşa spune Domnul", niciodată de formula "eu vă spun" care în schimb este formula constantă a lui Isus.

Această diferenţă apare foarte clar în trecerea de la Ioan Botezătorul la Isus. Comentând definiţia pe care Înainte Mergătorul o dă despre sine însuşi "Eu sunt glasul celui care strigă în deşert", sfântul Augustin scrie:

"Ioan este glasul care trece, Cristos este Cuvântul veşnic care era la început. [...]. Să vedem care este procesul care are loc în comunicarea gândirii. Atunci când gândesc ceea ce trebuie să spun, în inimă înfloreşte cuvântul. Voind să-ţi vorbesc ţie, caut în ce mod pot să facă să intre în tine acel cuvânt, care se află înlăuntrul meu. Îi dau sunet şi astfel prin intermediul glasului îţi vorbesc ţie. Sunetul glasului îţi duce conţinutul intelectual al cuvântului şi după ce ţi-a revelat semnificaţia sa dispare. Însă cuvântul dus ţie de către sune este de acum în inima ta, totuşi fără ca să se fi îndepărtat din inima mea"¹³.

Cazul lui Ioan este un caz clasic în care mijlocul nu este mesajul! Însă discursul merge dincolo de cazul lui Ioan Botezătorul. Ceea ce spune Augustin despre glas în raport cu cuvântul se realizează în orice comunicare umană şi arată că sloganul lui McLuhan nu funcţionează dacă este aplicat la mijlocul primordial al oricărei comunicări care este glasul. Glasul nu este cuvântul!

6. Glasuri care strigă în deşert

Definiţia pe care Ioan Botezătorul o dă despre sine însuşi mă face să termin această lectio cu o altă notă personală. Cred că am fost şi eu în cei cincisprezece ani şi mai bine de televiziune "un glas care strigă în deşert"! Nu într-un deşert de oameni. Dimpotrivă, trebuie să spun că publicul a arătat un interes emoţionant faţă de rubrica pe care o conduceam la televiziune. Acest lucru îl indică audienţa relativ ridicată, în pofida avalanşei de propuneri şi de canale care sunt astăzi la dispoziţie, spre deosebire de timpul părintelui Mariano da Torino, când exista un singur canal de televiziune. Acest lucru îl demonstrează şi mai mult mărturiile directe ale nenumăratelor persoane care spuneau că lasă toate sâmbătă seara pentru a alerga acasă şi a asculta acele puţine minute de evanghelie. Unii mi-au destăinuit că răspundeau în cor, în familie, la salutul meu "Pace şi bine" şi că, uneori, la sfârşitul transmisiunii, sărutau televizorul, neavând alt mijloc pentru a exprima adeziunea lor la conţinutul cuvintelor ascultate.

Vorbesc mai degrabă despre deşertul şi despre tăcerea culturii laicii şi a mass-media. Însă acesta este un fapt care nu atinge numai rubrica foarte modestă condusă de mine, se referă la programele religioase în general. Există o specie de ostracism, mai accentuat în Italia decât în altă parte, faţă de faptul religios în general care vedem chiar că desfăşoară, că vrem sau nu vrem, un rol determinant în societatea actuală. În librăriile laice nu există spaţiu pentru cărţi religioase (decât probabil pentru cele de religii ezoterice), în mass-media nu există spaţiu pentru programele religioase. Televiziunea nu face excepţie şi unul din motive, uneori, declarat în mod deschis, este că programele religioase nu aduc postului publicitate, nu-i determină pe oameni să cumpere.

Actualul preşedinte al comisiei de supraveghere asupra RAI, Sergio Zavoli, cu ocazia unei comemorări a părintelui Mariano da Torino, a spus că dacă ar fi existat o petiţie pentru a duce comentariul scurt la evanghelie la sfârşitul telejurnalului de seară, el ar fi fost primul care ar fi semnat. În realitate s-a întâmplat contrariul: atunci când, în anii '80 am făcut primele mele cicluri de transmisiune, programul (numit atunci "Settimo giorno" ["Ziua a şaptea"]) era transmis la 19.15 şi o anumită perioadă, după aceea, chiar la 19.30, adică imediat după telejurnal; în anii următori, pas cu pas, a fost anticipat până la actuala oră 17.15.

Cu toate acestea, televiziunii RAI i se datorează şi o anumită recunoaştere. Rezistând în faţa tuturor presiunilor contrare, ea încă are curajul de a da spaţiu unei rubrici cu adevărat religioase. În alte ţări europene, pentru catolici şi creştini în general, acest lucru a devenit de acum o amintire din trecut şi astăzi ar apărea un lux extraordinar. Apoi, eu datorez o mulţumire personală televiziunii RAI şi îndeosebi redacţiei rubricilor religioase pentru că mi-au dat posibilitatea să scot afară programul din studiourile de televiziune, umblând prin lume.

Dacă am vorbit despre ostracismul faptului religios în lumea occidentală, nu era pentru a face o critică mass-mediei sau culturii dominante (şi-aşa ar cădea şi ea în deşert!), ci pentru că în acest context mi se pare cu atât mai curajoasă şi lăudabilă decizia Universităţii din Macerata şi a Facultăţii de Ştiinţe ale Comunicării de a da acest titlu unui reprezentant al comunicării religioase. Mai mult decât persoana care-l primeşte, mi se pare importantă, în acest caz, motivaţia care a sugerat asta.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note
¹ W. Goethe, Faust, Partea I, vv.1224-1237.
² E. Schillebeeckx, Gesù. La storia di un vivente, Brescia, Queriniana 1974, p. 705.
³ J.-P. Sartre, Uşi închise, sc. 5 (Gallimard, Paris 1947, p. 93).
⁴ Toma de Aquino, Summa teologiae, I-IIae , q. 26, a. 3.
⁵ Articolul este disponibil în întregime în engleză şi în italiană pe situl internet: www.cantalamessa.org. Cu glasul rabinului din Ierusalim s-a unit cel al evreului italian Guido Guastalla într-un articol publicat de "Cultura cattolica" şi rezumat în "L'Osservatore romano" din 19 aprilie 2010.
⁶ Alon Goshen Gottstein, "We are bad listeners" în "The Jerusalem Post" , 11/04/ 2010.
⁷ S. Kierkegaard, Jurnal IX A,207.
⁸ Augustin, Ep. 55, 11, 21.
⁹ F. Kafka, Un messaggio imperiale, în: Racconti, Feltrinelli Editore, Milano 1972, p. 146 şi urm.
¹⁰ Sloganul se citeşte în M. McLuhan, Understanding Media. The Extensions of Man, Mc Graw Hill, N.Y. 1964.
¹¹ Cf. M. McLuhan, La luce e il mezzo. Riflessioni sulla religione, Armando Editore, Roma 2002.
¹² McLuhan, o.c., p. 117.
¹³ Augustin, Sermo 293, 3 (PL 38, 1328 şi urm.).