|
| © Vatican Media |
1. Originile
Între profeţie şi realitate
Între dar şi speranţă
de Renato De Zau
profesor emerit de la Institutul Pontifical Liturgic "Sfântul Anselm" (Roma)
Papa Francisc, la 11 februarie 2022, a adresat arhiepiscopului Rino Fisichella, pro-prefect al Dicasterului pentru Evanghelizare, o scrisoare despre Jubileul din 2025. În scrisoare, pontiful face referinţă la istoria jubileelor: milioane şi milioane de credincioşi au ştiut să ia din comoara spirituală a Bisericii. În mod deosebit este amintit Jubileul Extraordinar al Milostivirii (2016), "care ne-a permis să redescoperim toată forţa şi duioşia iubirii milostive a Tatălui, pentru a fi la rândul nostru martorii ei". După aceea, Papa Francisc aminteşte experienţa teribilă şi dureroasă a pandemiei şi scoate din ea o învăţătură profetică: "Trebuie să ţinem aprinsă făclia speranţei care ne-a fost dăruită şi să facem totul pentru ca fiecare să redobândească forţa şi certitudinea de a privi la viitor cu suflet deschis, inimă încrezătoare şi minte clarvăzătoare. Următorul Jubileu va putea favoriza mult recompunerea unui climat de speranţă şi de încredere, ca semn al unei renaşteri reînnoite a cărei urgenţă o simţim toţi. De aceea am ales motoul Pelerini de speranţă". Apoi, migraţiile cauzate de sărăcie şi războaie împing atenţia credincioşilor spre rădăcinile jubileului care se găsesc în paginile biblice, care invită la dreptatea socială, la libertate şi la solidaritate.
Numele jubileu se naşte dintr-un mic echivoc. În Lev 25,11 - conform traducerii CEI din 2008 - autorul sacru spune că "anul al cincizecilea să fie pentru voi an jubiliar (în ebraică, yôb?l)". Când Sfântul Ieronim traduce acest text, din ebraică în latină, nu traduce, ci transliterează termenul semitic cu iobeleus (acest cuvânt se găseşte corect astăzi în Nova Vulgata). Cuvântul este un calc ebraic necunoscut în limba latină. Asta a comportat o mică aventură textuală. Din păcate, aşa cum se întâmplă cu manuscrisele antice, copiştii, acolo unde nu înţelegeau, introduceau cuvântul în schemele lor culturale şi iobeleus al Sfântului Ieronim a devenit iubileus - de fapt, aşa este mărturisit în Vulgata Sixto-Clementină -, făcând să derive cuvântul de la iubilum, bucurie, veselie.
În pofida micii aventuri nominale, jubileul rămâne o instituţie biblică veterotestamentară foarte interesantă. Textele care vorbesc despre el sunt în mod fundamental trei: Lev 25,8-55; Lev 27,16-24 şi Num 36,4. Cel mai vechi pare să fie Lev 25,8-55 - textul aparţine "legii de sfinţenie" (Lev 17,1 - 26,46) - şi poate să fie situat mai mult sau mai puţin după sfârşitul exilului din Babilon. Celelalte două texte par să depindă de acesta şi, de aceea, sunt uşor posterioare. Ieremia nu cunoaşte norma din Lev 25, pentru că în Ier 34,14, unde vorbeşte despre eliberarea sclavilor, citează Dt 15,12-13 şi nu Lev 25. Pare aparent că profetul Ezechiel cunoaşte norma despre jubileu, pentru că în Ez 46,17 se face aluzie la anul dezrobirii (derôr, cuvânt prezent în Lev 25,10). Specialiştii ne spun că textul din Ezechiel este un adaos tardiv la textul profetului. Este diferit cazul din Is 61,1-2 unde autorul sacru face aluzie la un an de har şi vesteşte eliberarea (derôr) prizonierilor. Ştim că Trito-Isaia este după exil. Textul din Isaia este citat de Isus în sinagoga din Nazaret în Lc 4,18-19, unde Învăţătorul declară că profeţia s-a adeverit în persoana sa. Mărturiile biblice despre jubileu sunt aproape inexistente, cu excepţia Is 61 şi textul tardiv din Ez 46. Cărţile istorice nu ne vorbesc despre el şi nici sapienţialele. Acest lucru i-a indus pe mulţi specialişti să creadă că jubileul ebraic era mai mult o speranţă decât o realitate.
Caracteristicile jubileului ebraic sunt multiple şi chiar mult discutate, pentru că sunt aparent foarte simple, dar nu întotdeauna la fel de clare. Începutul jubileului - în ziua a zecea - era anunţat de corn (în ebraică, šôfâr): "Să numeri şapte săptămâni de ani, de şapte ori şapte ani şi zilele acestor şapte săptămâni de ani vor fi patruzeci şi nouă de ani! Să faci să sune trâmbiţa răsunătoare în luna a şaptea, în ziua a zecea a lunii, în Ziua Ispăşirii să sunaţi cu trâmbiţa în toată ţara voastră!" (Lev 25,8-9). Însă al cincizecilea an cade imediat după cele şapte cicluri de ani sabatici. Odihna pământului este prescrisă fie pentru anul sabatic, fie pentru anul jubiliar. Este posibil? La această întrebare răspunde Lev 25,20-22: "Dacă veţi zice: ‹Ce vom mânca în anul al şaptelea, fiindcă nu vom semăna şi nu vom strânge roadele noastre?›, vă voi da binecuvântarea mea în anul al şaselea şi ţara va da roade pentru trei ani. Veţi semăna în anul al optulea şi veţi mânca din roadele vechi; până în al nouălea an, până vor veni roadele ei, veţi mânca din cele vechi". Anul jubiliar era trăit în lumina a trei principii. Primul se referea la odihna pământului. Ogoarele trebuia să fie lăsate pârloagă (Lev 25,11). Al doilea principiu se referea la întoarcerea bunurilor imobile (terenuri şi case) la proprietarul original (Lev 25,23-34). Al treilea, în sfârşit, se referea la libertate: fiecare israelit - dacă era sclav - trebuia să devină din nou liber (Lev 25,35-55).
Aşa cum s-a văzut, primul principiu (pârloaga) punea probleme de tip alimentar la care răspundea Lev 25,20-22. Punea şi probleme teologice: pământul este al lui Dumnezeu, nu al omului. De fapt, în Lev 25,23, Dumnezeu afirmă: "Pământul să nu fie vândut definitiv; căci ţara este a mea, iar voi sunteţi străini şi oaspeţi ai mei". Aşadar, pământul este al lui Dumnezeu şi pentru acest motiv, dacă pământul trebuie să se întoarcă la proprietarul său legitim, credinciosul nu şi-l poate însuşi. Rezultă că în anul jubileului nu se seamănă, nici nu se seceră şi nici nu se culege via (cf. Lev 25,11). Cu al doilea principiu, aplicat şi în anul sabatic, bunurile funciare (case şi terenuri non-urbane) se întorceau la proprietarii originali (sau la moştenitorii lor), care din diferite motive au fost constrânşi să le înstrăineze. Din primul principiu proveneau norme (cf. Lev 25,14-17.23-34) care prezidau vânzarea-cumpărarea şi determinarea valorii ogorului în raport cu timpul următoarei expirări a anului jubiliar (sau sabatic). Această normativă care prezida restituirea periodică a bunurilor funciare, ar fi trebuit să descurajeze în bogaţi orice veleitate de a poseda latifundii pentru totdeauna. Din al treilea principiu provenea libertatea sclavilor evrei. Devenit sclav din cauza dificultăţilor şi a imposibilităţilor financiare, evreul recăpăta libertatea, urmând o serie complicată de norme (cf. Lev 25,35-43).
Deoarece anul jubiliar - conform specialiştilor - n-ar fi fost practicat niciodată, este verosimil că avea o profundă valoare profetică: va fi un timp voit de Dumnezeu în care va avea loc eliberarea omului de orice sclavie (păcat, boală, moarte, sclavie etc.), inclusiv cea a posesiei şi a bogăţiei. În sinagoga din Nazaret - cum s-a spus deja mai sus -, Isus reia textul din Is 61,1-3d: "Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns, să duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor captivi eliberarea şi celor orbi, recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriţi; să vestesc un an de bunăvoinţă al Domnului" (Lc 4,18-19). "Anul de bunăvoinţă al Domnului" este anul jubiliar, este timpul lui Mesia unde profeţia veterotestamentară se adevereşte în plinătatea sa totală. Isus însuşi, care vrea milostivire şi nu jertfă (cf. Mt 9,13; 12,7), dă confirmare: "Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta pe care aţi ascultat-o cu urechile voastre" (Lc 4,21). Aşadar, jubileul este înainte de toate anul de bunăvoinţă al lui Isus Cristos.
Primul jubileu creştin a fost celebrat în 1300, prin voinţa lui Bonifaciu al VIII-lea cu bula Antiquorum habet fida relatio (22 februarie 1300; să ne amintim că atunci anul începea la 25 martie conform indicaţiei ab Incarnatione). Era acordată indulgenţa plenară celui care vizita Bazilicile "Sfântul Petru" şi "Sfântul Paul din afara zidurilor". Nu este vorba de o angajare simplă: romanii trebuiau să le viziteze în timpul anului, de treizeci de ori, în timp ce pelerinii, de cincisprezece ori. Jubileul trebuia să se ţină o dată la o sută de ani. Totuşi, există o mărturie, dar lipsită din păcate de alte referinţe, prezentă în De centesimo sive Jubileo anno liber a cardinalului Jacopo Caetani degli Stefaneschi, despre un bătrân care îi destăinuieşte Papei Bonifaciu că a mers, când era copil (7 ani), cu tatăl, în faţa lui Inocenţiu al III-lea la 1 ianuarie 1200 pentru a primi indulgenţa celor o sută de ani. Unii istorici consideră că jubileul lui Bonifaciu a fost precedat de alte momente în care milostivirea lui Dumnezeu a fost oferită pe larg credincioşilor. Ei amintesc anul sfânt al Sfântului Iacob voit de Papa Calixt al III-lea şi celebrat în 1126. Ei amintesc şi pe Honoriu al III-lea care, la cererea Sfântului Francisc din Assisi, a instituit "Iertarea din Assisi", indulgenţa plenară pentru cel care va vizita Porţiuncula de la miezul zilei de 1 august până la miezul nopţii de 2 august. În sfârşit, ei amintesc Bula despre iertare (1294) a Papei Celestin al V-lea despre iertarea care poate fi obţinută cu pelerinajul la Biserica "Santa Maria in Collemaggio" (L'Aquila) în zilele de 28-29 august. Acelaşi Papă a acordat indulgenţa plenară pentru oraşul Atri (la jumătatea drumului între Teramo şi Pescara). Milostivirea lui Dumnezeu pe care Biserica o dăruieşte credincioşilor, după modurile legate de timpuri, este cu adevărat fără limite.
Deja în 1350, Papa Clement al VI-lea, pentru a respecta jubileul ebraic, stabilea să se ţină jubileul creştin la fiecare cincizeci de ani. După puţini ani, Papa Urban al VI-lea a scăzut intervalul la treizeci şi trei de ani (egal cu atât cât se considera că a trăit Domnul Isus). Papa Paul al II-lea, la circa un secol şi jumătate după Bonifaciu al VIII-lea, a redus ulterior intervalul de timp între jubilee la douăzeci şi cinci de ani. Nu toate cadenţele au fost respectate. Nu s-au celebrat jubileele din 1800 (Pius al VI-lea, prizonier în Franţa la sfârşitul anului 1799 şi succesorul, Pius al VII-lea, a fost ales în 1800), din 1850 (Pius al IX-lea a fost readus la Roma la 12 aprilie 1850, după căderea Republicii romane), din 1875 (anunţat, dar niciodată realizat din motive de contingenţă politică). În afară de jubileele obişnuite, au fost de-a lungul istoriei şi jubilee extraordinare. Primul a fost în 1423, voit de Martin al V-lea, pentru întoarcerea papalităţii de la Avignon. Alte două, în 1585 (Sixt al V-lea) şi în 1655 (Alexandru al VII-lea) pentru începutul respectivelor pontificate. În 1745, Benedict al XIV-lea a voit jubileul pentru a celebra pacea între principii creştini. În afară de jubileul extraordinar din 1886 (Leon al XIII-lea), Pius al XI-lea a voit jubileul celui de-al 1900-lea an al Răscumpărării (1933-1934). Paul al VI-lea a convocat jubileul din 1966 pentru încheierea Conciliului Vatican II, în timp ce Ioan Paul al II-lea l-a voit pentru al 1950-lea an al Răscumpărării (1983-1984). Benedict al XVI-lea a voit să celebreze Anul Sfântului Paul cu ocazia aniversării a două mii de ani de la naşterea apostolului neamurilor (28 iunie 2008 - 29 iunie 2009). De la Papa Francisc avem jubileul extraordinar al Milostivirii pentru a cincizecea aniversare a încheierii Conciliului Vatican II (2015-2016) şi jubileul extraordinar lauretan (8 decembrie 2019 - 10 decembrie 2021), trecut un pic sub tăcere (pandemia). Probabil va fi următorul jubileu extraordinar în 2033-2034 pentru cei două mii de ani ai Răscumpărării.
Primul şi cel mai semnificativ rit al jubileului este deschiderea Porţii Sfinte. Jubileul din 2025 va începe la 24 decembrie 2024, când Papa Francisc va deschide Poarta Sfântă de la "Sfântul Petru". După aceea vor fi deschise Porţile Sfinte ale bazilicilor romane majore. Jubileul se va încheia la 24 decembrie 2025 cu închiderea aceleiaşi porţi. În bula de convocare, care va fi publicată la 9 mai, vor fi precizate toate datele jubileului.
Deschiderea Porţii Sfinte are semnificaţii diferite. Prima, în mod absolut, se află chiar în cuvintele lui Isus: "Adevăr, adevăr vă spun: eu sunt poarta oilor [...], dacă cineva intră prin mine, va fi mântuit. Va intra şi va ieşi şi va găsi păşune" (In 10,7-10). Numai în Isus este mântuirea. Al doilea rit este dobândirea indulgenţei plenare. Să se ţină cont că doctrina şi practica indulgenţelor în Biserică sunt strâns legate de efectele sacramentului Pocăinţei. Prin indulgenţă plenară - care poate fi aplicată celor vii şi celor morţi - Biserica înţelege iertarea în faţa lui Dumnezeu a întregii pedepse temporale pentru păcatele, iertate deja cât priveşte vina, pe care credinciosul, dispus cum se cuvine şi în anumite şi determinate condiţii, dispensează şi aplică în mod autoritar comoara îndestulărilor lui Cristos şi ale sfinţilor. În mod strâns şi natural legată cu sacramentul Pocăinţei şi cu indulgenţa este participarea activă la Euharistie. Al treilea rit este pelerinajul care în formele sale concrete este determinat în fiecare caz de documentele magisteriale. Destinaţia clasică ar fi bazilicile jubiliare din Roma, dar şi cele din Ţara Sfântă şi alte locuri specifice indicate ca potrivite pentru dobândirea indulgenţei. În sfârşit, este rugăciunea (şi pentru papa şi după intenţiile sale), mărturisirea de credinţă şi faptele de caritate care încoronează riturile precedente.
(După L'Osservatore Romano, 16 aprilie 2024)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
