La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Augustin alături de noi. Și acest om genial a creat Occidentul, scrisă de Părintele Emmanuel-Marie, Părintele Michel, Nicolas Diat și tradusă în limba română de pr. dr. Ștefan Lupu. Cartea apare în colecția „Tratate de teologie”, în format 14x20 cm, are 194 de pagini și poate fi procurată de la Librăria „Sapientia” (www.librariasapientia.ro), precum și de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 25 lei.
La începutul istoriei creștine a Occidentului se află figura decisivă a sfântului Augustin, ale cărui viață și gândire au conferit credinței o formă intelectuală, spirituală și istorică durabilă. La intersecția dintre Antichitatea pe cale de a se încheia și lumea medievală în devenire, Augustin realizează un gest fondator: el preia moștenirea filosofică greacă și latină pentru a o supune Revelației creștine, inaugurând astfel un mod specific occidental de a gândi despre Dumnezeu, om și timp.
Augustin alături noi este o conversație amplă cu părintele Emmanuel-Marie, abate de Lagrasse, și cu părintele Michel, stareț al mănăstirii fondate de aceeași abație la Pau.
Ne-am dorit să propunem o lectură riguroasă a parcursului augustinian, în care experiența biografică devine matrice teologică. La Augustin, căutarea adevărului este indisolubil legată de o luptă interioară; gândirea nu provine dintr-un sistem abstract, ci dintr-o inteligență pusă la încercare de dorință, eroare, convertire și har.
Mărturisirea păcatului și primirea milostivirii divine deschid o nouă antropologie, centrată pe interioritate, libertate și primatul absolut al iubirii lui Dumnezeu. În acest sens, Augustin pune bazele unei înțelegeri a omului care va marca durabil conștiința occidentală.
Discuția noastră pune în lumină punctele majore ale acestei gândiri structurante: doctrina harului ca principiu al oricărei vieți spirituale și morale; memoria ca lăcaș al sufletului și prag al misterului; timpul înțeles nu ca o simplă succesiune, ci ca o tensiune dramatică spre eternitate; Biserica concepută ca popor în pelerinaj, mereu în drum între promisiune și împlinire. Prin distincția dintre cetatea lui Dumnezeu și cetatea pământească, Augustin elaborează o viziune teologică asupra istoriei și a politicii care respinge atât idealizarea puterii, cât și disperarea în fața fragilității societăților umane.
Urmărind pas cu pas geneza unei opere monumentale, această carte arată modul în care fiul Monicăi a oferit Occidentului creștin categoriile sale esențiale: o rațiune umilă, deschisă către transcendență; o credință conștientă de luptele sale interioare; o speranță înscrisă în timp, fără a se confunda cu acesta. Mai mult decât un Părinte al Bisericii, Augustin apare astfel ca unul dintre marii arhitecți spirituali ai civilizației occidentale, a cărui gândire continuă să lumineze crizele modernității și să pună sub semnul întrebării sensul ultim al istoriei umane.
Prin opera sa teologică, spirituală și intelectuală, Augustin nu a contribuit doar la edificarea doctrinară a Bisericii: el a pus bazele a ceea ce putem numi Occidentul creștin. Prin articularea credinței biblice cu moștenirea filosofică greco-latină, episcopul de Hippona a oferit civilizației în devenire un principiu de unitate interioară, capabil să unească rațiunea și Revelația, experiența intimă și ordinea socială, istoria umană și orizontul eternității. Gândirea sa despre interioritate a modelat o cultură a subiectului responsabil, conștient de libertatea sa, dar și de fragilitatea sa, chemând umanitatea să se înțeleagă nu ca o autosuficiență orgolioasă, ci ca o căutare neîncheiată a adevărului și a mântuirii. Prin distincția dintre cetatea lui Dumnezeu și cetatea pământească, Augustin a oferit Occidentului o gramatică politică decisivă, care desacralizează puterea fără a o dizolva, care respinge atât utopia, cât și nihilismul și înscrie ordinea temporală într-o speranță ce o depășește. Din această viziune s-a născut o civilizație capabilă de critică, pocăință și reformă, deoarece știe că este judecată de un adevăr mai înalt decât ea însăși. Astfel, Occidentul creștin nu s-a construit pe dominație sau pe raționalitate pură, ci pe o antropologie a inimii, o înțelegere umilă a istoriei și o speranță teologală; și tocmai în acest sens Augustin rămâne unul dintre cei mai profunzi fondatori ai săi, cel care a dăruit Occidentului nu doar structuri de gândire, ci și un suflet.
Pentru a face dreptate unei opere de o asemenea amploare, părintele Emmanuel, părintele Michel și cu mine am ales forma exigentă a unui dialog pe trei voci, în care pluralitatea perspectivelor noastre trasează, sperăm noi, o cale. Departe de a fi un simplu procedeu literar, această compoziție manifestă fecunditatea unei confruntări răbdătoare între abordările istorice, filosofice și teologice, fiecare dintre ele luminându-le pe celelalte, fără a se substitui vreodată uneia dintre ele. La fel ca gândirea augustiniană, născută din dialogul interior, din controversă și din rugăciune, conversațiile noastre, în inima abației canonice din Lagrasse, ne permit să înțelegem complexitatea unei opere ce respinge simplificările.
Există cărți care nu doar explică o gândire, ci deschid o cale. Cartea noastră dorește, cu modestie, să se înscrie în această tradiție: nu vorbește despre sfântul Augustin ca despre un obiect de studiu, ci se situează în urma unui suflet în căutare.
În aceste pagini, Augustin nu este niciodată o figură îndepărtată. El apare ca un om cuprins de o întrebare mai vastă decât el însuși: cea despre Dumnezeu, adevăr, unitate, frumusețe, prietenie și destinul omului în istorie. Totul, la el, izvorăște dintr-o singură mișcare: o căutare arzătoare, neliniștită, nesățioasă, care respinge răspunsurile ușoare și nu acceptă să se oprească decât în adorare.
Cartea de față urmărește această traiectorie interioară. Ea arată că, încă din copilărie, Dumnezeu i se revelează lui Augustin ca o prezență intimă, amestecată cu tandrețea maternă, înainte de a deveni o enigmă arzătoare pentru intelect. Ea retrasează procesul lent de renunțare la zei falși, la imagini prea umane, la sisteme atrăgătoare, dar închise, până la descoperirea unui Dumnezeu care nu este nici mit, nici concept, ci o ființă vie, un adevăr personal, o lumină ce luminează fără a se lăsa cuprinsă.
Gândirea augustiniană nu se închide niciodată în abstract. Ea coboară în trupul lumii. Se manifestă în prietenie, în durerea pierderii, în bucuria împărtășită, în viața comună în care inimile se uzează și se împacă. Ea se întrupează într-o Regulă simplă și exigentă, în care unitatea nu se decretează, ci se construiește cu răbdare, prin caritate, iertare și adevăr. Ea se extinde până la a îmbrățișa întreaga cetate, scrutând istoria umană cu o luciditate fără iluzii și o speranță fără naivitate.
Augustin privește lumea așa cum este: amestecată, fragilă, străbătută de iubiri contrare. El refuză să sacralizeze puterile pământești, dar nu disprețuiește nimic din ceea ce este uman. El învață să folosească lumea fără a se pierde în ea, să iubească pacea fără a o transforma într-un idol, să culeagă frumusețea împrăștiată în lucruri pentru a o readuce la izvorul ei. Gândirea sa deschide astfel un spațiu în care credința nu distruge cultura, ci o purifică; în care rațiunea nu se închide în fața misterului, ci se înclină în fața lui cu încredere.
Pe parcursul conversației noastre, se conturează o convingere profundă: omul este făcut pentru unitate. Unitatea interioară a sufletului împăcat, unitatea frățească a comunității, unitatea supremă a cetății lui Dumnezeu, în care toate dorințele își găsesc odihna. Această unitate nu este niciodată impusă din exterior: ea se naște din iubire. Căci, pentru Augustin, a iubi nu este un supliment al vieții spirituale: este inima ei care bate. Caritatea devine principiul cunoașterii, măsura acțiunii, cheia istoriei.
Augustin alături de noi se află, astfel, la răscrucea dintre contemplare și existență. El sugerează că a-l gândi pe Dumnezeu duce întotdeauna la rugăciune, că a căuta adevărul duce la iubire, că speranța nu este un refugiu în afara lumii, ci o forță capabilă să treacă prin ruinele acesteia. În timp ce cetățile omenești trec, îmbătrânesc și se prăbușesc, o altă cetate se construiește în tăcere: alcătuită din inimi unite, din prietenii transfigurate, din cuvinte readuse la adevărul lor.
A pătrunde în aceste pagini înseamnă a accepta să fii mutat. Nu pentru a-l stăpâni pe Dumnezeu, ci pentru a te lăsa cuprins de el. La fel ca Augustin, și cititorul este invitat să devină pelerin: pășind în timp, dar cu privirea îndreptată spre ceea ce nu trece, cântând deja, în inima istoriei, ceea ce rămâne veșnic tânăr.
Nicolas Diat
*
La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Cum au devenit creștinii catolici. Secolele I-V, scrisă de Marie-Françoise Baslez și tradusă în limba română de Andrei Adam-Motyka. Cartea apare în colecția „Istoria Bisericii”, în format 14x20 cm, are 322 de pagini și poate fi procurată de la Librăria „Sapientia” (www.librariasapientia.ro), precum și de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 40 lei.
„Ai spus «catolic»? Dar ce fel de catolic?” – întreabă un guvernator roman, interogând un preot creștin din Smirna în timpul persecuției din anul 250. Întrebarea ni se pare nepotrivită. A fi catolic înseamnă astăzi a aparține Bisericii Romane, ce transmite o imagine în care se confundă universalismul, unitatea și tradiția. Printr-un reflex natural care constă în reconstituirea trecutului în funcție de ceea ce observăm în prezent, normele „catolicității” ni se par ca o dimensiune orizontală și spațială a Bisericii – spațiul evanghelizării extins la întreaga lume –, dar și ca o axă verticală reprezentată de o tradiție și, în cele din urmă, ca o centralizare în jurul Romei. Catolicitatea Bisericii de astăzi se bazează pe un trepied: o unitate de credință, rezultată din respingerea ereziilor, o unitate de cult în întreg spațiul creștinat, o unitate instituțională în jurul unui centru de guvernare, papalitatea, care s-a impus în timpul schismelor.
Identificarea catolică nu a fost la fel de evidentă pentru grecii și romanii care au asistat la apariția noii religii. Guvernatorul roman afișează o ironie oarecum disprețuitoare, căci cuvântul desemna probabil inițial un cenzor! Katholikos era de fapt un cuvânt împrumutat din limba profană, ca multe alte cuvinte din vocabularul ecleziastic, fără conotații religioase speciale. Nici nu era cea mai frecventă modalitate de a exprima universalul în limba greacă, redat de altfel prin referire la spațiul lumii, cel al „pământului locuit” (oikoumene în greacă, ce va da „ecumenic”), sau în raport cu „lumea întreagă” (kosmos), ansamblul ordonat pe care îl constituie reuniunea oamenilor.
În secolul al II-lea d. C., termenul „catolic” trebuie înțeles mai întâi în sensul de „general”, vehiculând ideea foarte modernă de universal și cuprinzător: astfel, în limbajul papirusurilor, o „scrisoare catolică” este o scrisoare de interes general; un „cuvânt catolic”, un loc comun [o afirmație general valabilă]; „istoria catolică”, o istorie globală, în opoziție cu monografiile particulare și locale. Sub Imperiul Roman, termenul căpătase o accepție financiară și juridică mai tehnică, pentru a desemna conturile generale ale guvernului central, sau o clasificare a legislației care distingea ordonanțele cu aplicabilitate colectivă de reglementările particulare sau individuale. În definitiv, în lumea greco-romană, „catolic” era folosit mai ales în sens comparativ pentru a opune generalul particularului, distingând două niveluri sau două ordine de realități.
De aceea, cuvântul a căpătat o semnificație religioasă în iudaismul elenizat al diasporei. Filon din Alexandria îl folosește la începutul Imperiului Roman pentru a explica dubla apartenență a evreilor: identitatea ebraică se înscrie, desigur, într-un cadru sociopolitic determinat, dar ea îi însoțește pe evrei oriunde în lume; este catolică în sensul de „universală”, deoarece este determinată de alegerea divină; ea se exprimă prin respectarea unor legi speciale care au, la rândul lor, o semnificație catolică în sensul de „generală”, deoarece se bazează pe un oracol al Domnului. Filon, evreu din diaspora, dintr-o generație anterioară lui Paul, consideră că identitatea ebraică este referința comunitară „cea mai universală (katholikoteros)”, deoarece asociază unei domicilieri locale, aleatorii, o dimensiune transcendentă, polarizată atunci în jurul templului, care este practic coextensivă la întreaga lume locuită. Accepția cuprinzătoare a termenului „catolic”, care justifica utilizarea sa oficială în administrație, ne îndeamnă să reflectăm asupra statutului universalismului creștin în contextul Imperiului Roman și asupra experienței de globalizare pe care acesta l-a reprezentat, inserându-l într-o dezbatere de actualitate.
Cu toate acestea, a fost nevoie de trei secole pentru a defini mai complet Biserica drept „una, sfântă, catolică și apostolică”, în cadrul Conciliului de la Niceea din 325, și de încă un secol pentru ca „ortodoxia” să fie definitiv configurată după Conciliul de la Calcedon din 451 – care constituie finalul acestui studiu. Identificarea Bisericii universale a fost, așadar, cumulativă și progresivă. Ea denotă o lungă muncă de maturizare, reflectată într-un alt mod de imaginea turnului în construcție, care se ridică și se dărâmă, rămânând neterminat până la sfârșitul timpurilor. Această reprezentare dinamică, a creștinilor din Antichitate, introduce istoria și actorii săi în procesul de construcție a Bisericii catolice, alături de factorii doctrinari. Ea conduce la înțelegerea faptului creștin în pluralitatea inscripției sale geopolitice locale, care a fost punctul de plecare al construcției ecleziale.
Acest lucru poate surprinde cititorul. Istoria Bisericii primare a fost mult timp considerată ca fiind singulară, iar vicisitudinile sale, drept accidente de parcurs pe o traiectorie liniară din care a ieșit victorioasă și intactă, cu prețul unor separări succesive. Pentru primul istoric al Bisericii, Eusebiu de Cezareea, aceasta a triumfat asupra diviziunilor interne, așa cum a triumfat asupra persecuțiilor externe – ambele fiind considerate de el ca încercări și semne ce trebuie interpretate în economia mântuirii. Este o scriere a istoriei ale cărei motive sunt fundamental teologice, dar care a impus pentru foarte mult timp imaginea unității originare a Bisericii. Ea se bazează pe o teologie a victoriei justificată de două evenimente contemporane: victoria politică și religioasă a creștinismului asupra păgânismului, odată cu accederea lui Constantin la tronul Imperiului, și victoria ortodoxiei la Conciliul de la Niceea [asupra arianismului]. Este important să combinăm cu realitățile istoriei această viziune pe care Biserica a avut-o asupra ei însăși, elaborând o construcție memorială unitară. Construind Biserica lor, creștinii nu aveau o unitate originară de păstrat, ci o unificare de realizat.
Contrar altei idei convenționale, Biserica nu este preformată. La originea creștinismului, nu exista un program ecleziologic prestabilit care să poată induce dinamici separatiste. Textele fondatoare ale Noului Testament nu au putut servi singure drept fundament teologic vreunui model organizatoric care să fie suficient de a fi repetat, deoarece ele nu se ocupă de problema structurilor ecleziale. La început, nu există o doctrină, ci un mesaj, o „evanghelie” pe care comunitățile o primesc și o meditează, dezvoltând o conștiință eclezială prealabilă oricărei instituționalizări. Prima Biserică din Ierusalim, figură a Bisericii universale și proiecție a Ierusalimului ceresc, este definită în Faptele Apostolilor ca o „comunitate a multiplului” (plêthos), fără nicio altă referință structurantă decât legea majorității.
În această fază de conștientizare, explorarea istoriei cuvintelor se dovedește a fi crucială pentru înțelegerea procesului de construire a identității. Nu numai că ne ajută să evităm anacronismele induse de o viziune retrospectivă asupra trecutului, dar și să construim o cale de evoluție. „Creștinul catolic” pare să se fi identificat în istorie prin antonimie, opunându-se „ereticului” și „schismaticului”. „Ereziile” nu mai sunt pentru noi decât o listă de nume barbare, astfel încât nu mai reușim să le distingem în specificitatea opțiunilor lor. Cu toate acestea, există mai multe moduri de a creiona portretul ereticului. Pentru teologul însărcinat cu apărarea credinței, acesta este adversarul de combătut, care se reduce schematic la o categorie de gândire. Pentru contemporanii noștri, acesta este un tip social, cel al minorității, pe care astăzi am tinde să-l privilegiem. Istoricul are datoria de a redescoperi conjuncturile sociale, culturale și politice ale multiplelor devianțe și disidențe din spatele reprezentărilor lor stereotipice sau reductive. Prin urmare, termenii au o semnificație care depășește cu mult limitele lor: apariția sau schimbarea sensului lor marchează drumul istoricului ca tot atâtea semnale privind mișcarea ideilor și realitățile umane subiacente pe care trebuie să le explice.
O reflecție asupra catolicității ridică astăzi, la fel ca și ieri, întrebări legate de universalism, ecumenism și tradiție, de practicile de deschidere și reacțiile integriste, de echilibrul între diversitate și unitate. Acestea se suprapun într-o oarecare măsură cu liniile generale de evoluție ale lumii antice și cu dezbaterile fundamentale. Prin urmare, această carte nu își propune să prezinte o istorie dogmatică și instituțională a universalismului creștin prin prisma părinților Bisericii și a istoriei gândirii creștine. Ea încearcă mai degrabă o abordare fenomenologică a creștinismului, determinând locul pe care îl ocupă vocația sa universală, formele pe care le-a luat și obstacolele pe care le-a întâmpinat. Separările care au marcat această istorie nu pot fi reduse la conflicte doctrinare, ci trebuie analizate ca rezultat al unei întâlniri de circumstanțe, ca evenimente conjuncturale sau efecte structurale care au constituit punctul de plecare al unei evoluții. Nu este vorba de a rescrie istoria Bisericii, ci de a schița o istorie concretă a creștinilor, rezultată dintr-o metodă adecvată de încrucișare a documentelor, utilizând toate sursele disponibile. Sunt utilizabile, desigur, literatura neotestamentară și patristică, precum și primele elemente ale dreptului canonic, dar și toate mărturiile literare, epigrafice și chiar arheologice, care permit înțelegerea vieții comunităților creștine, precum și a pastoralei puse în aplicare pentru a răspunde diviziunilor prin soluționarea problemelor disciplinare sau doctrinare.
Este perioada unei intense activități teologice și producții literare variate, epoca de aur a patristicii grecești de la un capăt la altul, de la Ignațiu de Antiohia la Atanasiu de Alexandria și Vasile de Cezareea. Este momentul în care apare o gândire creștină de expresie latină, cu Ciprian, Ilariu, Ambroziu și Augustin. Sunt elaborate definiții dogmatice, concepte savante, se conturează o ecleziologie. Cu toate acestea, sunt privilegiate documentele practice, care nu evoluează în același ritm cu gândirea părinților Bisericii: enunțul doctrinar și aplicarea sa nu răspund neapărat acelorași necesități. Legile religioase promulgate în imperiul creștin aruncă o nouă lumină asupra fenomenului schismelor și asupra noțiunii de ortodoxie. Corespondența episcopală constituie o sursă importantă, deoarece atestă un mod de schimb intercomunitar și crearea de rețele din care au rezultat sinoadele și conciliile – instrumente preferate, între secolele al III-lea și al V-lea, pentru integrarea Bisericilor locale într-o ecleziologie universală. Actele conciliilor dezvăluie uneori violența anumitor situații. Recurgerea la autori necreștini, greci și romani, începând cu a doua jumătate a secolului al II-lea, completează investigația, permițând o mai bună evaluare a acestei opere de unificare și identificare a realității și ritmului ei prin prisma unor perspective externe. Trebuie să ne întrebăm cum a evoluat universalismul transmis de cultura greacă și politica imperială romană odată cu creștinarea, publicarea recentă a literaturii creștine siriace ducând la o oarecare schimbare de raport și perspectivă. În cele din urmă, ne întrebăm despre problema uniformizării pe care o implică în mod natural extinderea spațiului creștinat și orice proces instituțional de unificare, pentru a explica configurația actuală a creștinismului în Orient și sensul pe care îl capătă astăzi desemnările de „catolic” și „ortodox”.
Marie-Françoise Baslez
* * *
Augustin alături de noi. Și acest om genial a creat Occidentul
Părintele Emmanuel-Marie, Părintele Michel, Nicolas Diat, Ed. „Sapientia”, 2026, ISBN 978-606-578-640-0, 14x20 cm, 194 p., 25 lei
Cum au devenit creștinii catolici. Secolele I-V
Marie-Françoise Baslez, Ed. „Sapientia”, 2026, ISBN 978-606-578-635-6, 14x20 cm, 322 p., 40 lei
