de Samir Khalil Samir
Reţelele sociale sunt pline de filme şi imagini care prezintă violenţele absurde şi crude ale militanţilor din Armata Islamică (AI) legate de Califatul inaugurat de Abu Bakhr al Baghdadi la sfârşitul lui iunie în Siria şi în Irak. În faţa acestor violenţe dincolo de orice limită de umanitate lumea musulmană reacţionează cu condamnări formale, dar mai ales cu tăcerea.
Timiditatea protestelor în lumea islamică
În faţa la atâta sânge vărsat, a execuţiilor în masă, a decapitărilor, pare să existe aproape obişnuinţă şi fatalism: "Nu se poate face nimic", "aceia sunt nişte turbulenţi", etc.
În aceste săptămâni apar la ştiri şi violenţele războiului din Gaza. Vreau să remarc diferenţa de comportament dintre evrei faţă de Israel şi dintre musulmani faţă de AI. În săptămânile trecute am primit circa zece petiţii trimise de evrei americani care critică Israelul: se observă o conştiinţă vie şi o obişnuinţă culturală cu autocritica.
Educaţia islamică: a memora, a nu critica niciodată
În lumea islamică nu există această obişnuinţă: nu există - sau este foarte rară - o critică la adresa propriului guvern şi de la el se acceptă orice lucru. Dacă luăm o ţară medie din punct de vedere cultural, cum este Egiptul, orice guvern este acceptat şi gata; în afara câtorva elemente, cum ar fi jurnalişti sau intelectuali, poporul nu simte nevoia de a critica. Lipseşte un tip de educaţie la critica constructivă. Şi în familia tradiţională, o punere în discuţie a cuvântului părinţilor este inimaginabilă. Pe de o parte, acest lucru garantează respectul, însă pe de altă parte dispare un spirit critic. Acelaşi lucru se poate observa în şcoală: nu există o educaţie la critică în sens pozitiv, la dezbatere, ca mod pentru a discerne.
Educaţia în sistemul islamic este bazată esenţialmente pe memorare, înainte de toate a Coranului. Coranul nu se discută, trebuie învăţat pe de rost şi se repetă încontinuu pentru a nu-l uita. Este cuvântul lui Dumnezeu făcut carte. Formula islamică este că Coranul a "coborât" (nazala) asupra lui Muhammad, care l-a transmis ca atare. Nu există "inspiraţie", există coborâre: adică, Coranul nu este al profetului Muhammad, este direct al lui Dumnezeu: profetul ar fi numai un înregistrator.
În Egipt, educaţia islamică a copiilor în kuttâb (şcoala islamică) se face cu bâta pentru a-i determina să memoreze Coranul. Ceea ce este valabil pentru Coran, se transferă şi în filozofie: studenţii universitari învaţă pagini întregi - eventual notiţe ale profesorului - pe de rost şi le recită la examen.
Primăvara arabă nu a apărut pe o realitate nouă
Şi primăvara arabă, care era şi o experienţă de critică, după ce a dus la căderea dictatorului care era de rând, nu a ştiut cum să continue şi puterea a fost luată de grupurile mai organizate: salafiţii şi Fraţii musulmani, care au eliminat partidul (unic) al dictatorului, pentru a-l înlocui cu un alt partid (unic) islamic.
În lumea arabă nu există o adevărată mişcare de dialog, de contestare şi de proiect social. Cu privire la problema modernităţii, care chinuie în profunzime lumea musulmană, nu se fac dezbateri, întâlniri, schimburi de opinie. Apoi, faţă în faţă, vreunul vă va spune opinia sa, dar nu se ajunge niciodată la o gândire organizată şi exprimată.
Un alt exemplu: în Maroc în fiecare an, în perioada Ramadanului, unii tineri contestatari se lasă înadins prinşi de poliţie pentru că mănâncă şi beau în timpul orelor de post. Pentru aceasta sunt puşi în închisoare. Acest grup este compus din circa zece tineri şi face acest protest în fiecare an. Însă nimeni nu discută despre asta: se înţelege de la sine că ceea ce face guvernul este corect şi este bine aşa.
Asta explică de ce în faţa execuţiilor lugubre făcute de militanţii din AI populaţia arabă rămâne în tăcere. Desigur, se percepe că oamenii sunt contrari violenţei, dar preferă să tacă. Este o formă de cârdăşie religioasă.
Demisia intelectului
Pentru tinerii care merg să se înroleze în Armata Islamică este un pic diferit: ei sunt atraşi de forţa, de violenţa, de succesele militare ale miliţienilor. Fundamentalismul violent al AI pare tocmai un răspuns puternic, eficace, bogat în faţa imobilismului societăţilor lor.
În reportajele video pe care AI le foloseşte pentru a chema la arme se văd chiar copii de 10-14 ani instruiţi în unităţi militare. Cum de în faţa ororilor la care ei înşişi sunt martori şi potenţiali executanţi, cum de fondul lor uman nu se răzvrăteşte? Poate pentru că spălarea creierului a avut loc în mod deplin. Aceşti tineri sunt ca nişte drogaţi în faţa religiei, văzută drept ceva care nu se discută, ca singurul lucru important.
Realitatea este că în faţa cuvântului "religie" există o demisie a intelectului. H?med Abdel Samad, al cincilea fiu al unui imam egiptean, la 23 de ani a plecat în Germania, unde trăieşte actualmente. Prima sa carte vorbeşte despre "convertirea" sa nu la creştinism sau la o altă religie: el spune că a trebuit să facă o convertire de la islam la inteligenţă. El era ca un prizonier al islamului şi în lipsa inteligenţei şi reflecţiei. Autodefinirea sa, pe care o repetă adesea, este semnificativă: "Ich bin vom Glauben zum Wissen konvertiert" (m-am convertit de la credinţă la cunoaştere).
Religiile monoteiste şi violenţa
Diferite persoane acuză religiile monoteiste că sunt sursă de violenţă şi de intoleranţă . Această afirmaţie pare adevărată mai ales în cazul islamului; în celelalte religii (creştinism şi ebraism) este mult mai puţin evidentă. Ori, dominaţia Coranului şi a religiei islamice asupra individului duce la frica de a spune sau de a face ceva împotriva Coranului. De altfel, condamnarea cea mai severă care există în lumea islamică este blasfemia, faptul de a spune ceva împotriva lui Mahomed sau a Coranului poate să ducă la pedeapsa cu moartea. Şi H?med Abdel Samad, intelectualul egiptean emigrat în Germania, a suferit o condamnare, o fatwa pentru blasfemie, intervenind în unele media în timp ce era în Egipt în urmă cu doi ani.
În Pakistan blasfemia este unul dintre delictele cele mai obişnuite, pentru orice cuvânt considerat ca o ofensă adusă Coranului sau profetului islamului. Este aplicată şi pentru ultraj împotriva foilor cărţii Coranului. Anul trecut în Egipt, în timpul regimului Fraţilor Musulmani, doi copii au fost puşi în închisoare cu acuza că au urinat pe foile Coranului. S-a descoperit după aceea că acuza era falsă.
Se citează exemplul Bibliei şi numeroasele incitări la violenţă care să găsesc în ea, ca argument justificativ. Însă se uită că e vorba de documente şi de norma stabilite în urmă cu peste 3000 de ani şi că evreii nu le mai aplică de multe secole!
Gândirea islamică este paralizată
Toate acestea paralizează gândirea şi de aceea nimeni nu îndrăzneşte să mai spună ceva despre personalitatea lui Mahomed sau despre aspectele religioase, pentru că dată greşeşti, rişti mult. Acest efect paralizant se naşte din două elemente: unul de adoraţie indiscutabilă faţă de propria religie, ca şi cum ar sta în faţa unui tabu; celălalt de lipsă de sensibilitate critică.
Un exemplu: Coranul îi dă omului dreptul de a se căsători cu maxim patru soţii. Însă Mahomed s-a căsătorit cu un număr nedefinit, care variază de la 11 la 17 (sau chiar 21), depinde dacă se calculează sau nu concubinele. Şi totuşi nimeni nu îndrăzneşte să comenteze această discrepanţă. Răspunsul este: el este profetul, deci este în afara regulilor.
Caracterul sacru al lui Mahomed - chiar dacă este considerat ca un om obişnuit, deoarece a primul ultimul mesaj al lui Dumnezeu adresat omenirii - şi caracterul "divin" al Coranului împiedică marea majoritate a musulmanilor să le aplice lor normele obişnuite ale raţionamentului. De acolo formula mai sus citatului H?med Abdel Samad: "Ich bin vom Glauben zum Wissen konvertiert".
Concepţia materială a revelaţiei coranice
Studenţilor mei le-am semnalat mereu că, asemenea tuturor cărţilor sacre, Coranul trebuie să fi fost scris de un om, obligatoriu; pentru că nu s-a văzut niciodată o carte scrisă de un animal, de un înger sau de Dumnezeu însuşi, chiar dacă Biblia spune că Tablele Legii au fost scrise cu degetul lui Dumnezeu .
Cu privire la acest lucru a fost imposibil de obţinut un asentiment de la musulmani, pentru care însuşi Dumnezeu este autorul material al Coranului. Şi studenţii mei creştini spuneau că autorul Evangheliilor este Dumnezeu, dar apoi trebuiau să admită că Evangheliile au doi autori: încă de la origine ele sunt "după Matei, Luca, Ioan, etc.". Duhul trezeşte, inspiră, determină, însă extensorul este Matei, Marcu, Luca, Ioan. Este ceea ce numim "inspiraţie". Evanghelistul scrie cu propriul stil, care se poate identifica lingvistic, însă conţinutul este sugerat lui de Duhul lui Dumnezeu. Tinerii musulmani rămâneau curioşi faţă de acest mod de a pune lucrurile, arătând un interes deosebit. Însă când le ceream o concluzie cu privire la Coran, răspunsul lor era: Pentru Mahomed este totul diferit. Îngerul Gabriel a coborât şi a pus în pieptul lui Mahomed tot Coranul. Apoi Mahomed l-a recitat bucată cu bucată, după porunca lui Dumnezeu. El nu este decât un portavoce material.
Aplicarea lui shari'a
Un alt exemplu de paralizie: odată un profesor musulman a pus o întrebare acestor elevi: "Sunteţi de acord ca aceluia care fură să-i fie tăiată o mână, şi dacă fură încă o dată trebuie să i se taie mâna şi piciorul în sens opus?". Răspunsul a fost: "Este ceea ce spune Coranul". Profesorul a continuat: "Dar voi sunteţi de acord?". Răspunsul: "Este Coranul şi nu se poate schimba".
Profesorul i-a luat apoi pe fiecare la rând şi a întrebat: "Dar dacă tu ai fi judecător, ai porunci tăierea mâinii pentru un hoţ, eventual un băiat tânăr, care a greşit?". Răspunsul: "Aşa este Legea (shari'a)". Nu îndrăzneau să spună da sau nu, se refugiau în lege. Atunci l-a întrebat pe cel mai dotat dintre ei: "Tu, ai face asta?". Însă studentul chiar a evitat să răspundă spunând: "Eu nu sunt judecător şi nu este funcţia mea!".
Când se intră în domeniul religiei există o paralizie a gândirii, a intelectului. Ca şi cum religia n-ar aparţine sferei umanului, ci ar trebui să fie judecată cu alte criterii. Şi acest lucru este transmis de secole. Desigur, în trecut şi chiar astăzi, avem revoluţionari religioşi, dar sunt marginalizaţi de ziare, de adunări şi de mentalitatea comună în numele conformismului.
Declaraţiile islamice ale drepturilor umane
Paralizia este vizibilă şi la nivel mondial. După al doilea război mondial, ONU a întocmit, în decembrie 1948, "Declaraţia universală pentru drepturile umane", care prezintă norme pentru a garanta un respect comun faţă de popoare, faţă de bărbaţi şi femei; însă lumea musulmană nu le acceptă.
Chiar persoane foarte culte le refuză, etichetându-le ca "drepturi ale creştinilor", de factură occidentală. Pentru aceasta ei au întocmit la rândul lor trei redactări diferite: "Declaraţia islamică universală a drepturilor omului" (Paris, 19 septembrie 1981), "Declaraţia drepturilor omului în islam" (Dacca, decembrie 1983) şi "Declaraţia universală a drepturilor omului islamic" (Cairo, 5 august 1990). Toate sunt bazate pe shari'a islamică. Însă trebuie notat că, în traducerile occidentale, nu se vorbeşte despre "shari'a", ci despre "lege", în general în formula "cu condiţia să fie conform legii", ceea ce-l înşeală pe cititorul neavizat!
Aceste redactări amintesc principiile din Declaraţia universală, dar apoi supun dreptul examinat lui shari'a. În acest mod se elimină egalitatea dintre bărbat şi femeie, dintre musulman şi non-musulman, etc.
Violenţa Armatei Islamice dincolo de Coran şi Mahomed
Caracterul absolut al sacrului examinat mai sus este prezent în militanţii din AI. Ei nu se preocupă de drepturile umane, de palestinieni, de sărăcie, etc. Singurul lucru pe care-l vor este să instaureze un stat care ar fi "islamic", condus de un calif, adică de un "succesor" al lui Mahomed, al cărui model este Mahomed şi ceea ce el a introdus în Coran. Acest caracter absolut le lasă mână liberă să facă ceea ce vor.
Însă trebuie spus că AI merge dincolo de Coran şi Mahomed. La Mosul, Qaraqosh şi în Siria ei i-au alungat pe creştini şi le-au impus convertirea la islam sau moartea, dacă voiau să rămână.
Mahomed n-a făcut asta pentru creştini şi evrei, ci pentru păgâni. Aceştia din urmă puteau să aleagă între convertirea la islam sau fuga. Creştinii şi evreii în schimb puteau să trăiască alături de musulmani, plătind însă o taxă dublă: una pe pământ (kharâj) şi cealaltă pentru că erau "ocrotiţi" (gizya). În schimb AI chiar a smuls semnele creştine de pe edificii, mergând dincolo de ceea ce spune Coranul, şi a marcat pe fiecare casă creştină litera N?n, prima literă a cuvântului Nasara (= nazareni), folosit în Coran pentru a-i desemna pe creştini.
Violenţa lor (decapitări, răstigniri, execuţii în masă, răpiri, extorsiuni, sechestre) nu are nimic de-a face cu islamul. În tradiţia islamică nu există aceste stiluri sângeroase. Cel mult, în trecut se executa cu uciderea cu pietre, care este şi acum practicată pentru unele cazuri (adulter). Sau se tăia capul vinovatului. Dar şi aici era un soi de clemenţă. Coranul cere de exemplu ca până şi animalele care sunt jertfite pentru Eid-al-Khebir (Marea Sărbătoare) să fie tratate cu grijă şi ucise dintr-o singură lovitură pentru a nu le face să sufere prea mult.
Aceştia din AI ucid şi decapitează fiinţe umane folosind cuţite şi tăind gâturile bucată cu bucată, cu o încetineală bestială şi crudă. Este adevărat că Mahomed a folosit - ca toate popoarele epocii - o anumită violenţă: atacuri la adresa caravanelor, a duşmanilor etc. . Însă Mahomed nu a folosit cruzimea, decât în puţine cazuri izolate. Şi a dat şi exemple de indulgenţă.
A reproduce modul de viaţă şi de gândire al strămoşilor
O eroare fundamentală a AI este de a lua moduri de viaţă din primele secole ale islamului pentru a le re-prezenta ca atare în lumea modernă. Şi pentru noi creştinii este importantă Tradiţia, însă rămânem şi dezlipiţi de ea: lucrurile pe care le citim în sfântul Paul despre tăcerea femeilor în adunare, sau despre capul acoperit, nu le luăm la literă pentru că înţelegem că acele indicaţii erau normale pentru timpul său. Eventual facem din ele sursă de inspiraţie, dar nu le aplicăm la literă.
Apoi, în faţa unui creştin care respinge creştinismul, exprimăm eventual durere, dar el este liber să plece sau să schimbe religia. Pentru musulmani, apostatul este judecat şi eventual ucis .
Cealaltă eroare, inacceptabilă, este folosirea violenţei pentru violenţă, folosind cruzimea ca mijloc pentru a-l teroriza pe duşman. Însă acest lucru este condamnabil şi din partea islamului.
În afară de asta, a reproduce material comportamentul folosit în secolul al şaptelea nu corespunde spiritului islamului. Buna tradiţie islamică vrea ca, în aplicarea lui shari'a, să trebuiască mereu să se examineze maq?ssed (scopurile) lui shari'a, relativizând metodele. În schimb, AI ia la literă shari'a şi foloseşte violenţa pentru violenţă. Acest mod de a face nu este islamic: este o barbarie.
Distincţia dintre etică şi politică
Există însă o problemă: în islam este prevăzută violenţa pentru a-i combate pe "duşmanii lui Dumnezeu". Acest precept probabil putea să fie comprehensibil în timpurile lui Mahomed în care cauza lui Dumnezeu putea fi orientată cu uşurinţă spre apărarea teritoriului comunităţii islamice. Dar astăzi...
Toate acestea fac ambiguă învăţătura islamică. Problema devine şi mai apăsătoare dacă ne gândim că pentru exercitarea acestei violenţe religioase se delegă statul . Deci există un scurt circuit între morală şi stat, care generează ambiguitatea în care trăim astăzi: toate ţările islamice au ca normă - care mai mult, care mai puţin - shari'a. Însă shari'a este un sistem etic sau o lege de stat? Tocmai această confuzie (între etic şi politic sau juridic) generează violenţă.
Să dăm un exemplu: homosexualitatea. În majoritatea culturilor ea este văzută ca un lucru negativ. Dar una e a spune: acesta este un lucru negativ din punct de vedere moral; alta e a spune că homosexualul trebuie să fie condamnat de stat, ucis sau pus în închisoare.
A spune: cine fură trebuie pedepsit, este corect, pentru că este o daună la adresa dreptăţii sociale, dar a-l pedepsi pe cel care numai critică o altă persoană este incomprehensibil. Un adulter face rău persoanei, cuplului, partenerului. Dar nu pot spune: atunci trebuie ucis. Aceste exemple arată că există confuzie între planul moral şi planul politic, şi acest lucru duce la alegerea violenţei. Din acest punct de vedere, Evanghelia este un pas înainte în civilizaţie: în ea Isus nu vorbeşte niciodată despre o pedeapsă umană, justificând în mod religios o lege socio-politică. În schimb cu islamul totul este blocat deoarece pentru musulmani religia lor este perfecţiunea absolută.
Concluzie: este necesar de regândit islamul
În aceste zile, din cauza violenţelor crude ale AI, au fost diferite condamnări din partea unor personalităţi şi instituţii musulmane. A făcut-o Arabia Saudită, Tunisia, Turcia, etc. Însă asta ce schimbă? Condamnarea Arabiei Saudite nu ajunge până la chestiunea fundamentală: o religie n-ar trebui să promoveze violenţa. În schimb, tocmai Arabia Saudită face recurs la violenţa justificată de religie, îndeosebi în aplicarea pedepselor prevăzute de shari'a.
Punctul este că fiecare religie trebuie să fie regândită pentru timpul actual. Dar asta se poate face întrebându-se cu privire la "motivul" legii, salvând acest motiv şi depăşind modurile depăşite. Într-un anumit sens, această dialectică dintre motiv şi lege este asemenea cu aceea paulină de liberă şi spirit: "Litera ucide, Duhul dă viaţă" (2Cor 3,6). Pentru a face acest pas este necesar un dialog între intelectuali de diferite religii, care să realizeze această diferenţă dintre lege şi spirit, practică şi idealuri. Şi apoi ar trebui ca mass-media să-i răspândească rezultatele. Însă nicio ţară islamică nu îndrăzneşte să propună un asemenea lucru.
Un alt pas urgent este a scoate din constituţiile arabe trimiterea la shari'a ca bază a legii. Chiar în Arabia Saudită nu există o constituţie: constituţia lor este shari'a. Şi acest lucru este ambiguu: shari'a nu este un text precis, stabilit ca cele zece porunci. Ea s-a dezvoltat încercând să scoată din Coran răspunsurile juridice la exigenţele zilnice. De aceea fiecare epocă a adaptat shari'a la timpul său. În jurul secolului al X-lea această dezvoltare s-a oprit şi acum se încearcă interprezarea ei. Şi de vreme ce există frica de a o regândi, se încearcă folosirea ei în modul cel mai literal. Încă o dată ne aflăm în faţa unei poziţii ferme, imobile, exclusiviste. Această imobilitate duce la manipulări şi nedreptăţi. De exemplu: unde se găseşte în Coran excomunicarea dintre sunniţi şi şiiţi? Şi totuşi cele două grupuri - ale căror diferenţe teologice sunt minime - o practică în mod decis, excluzându-se şi ucigându-se unii pe alţii. Ne face să ne gândim la războaiele de religie dintre catolici şi protestanţi din secolele trecute, dar acum situaţia este mult mai dramatică.
Radicalismul, violenţa, exclusivismul prezente în Coran nu justifică cruzimea AI, ci sunt un bun humus în care creşte violenţa.
Este timpul de a regândi islamul pentru omul modern, de a distinge dintre stat şi religie, dintre etică şi politică, dintre literă şi spirit. Islamul este capabil să facă asta, aşa cum au făcut-o alte grupuri sociale sau religioase, dar trebuie să reexamineze total şi profund întregul sistem educativ, şi îndeosebi formarea imamilor.
(După AsiaNews, 28 august 2014)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
