 |
| © Vatican Media |
Recitind "Dilexit nos"
Iubirea "nucleară" într-o inimă creştină
Istoria ne relatează modul în care, în cursul marelui război, puterile înţelegerii au încercat să consacre propriile armate Preasfintei Inimi a lui Isus. O imagine a Preasfintei Inimi a fost purtată în mod deschis la piept, între anii 1915 şi 1917, agăţată de ţinutele soldaţilor şi imprimată pe steagurile naţionale.
La peste un secol de distanţă, în timp ce noi dinamici geopolitice trimit lumea în derivă, a patra enciclică a Papei Francisc invită să ne întoarcem la izvorul alianţelor. Pe valul lui Fratelli tutti, a patra enciclică pontificală, Dilexit nos, repune esenţa Preasfintei Inimi, simbol antic al iubirii creştine, în aspiraţiile - atribui acestui cuvânt o valoare religioasă - colective şi realizabile în relaţiile umane.
Tema "întâlnirii cu celălalt" este adevărata întorsătură a dramei antropologice explorată în enciclică, ce se leagă de episoade care au făcut istorie. Printre acestea se remarcă înrădăcinarea unor filozofii dominante pe axioma "gândesc, deci sunt", subînţeleasă în referirea la ideile "clare şi distincte" (nr. 10). Papa Francisc descrie procesul de "fragmentare" a Fiinţei, de la închiderea în "propriul eu" până la dispariţia celuilalt din orizontul uman (nr. 17). În concluzie, indică iubirea lui Dumnezeu ca vector de readucere a omenirii pe orbita "apropierii", a Fiinţei identificate în acel "tu", a "legăturii" şi a "deschiderii", în sinteză a "comuniuni" (nr. 10-14.18.25), în care să se lanseze un alt mod de a putea realiza ceea ce a fost definit, cu expresie semnificativă, "miracolul social" (nr. 28).
Acest miracol este văzut a se împlini într-un loc "interior", "intim", "profund", "substanţial", "central" şi nuclear, deoarece se întâmplă în "nucleu", în ceea ce are caracter unitar. Cu această gamă de frecvenţe semantice ale lexicului creştin al iubirii, transmise în enciclică, ideea creştină de nucleu se transmite în experienţa unei "comuniuni" a inimii noastre, dezvăluită sub aparenţele unui "mic atom" primit în cuptorul arzător din coasta lui Isus, conform cuvintelor autobiografice ale Sfintei Margareta Maria Alacoque.
Observ - depăşind reticenţele istoricului de a adopta o abordare intuitivă - antinomia care există între aceste moduri iubitoare sau cele războinice de a gândi un nucleu. Nu o găsesc doar între două teorii filozofice ale nucleului, ci între două concepţii despre unitatea în viaţă.
Eterogenitatea inimii şi a masacrelor devine nerezolvabilă atunci când tehnologiile militare au compromis materia, de parcă nu ar avea nicio relevanţă pentru spirit; în momentul în care, dezintegrând atomul ca element şi valoare constitutivă, inventează "fisiunea" nucleară şi, odată cu aceasta, distrugerea în masă.
Dilexit nos ne aminteşte că "fisurile" din coasta celui pe care l-au "străpuns" (nr. 104), caracteristice ale iconografiei devoţionale, sunt lipsite de implicaţii anihilante. În schimb, asumă semnificaţiile spirituale ale "intrării în secretul inimii" (nr. 104), ale "deschiderii sacre" din care pot fi revărsate sacramentele (nr. 108 şi 149). Sunt "semne ale dăruirii totale de sine" (nr. 151). Oferă conştientizarea păcatelor noastre reflectate într-o Inimă "rănită continuu" (nr. 153) şi aprind "dorinţa de a mângâia" (nr. 158). Aşadar, ele înfăptuiesc "miracolul [...] tristeţii bune care duce la dulceaţă" (nr. 159), care înmoaie relaţiile sociale.
Semnul vizibil al rănii, reprezentată în arta sacră a Inimii lui Isus, trezeşte dorinţa de "reparare". Nu induce la ruperea nucleului, la scindarea a ceea ce este nuclear. În schimb, implică nevoia de a vindeca "structura" însăşi a "păcatului social" inerent în "agresiunea îndreptată spre ceilalţi" (nr. 183). Asta sugerează să se "vindece relaţiile" umane, restabilind o "legătură în caritatea fraternă" (nr. 189). "Căinţa" devine astfel parte a valorilor sociale virtuoase, de vreme ce generează solidaritate care favorizează compasiune, milostivire şi reconciliere (nr. 190).
După cum a explicat Ioan Paul al II-lea şi, împreună cu el, Francisc, începem să construim "pe ruinele acumulate de ură şi violenţă [...] o nouă civilizaţie" definită "civilizaţie a iubirii" (nr. 181-182).
Venirea erei atomice vede conturarea conceptului de nucleu în procesul de descompunere, aplicat fizicii şi, în acelaşi timp, politicii internaţionale. Tehnologia este târâtă până la extremele unei gândiri care perverteşte nucleul până la punctul culminant cu producerea de dispozitive care păstrează un atom de moarte. Este ceea ce ar putea fi cel mai străin de spiritualitatea creştină. Dimpotrivă, creştinii venerează ideea unui nucleu în formă de inimă, în ceea ce insuflă ceea ce este indivizibil şi unificator, şi recurg la el pentru a vindeca relaţiile umane. Asistăm la o ciocnire de civilizaţii, între cei care izolează nucleul, redus la o ţintă de lovit, cu intenţii genocide, şi cei care, în comuniune, păstrează unitatea în inimile lor ca un atom de foc, conform unor expresii conotative din mistica Preasfintei Inimi.
Iubirea creştină nu este totalitară, ci "infinită" (nr. 60, 67, 79, 196). Este total războiul nuclear şi încercarea sa autodistructivă de a pune capăt contrariilor. Inima lui Isus nu impune limite, nu pune condiţii, nu dă ultimatumuri. Este o iubire nebună, o inimă în flăcări, aşa cum este înfăţişată; un foc care încălzeşte, dar nu distruge. Ne învaţă să armonizăm fiecare istorie "fragmentată în mii de bucăţi", să o reparăm bazându-ne pe inimă, după modelul Mariei, mama lui Dumnezeu, care "vedea şi ceea ce încă nu înţelegea" ţinând-o în viaţă, păstrând-o "vie în aşteptare" (nr. 19). În inimă "ceva [...] se naşte din incognoscibil" (nr. 24), apare din "încrederea" (cuvânt repetat de 28 de ori în enciclică) "care cheamă la întâlnire" (nr. 54), nu la conflict, ci la "adoraţie" (nr. 51).
de Pino Esposito
(După L'Osservatore Romano, 14 noiembrie 2024)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
