Is 7,10-14; 8,10c; Ps 40; Evr 10,4-10; Lc 1,26-38

"Iată, vin, Doamne, ca să fac voinţa ta" (Ps 40,8)!

Când primii oameni au căzut din fericirea Edenului, unde aveau tot binele de la Dumnezeu, şi prin păcat au avut parte de tot necazul, truda, suferinţa şi durerea morţii în care i-a atras diavolul (cf. Gen 3,1-24), Dumnezeu, privind la ţărâna din care au fost făcuţi oamenii căzuţi şi la superioritatea ispititorului, le-a promis oamenilor un mântuitor născut din femeie, un mântuitor care va zdrobi capul şarpelui amăgitor şi un mântuitor care îi va aşeza pe într-o fericire şi mai mare decât cea care a pierdut-o, adică în paradisul său, căci el era coroana creaţiei sale şi purta în el chipul şi asemănarea lui (cf. Gen 1,26-27). "Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între descendenţa ta şi descendenţa ei. Acesta îţi va pândi capul şi tu îi vei pândi călcâiul" (Gen 3,15). Aceasta este promisiunea mântuirii!

Începând din acea clipă omul a privit viitorul său cu speranţă, în timp ce diavolul a căutat să pună nenumărate piedici acestui plan, sperând zadarnic într-o posibilă salvare. Pentru că pierduse lumina divină prin răzvrătirea sa, voind un tron lângă Dumnezeu şi o închinare ca a lui (cf. Is 14,13-15), a căzut într-un întuneric al minţii că nu mai putea pricepe planul divin de salvare omului căzut, de aceea l-a gândit din prisma naşterii umane, şi ca atare a căutat să întineze bărbatul prin atragerea lui Cain de partea sa şi făcându-l să-l omoare pe Abel, iar pe un strănepot de-al lui Cain să strice ordinea şi să-şi ia două soţii apoi să escaladeze violenţa (cf. Gen 4,19.24), Cain care fusese prima speranţă de salvare a lui Adam şi Eva (cf. Gen 4,1). Apoi diavolul a căutat să întineze femeia şi să o facă nevrednică de naşterea lui Mesia, prin unirea lui cu ea (cf. Gen 6,1-4). Însă Dumnezeu a limitat răul acelor urmaşi uriaşi mai întâi prin limitarea anilor lor de viaţă şi apoi prin nimicirea lor la potop. Apoi diavolul a căutat să întineze şi pământul dat de Dumnezeu oamenilor săi prin tot felul de răutăţi în care i-a atras.

Aşa cum Dumnezeu pornind de la Adam şi Eva a creat un popor uşor influenţabil de diavol, tot astfel, pornind de la Abraham şi Sara, a creat un popor cu mai mulţi adepţi ai săi şi cu mai multă credinţă şi speranţă în el şi în promisiunile sale (cf. Gen 12,1-3). Din rândul celor credincioşi ai acestui popor, căci au fost şi necredincioşi, Dumnezeu a ridicat preoţi, patriarhi, conducători, profeţi, regi şi drepţi de care s-a slujit pentru a ţine poporul încrezător în promisiunile sale şi în fidelitate faţă de el şi nu în ultimul rând de a face din tot poporul un mesager al chemării la mântuire şi a popoarelor păgâne stăpânite încă de diavol (cf. Dt 18,15).

Prima lectură de astăzi (cf. Is 7,10-14) redă trimiterea de către Dumnezeu a unuia dintre profeţii săi, Isaia, la răutăciosul rege Ahaz, al regatului lui Iuda aflat la ceas de cumpănă. Ahaz şi regatul său erau ameninţaţi nu numai de Reţin, împăratul Siriei, ci, mai trist, şi de Pecah, împăratul lui Israel. Folosindu-se de aceştia, satan căuta să răstoarne tronul lui David şi astfel să se împotrivească domniei lui Mesia cel promis (cf. 2Sam 7,4-16). Însă profetul este purtătorul unor veşti bune: cei doi asediatori nu-şi vor putea împlini planurile lor rele. Apoi Ahaz este invitat să audă o revelaţie pe cât de măreaţă, pe atât de glorioasă: vestea cea bună a naşterii lui Mesia, care se va chema Emanuel, "Dumnezeu cu oamenii", din sânul unei fecioare curate, dând peste cap gândirea satanei şi a oamenilor lui. Pentru că regatul lui Iuda era ţara lui Emanuel de pe pământ, Dumnezeu îi va zdrobi pe cei care se unesc pentru a o invada.

În tot acest timp de la primul păcat şi până la vestirea apropiatei veniri a lui Mesia, durerea lui Dumnezeu pentru plecarea omului din Eden era alinată de jertfele de animale, care ce-i drept nu-i plăceau (cf. Ier 6,20), dar pe care le tolera pentru că prevesteau sângele Fiului său care ne va spăla păcatele şi ne va aduce acasă în paradis lângă el. Numai Isus era cel în care Tatăl îşi putea găsi toată plăcerea şi numai el putea fi jertfa plăcută şi sfântă, adusă o dată pentru totdeauna. Conform psalmului responsorial de astăzi, înainte de începutul timpului, Cristos i-a spus Tatălui: "Iată, vin, în sulul cărţii este scris asta despre mine" (Ps 40,7). Expresia "în sulul cărţii" înseamnă "sfatul veşnic al lui Dumnezeu" în care ca Cristos s-a oferit să vină în lume. Cristos este "centrul" sfaturilor lui Dumnezeu, atât în eternitate, cât şi în profeţiile scrise ale Bibliei. Unii înţeleg că şi Duhul Sfânt a exprimat această dispoziţie (cf. Rom 8,27).

DA, era plăcerea lui Cristos să facă voia Tatălui său, pentru că el însuşi a spus: "Legea ta este înăuntrul inimii mele" (Ps 40,8). Aşa cum înăuntrul chivotului legământului erau tablele legii, tot aşa în lăuntrul inimii Domnului Isus era dorinţa de a împlini voia Tatălui său. Într-adevăr, împlinirea voinţei lui Dumnezeu era mâncarea sa (cf. In 4,34), iar desfătarea lui era să-i facă Tatălui plăcere (In 8,29), chiar dacă aceasta a însemnat "ascultare şi supunere până la moartea pe cruce" (Fil 2,8).

La şapte sute de ani de la acest oracol, când timpul pregătirii s-a împlinit, Dumnezeu, l-a trimis pe unul din ambasadorii săi de rang înalt, pe arhanghelul Gabriel (Dumnezeu este puternic), la o fecioară logodită, dar nu nuntită, la o fecioară curată dăruită lui de la vârsta de trei ani, pentru a o anunţa pe ea şi pe cei care mai aşteptau mântuirea promisă, că a sosit timpul mântuirii în care îl va trimite pe Fiul său născut din femeie (cf. Gal 4,4; Gen 3,15), în care chiar ea va fi mama lui Mesia.

Arhanghelul Gabriel i-a vestit Mariei că îi va pune copilului pe care îl va naşte numele de Isus, adică, Mântuitorul, căci va mântui poporul său din păcatele sale. Născut prin puterea Duhului Sfânt şi mântuind lumea de păcate, Isus va da naştere unei noi omeniri. La Buna-Vestire, Isus se arată cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu şi, cu adevărat, Fiul Omului. Este Dumnezeu, deoarece la început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu (In 1,1). Este om, deoarece Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi (In 1,14).

Şi când plină de uimire de alegerea ei o tânără săracă şi o smerită şi pe deasupra şi fecioară dăruită lui, care nu cunoştea şi nu dorea să cunoască bărbat, Maria întreabă modest cum va fi aceasta? Atunci îngerul îi răspunde din partea lui Dumnezeu: "Duhul Sfânt va veni asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea, Sfântul care se va naşte va fi numit Fiul lui Dumnezeu" (Lc 1,35). Adică, Mesia va trece prin sânul Mariei, la zămislire şi la naştere cum trec umbra şi lumina prin fereastră, fără să o strice, la fel lăsându-i ei fecioria neatinsă zămislirea şi naşterea lui Isus. Minunea aceasta se va repeta şi la înviere când Isus cu un trup care putea mânca şi care se putea pipăi, va trece prin uşile încuiate fără să le strice (cf. In 20,19-26; Lc 24,39). Maria care zămisleşte şi naşte rămânând pururea fecioară, este aici şi o imagine profetică a Mamei Biserica, care îşi va zămisli şi naşte fiii prin puterea Duhului Sfânt şi rămânând pururea fecioară.

Apoi pentru a o linişti şi mai mult, îi vorbeşte de minunea verişoarei sale Elisabeta pe care toată lumea o cunoştea de sterilă şi bătrână, care acum a zămislit un fiu la bătrâneţe şi că este acum în luna a şasea, căci pentru Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă. Maria crede şi acceptă cu bucurie spunând: "Iată slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău" (Lc 1,38)! Dacă un înger căzut a ispitit-o pe Eva să nu dea ascultare lui Dumnezeu spre căderea lumii întregi, un înger slăvit a convins-o pe Maria cu multe argumente să dea ascultare aceluiaşi Dumnezeu, spre mântuirea lumii întregi.

Dacă despre Ioan, îngerul spusese: "va fi mare înaintea Domnului" (Lc 1,15), despre Isus declară că: "El va fi mare şi se va chema Fiu al Celui Preaînalt şi va fi Fiul al lui Dumnezeu" (cf. Lc 1,32.35), zădărnicind truda satanei în a corupe sămânţa bărbatului şi a femeii. Isus Mesia va împărăţi "peste casa lui Iacov", nu numai peste Iuda, nu în virtutea unei puteri trecătoare şi a unei vieţi efemere, ci "a unei puteri divine şi veşnice care va face ca împărăţia lui să nu aibă sfârşit" (cf. Lc 1,33). Într?adevăr, aşa cum profeţise Daniel (cf. Dan 2,44), împărăţia aceasta "nu va fi nimicită niciodată" şi "nu va trece la un alt popor", ci va fi întemeiată potrivit planurilor lui Dumnezeu, care nu se schimbă, potrivit puterii sale care este veşnică.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu, noul Adam, are loc după obţinerea consimţământului cu totul liber al Sfintei Fecioare, care a zis: "Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău" (Lc 1,38). Rostind ea aceste cuvinte, a împlinit planul nescris al lui Dumnezeu care a prevăzut din veşnicie, spre lauda omului, ca el să-i devină colaborator la opera mântuirii sale divine, prin Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu care s-a zămislit şi s-a născut prin puterea Duhului Sfânt. Aşa a început taina mântuirii neamului omenesc: Fiul lui Dumnezeu se întrupează ca pe om să-l mântuiască din robia morţii, a patimilor şi a păcatului, din nespusa dragoste pentru făptura sa. Aşadar, astăzi Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu cel necuprins se face cuprins, îndumnezeind prin întruparea sa făptura mâinilor sale; Fiul lui Dumnezeu ia asupra sa păcatul şi moartea pentru a-i dărui omului harul şi viaţa sa veşnică. Perfecţi, aşa ne vede Dumnezeu în urma jertfei lui Cristos, căci păcatele noastre fiind spălate în sângele său. Şi aceasta nu în viitor, ci este deja un fapt împlinit şi definitiv.

Din anul 1095, Biserica prin Conciliul din Clermont (Franţa) a hotărât ca de trei ori pe zi, dimineaţa, la amiază şi seara, dangătul clopotelor bisericilor să anunţe acest eveniment fericit al mântuirii noastre în timp ce credincioşii să repete cuvintele Bunei-Vestiri.

Dar să nu uităm că lucrarea făcută de Isus pentru noi trebuie să fie însoţită şi de colaborarea noastră, după exemplul Mariei. Mai exact, Domnul doreşte să pună Legea şi poruncile lui în inima fiecăruia dintre noi (cf. Evr 10,16). Dacă Isus i-a plăcut Tatălui, când la intrarea sa în lume i-a spus: "Este desfătarea mea, Dumnezeul meu, să fac voinţa ta, căci legea ta este în lăuntrul inimii mele" (Evr 10,7.9; Ps 40,6-8); şi dacă Maria, i-a plăcut Tatălui ceresc când a rostit privind la Isus: "Iată roaba Domnului fie mie după Cuvântul tău" (Lc 1,38), oare cum să nu-şi dorească Dumnezeu ca toţi ai lui să-i semene lui Isus şi Mariei? Astăzi suntem chemaţi să spunem cu Isus din veşnicie: "Tată vin Doamne să împlinesc voinţa ta!" şi cu Maria în timp: "Iată roaba Domnului, fie mie după Cuvântul tău!"

Maria ajunsă acum sus în cer ne este prezentată ca model de credinţă şi de colaborare la planul divin de mântuire, dar şi de mijlocitoare puternică în favoarea noastră, căreia acum îi cerem să ne mijlocească de la Isus, Fiul ei, ajutor divin "în necazul actual prin care acum trecem împreună cu toată omenirea", aşa cum a cerut şi pentru mirii din Cana Galileei (cf. In 2,5).

Dumnezeule, care ai voit ca, în sânul Fecioarei Maria, Cuvântul tău să ia trup omenesc adevărat, dă-ne, te rugăm, harul ca noi, care îl mărturisim pe Răscumpărătorul nostru Dumnezeu şi Om, să ne învrednicim a avea parte de viaţa sa dumnezeiască! Prin acelaşi Cristos, Domnul nostru. Amin.

Pr. Ioan Lungu